Pe aceeași temă
Exista altă variantă în afara scăderii salariilor şi pensiilor? A fost ales, într-adevăr, răul cel mai mic?
În opinia mea, este mai bine să tăiem din cheltuieli. Dar cum o facem, desigur, contează. România a ajuns în situaţia în care are de ales între rău şi mai rău, în condiţiile în care avem de evitat un rău mult mai rău: intrarea în incapacitate de plată. Dacă nu reuşim să diminuăm deficitul bugetar, astfel încât să permitem ţării reintrarea durabilă pe pieţele financiare, fără de care nu vom putea să finanţăm deficitele bugetare, aşa ceva s-ar întâmpla. Şi aici fac o observaţie: FMI şi UE nu vor finanţa sine die deficitele României. Ceea ce cred că înţelege puţină lume la noi, inclusiv oamenii politici, este că România este ameninţată de un asemenea deznodământ, ţinând cont şi de contextul internaţional nenorocit. Vedem ce se întâmplă în Grecia, dar şi în alte ţări din Uniunea Monetară. Ar fi cumplit pentru economia românească să ajungă în situaţia în care să nu poată să beneficieze de nicio finanţare de pe pieţele interne sau de pe cele externe. Ceea ce ar obliga la o ajustare brutală, forţată a cheltuielilor la nivelul încasărilor bugetare, care ar împinge ţara într-o depresiune economică cu consecinţe incalculabile din punct de vedere economic, social şi chiar politic. Prin urmare, aici alegerea a fost între rău şi mai rău, având acest spectru al nenorocirii: dacă ţara ar intra în incapacitate de plată. S-a ales varianta diminuării cheltuieilor, pe care şi eu o privilegiez faţă de alternativa creşterii impozitelor şi taxelor. Cum se fac aceste reduceri, repet, contează. Nici nu mă pot pronunţa asupra cifrelor, întrucât nu am detaliile necesare.
Dar totuşi, trebuie analizată opţiunea pentru aceste măsuri privind şi din perspectiva a ceea ce au făcut mai multe ţări. Care, unele, au optat pentru mărirea TVA şi reducerea impozitelor, altele, pentru îngheţarea salariilor şi reducerea cheltuielilor. Au optat pentru un pachet de măsuri. Nu ar fi trebuit însoţită, şi la noi, această decizie şi de alte măsuri?
Observaţia dvs. este corectă. În sensul că nu avem o combinaţie de măsuri. Şi întrebarea legitimă este de ce? Vă spun însă ceea ce cred că ar trebui să însoţească această reducere masivă a cheltuielilor bugetare, care va face ca în România, foarte probabil, să fie recesiune şi în 2010. Fiindcă tăierea masivă a cheltuielilor echivalează cu o mişcare prociclică a execuţiei bugetare: adică, bugetul public nu va compensa slăbiciunea consumului şi a investiţiilor private. Noi plătim acum şi întârzierea unor măsuri pe care ar fi trebuit să le iniţiem în 2009. Plătim şi erorile mari care s-au făcut în anii precedenţi, inclusiv faptul că am umflat enorm aparatul administrativ, operaţiune fără egal, în termeni relativi, în istoria ultimelor decenii în Europa. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în alte ţări, fie în tranziţie, fie ţări membre mai vechi ale Uniunii Europene. Nici nu am făcut economii bugetare în anii de creştere economică rapidă. Iar când am cheltuit încasări bugetare suplimentare, am făcut-o prost. Nu am investit în infrastructura de bază. Există, în plus, aşa cum am spus, contextul internaţional extraordinar de complicat. Criza din Grecia şi din alte ţări ale Uniunii Monetare alimentează temerile privind o criză fiscală generală. Trăim o perioadă care testează foarte sever viabilitatea Uniunii Monetare. Toate acestea fac ca pieţele, finanţatorii externi să fie foarte îngrijoraţi de dimensiunile deficitelor bugetare. Vedem cum nu numai dimensiunea datoriei publice contează. Adesea, mărimea deficitelor bugetare structurale este decisivă. O ţară care nu dovedeşte că are capacitatea să-şi reducă deficitul bugetar la cote acceptabile poate fi exclusă de pe pieţele financiare, ceea ce are ca urmare o echilibrare brutală, nocivă a execuţiei bugetare, în sensul dimensiunii cheltuielilor versus încasări bugetare. Acum, ce ar trebui să fie făcut? Noi ar trebui să declanşăm o operaţiune, ca într-o campanie militară, de absorbţie la maximum a fondurilor europene. Am văzut cifre care arată că începe să crească gradul de absorbţie, dar este cu totul insuficient faţă de gravitatea situaţiei. Este singura modalitate de a compensa, la nivelul economiei, la nivelul cheltuielilor agregate, diminuarea drastică a cheltuielilor bugetare din venituri proprii şi venituri împrumutate. Este o modalitate prin care să reuşim să atenuăm din efectele negative, recesiunea economică.
Sunt şi alte căi. Şi intrăm astfel pe un al doilea coridor, pentru o gamă de măsuri care să însoţească această decizie foarte drastică din punct de vedere social. Şi pornesc de la remarcile ministrului Berceanu, şi anume că nu are bani pentru a cofinanţa bani europeni, motiv pentru care nu putem să continuăm sau să demarăm lucrări publice de mare anvergură. Opinia mea este că dacă vom avea eficacitate cu măsurile de diminuare a deficitului bugetar de la peste 9% din PIB (cât se pare că ar ajunge în acest an, fără măsuri de corecţie), se poate obţine acceptul Comisiei Europene ca împrumutul de la Banca Europeană pentru Investiţii – de circa un miliard de euro, care nu a putut fi utilizat până acum pentru cofinanţarea fondurilor europene – să poată fi utilizat. De asemenea, există o simplificare procedurală în ceea ce priveşte absorbţia fondurilor europene. Există modalităţi de a obţine fonduri iniţiale (upfront) masive, care să ne ajute să trecem prin această perioadă foarte dificilă. O altă cale priveşte vinderea unor participaţii ale statului – am avut unele observaţii în acest sens pornind de la faptul că s-ar reduce din veniturile nonfiscale ale bugetului public. Dar, având în vedere că băncile comerciale nu au apetit să cofinanţeze proiectele investitorilor, ale municipalităţilor, prin vânzarea de participaţii ale statului s-ar putea constitui un fond de cofinanţare. Astfel am putea să cofinanţăm numeroase proiecte, ceea ce ar avea un efect puternic de antrenare. Întrucât vă daţi seama că, dacă statul ar obţine, să zicem, 500 de milioane de euro, acestea ar însemna în fapt, prin efectul de pârghie, câteva miliarde de euro injectaţi în economia românească, într-o perioadă extraordinar de dificilă.
Am putea să externalizăm unele servicii din ministere, care se ocupă de absorbţia fondurilor europene, pentru a cointeresa oamenii (mai ales acum, când se reduc salarii). Ar trebui totodată ca Consiliul Concurenţei să fie şi mai combativ în prevenirea şi penalizarea înţelegerilor de tip monopolist pe diverse pieţe, acolo unde furnizorii caută să extragă rente necuvenite. BNR este bine să nu permită o apreciere a monedei naţionale pentru a ajuta producţia internă şi, în măsura în care inflaţia va fi sub control, ar mai putea scădea dobânda de referinţă. Tot în domeniul bancar, Eximbank trebuie să-şi ia rolul mai în serios. Este nefiresc ca veniturile ei să provină în largă măsură din plasamente în titluri de stat şi depozite la alte bănci. Şi CEC poate face mai mult. Aceste două bănci (în care statul are cuvântul decisiv) sunt, de altfel, singurele în care nevoi ale societăţii în ansamblu pot fi avute în vedere.
Şi trag linie aici. Ce vreau să spun este că programul de ajustare a cheltuielilor bugetare nu este suficient. Este drept că România nu are cale de întors. Este cu spatele la zid. Acesta este adevărul. Aşa cum sunt şi alte ţări europene într-o situaţie similară. Aţi evocat ceea ce s-a făcut în Ungaria, ce s-a făcut în Letonia, unde s-au redus salarii, s-au redus pensii, aţi subliniat că acolo s-a recurs şi la unele modificări de fiscalitate. De pildă, s-au redus contribuţii la asigurările sociale, mărindu-se TVA. Şi la noi, de pildă, se poate imagina reducerea cheltuielilor bugetare cu modificare de TVA şi concomitent cu o scădere a contribuţiilor la asigurările sociale. Dar am avea o problemă cu inflaţia, care este încă înaltă faţă de alte ţări din UE şi care ar menţine dobânzile ridicate. De aceea, Banca Naţională nu favorizează o asemenea măsură.
D-le Dăianu, problema este că nu pare a fi un program autentic de reducere a cheltuielilor bugetare. Pentru că, dincolo de tăierea salariilor şi a pensiilor, este vorba de cheltuieli, de achiziţii făcute anapoda, pe criterii clientelare, politice. Exemple sunt nenumărate. Aici este, de fapt, piatra de încercare pentru succesul programului?
Cheltuielile sociale, fie că este vorba de pensii, salarii, fie că este vorba de ajutorul de şomaj (care a crescut mult, deoarece numărul şomerilor s-a mărit), deţin tot mai mult din bugetul public – după unele cifre au depăşit 60% din cheltuieile bugetului public. Dacă te uiţi pe cifrele execuţiei, o să observi că cheltuielile cu bunuri de capital au scăzut dramatic. Practic, nu mai facem investiţii publice. Mai sunt achiziţii, cheltuieli curente. Aici se întâmplă ceea ce aţi spus dvs. Clientela politică are câştig de cauză. Este dramatic. Şi niciun guvern, de ani mulţi, nu a schimbat, nu a tăiat la sânge. Pentru că aici ar trebui să loveşti în clientela politică, ar trebui să loveşti, de exemplu, în reţele teritoriale, acolo unde schema este supradimensionată, fiindcă acolo s-au angajat foarte multe persoane în ultimii 4–5 ani. Acolo ar trebui să se recurgă la disponibilizări, chiar cu riscul ca statul să fie dat în judecată. Este o nenorocire ce s-a întâmplat în administraţia publică la nivel local. Sentimentul meu este că teama este legată şi de alegerile viitoare. Deoarace se loveşte în primar, se loveşte în consilierii judeţeni şi aşa mai departe.
Nu subestimez dificultatea de a face disponibilizări, întrucât există o protecţie a lucrătorului, trebuie să ai temei pentru a disponibiliza o persoană. În plus, intervine şi o problemă umană: ce şanse au aceste persoane să-şi găsească un loc de muncă într-o economie în recesiune? Acestea fiind spuse, este clar că se risipeşte, se deturnează banul public în mod condamnabil.
De aici poate veni decredibilizarea întregului plan?
Da. Această perioadă de criză echivalează cu o campanie militară, cu un război. Ar trebui să fie înăsprite măsurile de combatere a evaziunii fiscale, să se înăsprească măsurile de combatere a contrabandei. Ar trebui să se dea oamenilor sentimentul – în cazul de faţă bugetarii, dar şi ceilalţi care au suferit scăderi mari de salarii (în economia privată) – că nu numai pe umerii lor se apasă. Mă refer la modul în care statul (guvernul) reacţionează la fapte ce lovesc în interesul public, în vremuri de mare restrişte. Sunt fapte care ies la iveală, evidenţiate de presă, privind conduita unor demnitari, cinismul unora din administraţia centrală şi administraţia locală. Intervine aici o dimensiune etică majoră, care trebuie să însoţească un asemenea program, o componentă care implică măsuri severe de pedepsire a celor care se joacă cu banul public. România este într-un moment în care aceste măsuri foarte dure sunt un test şi pentru clasa politică, în sensul înţelegerii pericolelor cu care se confruntă ţara. Ceea ce s-a întâmplat până acum nu ne dă însă multă nădejde. Pe de altă parte, sunt perioade în istorie când oamenii se trezesc la realitate. Important este ca trezirea la realitate să nu fie concomitent cu intrarea României în incapacitate de plată.
* * *
Greşeli
Nu cred că am fi putut evita recesiunea în 2009, în afară de Polonia, nicio ţară europeană nu a reuşit, dar am fi putut să evităm măsuri de o asemenea duritate, dacă am fi crescut salariile şi pensiile în corelaţie cu putinţele economiei româneşti, dacă nu am fi utilizat aiurea banii obţinuţi din privatizarea BCR, dacă îndatorarea externă pe termen scurt a sectorului privat nu ar fi explodat în perioada 2006–2008.
Măsuri
Pot fi gândite noi măsuri de luptă împotriva risipei. Dar acestea sunt limitate ca eficacitate. Chiar şi atunci când vorbim despre combaterea evaziunii şi a contrabandei. Aţi văzut în industria pâinii ce evaziune se practică. Statul ar putea să obţină considerabil mai mult ca încasări bugetare. Dar pe termen scurt, aceste soluţii au eficacitate îngrădită. De aceea, cei de la Fond şi de la Comisie nu cred în ele prea mult.
* * *
Ideea este că această dimensiune etică – tăierea salariilor „nesimţite“, renunţarea la contractele pentru clientela politică şi aşa mai departe – a tot fost invocată, dar nu s-a făcut mare lucru. Şi de aici vine întrebarea dacă guvernul are dorinţa, capacitatea şi voinţa de a face aceste lucruri. Altfel, aşa cum spuneaţi, programul de ajustare a cheltuielilor nu este suficient.
Da. E o întrebare la care v-aş răspunde cam aşa: de vreme ce aceste măsuri au fost anunţate de preşedintele Traian Băsescu, şi nu de guvern, preşedintele Traian Băsescu să vină şi cu propuneri care să acopere această zonă, despre care discutăm acum. Ceea ce nu înseamnă că guvernul trebuie să stea cu mâinile în sân.
Era posibilă evitarea acordului cu FMI? Se poate renunţa acum la ultima tranşă a împrumutului de la FMI?
Vă rog gândiţi-vă la următoarele aspecte: deşi datoria publică a României, la finele lui 2008, era în jur de 20% din PIB, datoria externă pe termen scurt a sectorului privat devenise copleşitoare, iar scadenţele veneau când pieţele de credit erau îngheţate. În plus, mult din rezervele de la BNR era reprezentat, în fapt, de lichidităţi ale băncilor comerciale. Fără acordul cu FMI şi Acordul de la Viena (care a obligat băncile comerciale să nu-şi retragă lichidităţi din România), situaţia ar fi devenit dramatică. Ne confruntam cu o criză de lichiditate, care putea deveni de solvabilitate. Statul nu-şi putea permite asumarea unui asemenea risc sistemic. Privind renunţarea la tranşe din împrumutul de la FMI (aşa cum a făcut Ungaria), aşa ceva ar fi posibil, dacă am avea o corecţie serioasă a deficitului bugetar (care să semnaleze că România nu va cunoaşte o creştere explozivă a datoriei publice) şi am putea să ne menţinem pe pieţele de credit fără dificultăţi.
Cum vi se par propunerile, soluţiile avansate de Dinu Patriciu: amnistie fiscală, pe modelul Italiei, cu plata unui impozit fix 3,5–7% din avere, cotă unică de 10%, TVA de 15%, privatizarea rapidă a tot ce a mai rămas la stat, inclusiv a depozitelor subterane de gaze, „concesionarea“ licitaţiilor publice către privat?
Amnistia fiscală este o măsură demnă de a fi considerată, ca şi plata unui impozit pe avere. Cota unică de 10% şi TVA de 15% nu sunt măsuri realiste. Trebuie spus că Dinu Patriciu leagă aceste măsuri de disponibilizarea a peste o jumătate de milion de bugetari. Este de domeniul fantasticului, în opinia mea. Se pot vinde participaţii ale statului, aşa cum am precizat, pentru a se forma un fond care să ajute la cofinanţarea proiectelor europene. Dar nu sunt de acord ca tot ce aparţine statului să fie privatizat. Oriunde în lume, statul are un rol în furnizarea de bunuri publice. Nu sunt de acord cu privatizarea depozitelor subterane de gaz. În schimb, el are dreptate că trebuie să reorganizăm licitaţiile publice (pentru transparenţă, corectitudine şi rapiditate) şi că trebuie să luptăm fără menajamente împotriva risipei banului public.
Există totuşi – şi probabil se întreabă foarte multă lume – un deadline al acestor măsuri?
Nu am citit scrisoarea de intenţie, deci nu mă pot pronunţa. Ce cred însă este că, dacă aceste măsuri nu vor avea eficacitate, nu vom scăpa de creştere de taxe şi impozite. Termenul ar fi acest an, altminteri nu vom mai avea finanţare. Opinia mea este că trebuie să găsim resurse lăuntrice în ţară şi aici e vorba şi de forţele politice, dar şi de forţele sociale, care să înţeleagă că este o criză mare în Europa, în Statele Unite. Dacă nu vom înţelege care este starea de fapt în lume şi dacă nu vom înţelege că nimeni nu ne va ajuta – aşa cum poate visează unii – dacă nu vom căuta să ne ajutăm în primul rând singuri, este posibil să fie mult mai rău şi atunci, într-adevăr, lucrurile pot scăpa de sub control.
Interviu realizat de ANDREEA PORA
* * *
Clientela
Clientela politică are câştig de cauză. Este dramatic. Şi niciun guvern, de ani mulţi, nu a schimbat, tăiat la sânge. Pentru că aici ar trebui să loveşti în clientela politică, ar trebui să loveşti în reţele teritoriale, acolo unde schema este supradimensionată, fiindcă acolo s-au angajat foarte multe persoane în ultimii 4–5 ani. Acolo ar trebui să se recurgă la disponibilizări, chiar cu riscul ca statul să fie dat în judecată.
Etica
Intervine aici o dimensiune etică majoră. România este într-un moment în care aceste măsuri foarte dure sunt un test şi pentru clasa politică, în sensul înţelegerii pericolelor. Ceea ce s-a întâmplat până acum nu ne dă însă multă nădejde. Pe de altă parte, sunt perioade în istorie când oamenii se trezesc la realitate. Important este ca trezirea la realitate să nu fie concomitent cu intrarea României în incapacitate de plată.
* * *
DANIEL DĂIANU este profesor SNSPA, fost ministru de Finanţe
