Pe aceeași temă
Discursul lui Barroso de săptămâna trecută din Parlamentul European şi adoptarea pachetului celor şase legi arată că, în fine, liderii europeni se gândesc să ia măsuri pentru a depăşi criza. Dar nu este un pic cam târziu?
Prin forţa lucrurilor, luarea deciziilor în UE este un proces anevoios, fiindcă avem de a face cu o construcţie instituţională extrem de complexă, complicată prin ajungerea la compromisuri ce sunt inevitabile. Avem instituţii europene, dar care sunt departe de instituţiile federale din SUA sau de cele din Canada. Cât istoria a fost fastă, după debutul acestui proiect, care urmărea să ajute reconstrucţia economică (inclusiv ca antidot contra comunismului), să pacifice un continent ce fusese sfâşiat de rivalităţi între Germania, Franţa, Marea Britanie de-a lungul secolelor, n-au ieşit la iveală cu atâta pregnanţă insuficienţele proiectului, lipsa de promptitudine şi capacitatea limitată de a răspunde unor provocări ce pot deveni copleşitoare.
În cele din urmă, se arată cât de dificilă devine funcţionarea acestei construcţii, atât timp cât statele membre nu se pot despărţi de suveranităţile lor şi în condiţiile monedei unice.
Opinia mea este că introducerea euro a fost gândită şi ca un instrument de a împlânta adânc, într-o Europă în care rivalităţile nu dispăruseră şi care nu-şi căpătase încă o identitate solidă, o Germanie reunificată, foarte puternică economic, cu o afirmare tot mai pregnantă în geopolitica continentului şi chiar în afara lui. Este cunoscut că Thatcher şi Mitterrand au privit cu mefienţă reunificarea Germaniei. Să ne gândim, totodată, la relaţia Germaniei cu Rusia în ultimul deceniu. Euro are o dimensiune politică despre care nu se discută suficient. În schimb, se vorbeşte despre politica monetară unică, avantajele utilizării monedei comune, stabilitatea pe care ar fi asigurat-o ţărilor care fac parte din UE, fără a fi în Uniunea Monetară (UM). Din păcate, înainte de criză s-a vorbit puţin despre exigenţele pe care UM le impune politicilor naţionale. Cu aceste două dimensiuni, euro a înlocuit monede naţionale care făceau parte fiecare din identităţi naţionale puternice, înainte ca o identitate europeană conturată să opereze în mentalul colectiv. Nu mă refer la cultura europeană, ci la subestimarea unor aranjamente instituţionale şi de politici economice în Uniunea Monetară care să susţină această construcţie.
Dar există Pactul de Stabilitate.
Nu a funcţionat şi oricum era un substitut, puţin spus imperfect, pentru componenta propriu-zis economică, bugetară. Nu întâmplător fac referire la Statele Unite sau la Canada, unde există un buget federal important, cu transferuri fiscale care îşi au esenţa în principii. Dacă se întâmplă ceva rău în Louisiana sau Florida, există o solidaritate americană care nu e pusă în discuţie... Or, în Europa, descoperim speriaţi că solidaritatea europeană rămâne să fie construită. Dacă există conştiinţa destinului comun, dacă există nu numai loialitate faţă de idealuri şi valori comune, ci şi o înţelegere profundă a faptului că, în lipsa acestui proiect, riscăm să pierdem câştigurile de pace şi de stabilitate pe continent, să reînvie strigoii trecutului, criza ne-ar putea trezi la realitate, ne-ar putea determina să reparăm ce trebuie.
Şi dacă există voinţa politică.
Ce lipseşte în momentul de faţă nu este atât voinţă, cât capacitate politică, care este mai mult decât „politica disfuncţională“ din Statele Unite, unde conflictele dintre republicani şi democraţi au creat un mare impas. Dar acolo, totuşi, deciziile pot fi luate mai uşor decât într-o Europă unde ne îndepărtăm tot mai mult de metoda comunitară de a adopta decizii. Comisia Europeană e din ce în ce mai slabă.
Dar în discursul amintit, Barroso spune: nu avem nevoie de un alt mecanism, Comisia este suficientă.
Degeaba spune Barroso. Instituţia unde se iau deciziile este Consiliul, iar în Consiliu vocile dominante sunt ale ţărilor cu forţă economică şi care alimentează bugetul Uniunii, care pot acorda ajutor altora. Între ţările influente, de departe vocea dominantă e a Germaniei. Dar nici această situaţie nu ar fi de deplâns, fiindcă, să nu fim naivi, Realpolitik domină relaţiile între ţări, pretutindeni în lume, fie şi într-o uniune, şi nu de ieri de azi. De mulţi ani ţările mai mici din UE se plâng de faptul că există tandemuri, triplete. Olanda a avut întotdeauna un complex de inferioritate faţă de Germania. Parisul, Berlinul şi Londra au fost cele trei capitale între care s-au creat punţi, axe, că era vorba de politică externă sau de politică economică. În politica externă fiind dominantă axa Londra-Paris, vezi şi intervenţia în Libia, în timp ce, în domeniul economic, axa este Paris-Berlin.
Politicienii, într-o copleşitoare majoritate, la nivel naţional sau comunitar, au în vedere politici pe termen scurt, care aduc voturi. Nu vor să vadă mai departe, inclusiv în privinţa acestei construcţii extrem de sofisticate care e UE.
Introducerea euro a avantajat mai ales ţările cu economii foarte puternice, cu economii competitive în spaţiul global, nu numai în Europa. Introducerea euro a adus beneficii enorme Germaniei, care, mai ales după reunificare, a trecut printr-o perioadă dificilă, cu mari transferuri fiscale din landurile vestice către cele estice. Eu aş reproşa multor politicieni din Germania că n-au reuşit să arate concetăţenilor că ţara lor a câştigat mult după introducerea euro. Germania a beneficiat de un spaţiu de expansiune economică pe care nu l-ar fi avut tot atât de lesne dacă, de pildă, ţările din sud ar fi utilizat în continuare deprecieri controlate ale monedelor proprii ca mijloc de protecţie a competitivităţii, aşa cum au făcut de-a lungul deceniilor. Este o inabilitate greu de înţeles a politicienilor de a explica cetăţenilor care sunt avantajele acestui proiect, care ar fi costurile destrămării sale. Această inabilitate se împleteşte cu erori de politică publică, atât în sectorul public, cât şi la cel privat. Pentru că există o îndatorare excesivă nu doar a statelor, mai ales în sud – Italia, nu mai vorbesc de Grecia... –, ci şi în domeniul privat. Şi putem vorbi şi de o iluzie a celor care au hotărât politica Băncii Centrale Europene, care a fost şi ea furată de grandoarea proiectului ipostaziat de moneda unică, subestimându-se slăbiciuni de construcţie ale zonei euro. Ele au ieşit la iveală în mod flagrant acum, în condiţiile în care psihologia colectivă, din păcate, nu ajută la repararea construcţiei.
Dar acum, când intervine această poziţie a Parlamentului European, a lui Barroso, cu prezentarea pachetului celor şase legi, când bugetele naţionale vor merge la control la Bruxelles, nu sunt şanse ca derapajele să fie corectate?
Acest pachet de reforme ale guvernanţei economice răspunde numai parţial la problemele gestionării crizei, ale unei construcţii viabile a zonei euro. De exemplu, nevoia unei trezorerii comune, care înseamnă şi transferuri fiscale şi despre care nu se discută în reforma guvernanţei economice. Transferuri fiscale nu văzute ca simplă asistenţă acordată unor ţări, ci la nivel de principii. Deoarece ţările care primesc acum asistenţă nu sunt predestinate pentru ajutor în cadrul Uniunii Monetare sau în UE. S-ar putea ca în 10-15 ani, dacă proiectul va supravieţui, să fie alte ţări în situaţia lor. Noi trebuie să gândim în termeni de principii, de reguli, de valori, nu să împărţim, să segregăm Uniunea Monetară, UE, în ţări care sunt „condamnate“ să dea şi ţări ce sunt predestinate să primească. Mecanismul pentru Stabilitate Financiară (care va înlocui actualul Fond European pentru Stabilitate Financiara / EFSF) trebuie să opereze pe bază de principii şi reguli, să fie capabil să intervină oricând este nevoie. Gestionarea crizei, care vedem că durează, reclamă mai mult decât măsurile care au fost validate de Parlamentul European.
Mă gândesc şi la emisiuni de eurobonduri, ce sunt încă respinse de Germania, Olanda, Finlanda, Austria. Aici îmi dau seama însă de un impediment politic aparent insurmontabil: integrarea bugetară reclamă şi integrare politică. Se poate realiza acest salt în zilele noastre? Deoarece emisiuni de eurobonduri sunt atât de problematice, este cu atât mai necesar de a mări puterea de intervenţie a Fondului pentru Stabilitate, care ar trebui să meargă la peste 2.000 de miliarde de euro. Întrucât nu e suficient să asişti Grecia, Portugalia, Irlanda, ci să te ocupi şi de ţări ca Spania şi Italia. Proiectul european se va prăbuşi dacă aceste două ţări, cu economii mari, nu vor fi protejate. În plus, BCE va trebui în continuare să fie pompierul de serviciu. BCE este în fapt singura instituţie la nivelul UE care poate să ia decizii în mod rapid şi are alonjă, ceea ce EFSF nu poate face încă. Vedem cât de mult durează aprobarea de către cele 17 ţări a prerogativelor sale. Este nevoie ca BCE să cumpere în continuare obligaţiuni suverane. Este nevoie şi de o recapitalizare a sistemului bancar european şi pentru asemenea operaţiune de anvergură iar este nevoie de EFSF şi, nu este exclus, de intervenţia BCE din nou. BCE ar trebui să revină la dobânda de politică de 1%. Poziţia în Germania, Olanda, Finlanda etc. este împotriva creşterii resurselor mobilizabile de către EFSF. Eu înţeleg motivele acestei opoziţii. Pe de altă parte, criza fără precedent obligă la acţiuni îndrăzneţe.
Ce credeţi despre măsura de a taxa tranzacţiile bancare? Mugur Isărescu ne-a şi avertizat că băncile sunt atât de deştepte, că vor găsi soluţii să se derobeze.
În disputa dintre guvernatorul băncii centrale a Canadei, Mark Carney, şi Jamie Dimon, care este CEO al JP MorganChase, eu îl sprijin pe primul. Băncile de investiţii, şi nu numai ele, caută subterfugii şi căi de a eluda reguli. Însă cei care sunt la cârma reglementărilor şi supravegherii pieţelor financiare ştiu asta şi trebuie să facă în aşa fel încât să evităm cât mai mult ca sistemul financiar, în loc să servească economiilor, să fie un destabilizator. Sistemul financiar şi mai ales anumite componente, între care bănci de investiţii, fonduri de risc, fonduri de investiţii private, din nefericire, pe lângă operaţiuni bune, au produs noxe şi au adus deservicii enorme, făcând ca sistemul financiar să deraieze şi să aducă economii mari aproape de prăbuşire. Aici găsim explicaţia pentru care bănci centrale şi guverne au fost nevoite să intervină. Băncile spun că noile reglementări, Basel III, le reduc din capacitatea de a acorda împrumuturi. Dar aceste reglementări se vor aplica gradual. Şi, pe termen lung, este mai important pentru sistem să aibă stabilitate – nu cea a morţii, evident – decât să existe mişcări financiare care, pe lângă creditare, produc volatilitate mare, presiune pe cursurile valutare, care înseamnă multă speculaţie şi care provoacă stricăciuni. Au dreptate băncile centrale care încearcă să supravegheze, să reglementeze pieţele financiare spre beneficiul economiilor în ansamblu. Industria financiară extrage o rentă necuvenită. Dacă acum câteva decenii veniturile finanţei erau în linie cu cele din celelalte sectoare, acum sunt cu circa 70% superioare. Ce poate justifica această discrepanţă?
Este nefiresc, imoral ca guvernele să socializeze constant pierderi ale băncilor din raţiuni legate de riscuri sistemice fără a încerca să schimbe reguli ale jocului. Starea aceasta este împotriva chiar a logicii economiei de piaţă. De notat că în această perioadă, după cum arată date ale OCDE, a avut loc o erodare a clasei mijlocii în ţări dezvoltate, mai cu seamă în SUA.
Intrăm într-un ciclu electoral în 2012, în România, Franţa, Germania, Statele Unite. Vom avea probleme. Ce şansă va avea menţinerea politicilor de corecţii?
Nicio generaţie de politicieni după al doilea război mondial nu s-a confruntat cu o asemenea situaţie. Criza de acum nu este doar aşa cum o citesc unii, ca cea mai adâncă recesiune din perioada postbelică. Este mult mai gravă. Este şi criza unui tip de capitalism suprafinancializat, excesiv orientat către speculaţie, îndatorare, consum, dispariţia reperelor morale, credinţa cvasimistică în echilibrarea lină a pieţelor, neglijarea ecologiei. Criza aceasta poate conduce la tensiuni sociale mari, la crize politice. Pot avea loc derapaje de la democraţie, subminarea principiilor democraţiei liberale, dacă nu vom reuşi să ieşim în mod democratic din această criză, să corectăm vicii ale acestui tip de capitalism. Mă miră încremenirea unora într-o interpretare maniheistă a istoriei post-1989, socialism (criptocomunism) vs. capitalism (democraţie). Marea întrebare este ce capitalism, ce economie de piaţă vrem? Pentru că există variante de capitalism ce sunt maligne şi care pot conduce la dispariţia democraţiei liberale. Extrema dreaptă ajunsă la putere foloseşte mecanisme de piaţă, dar asta nu înseamnă că am mai avea democraţie.
Aşadar, aceasta este marea întrebare la care trebuie să găsească un răspuns, împreună, cei care îmbrăţişează valorile democraţiei, mai la dreapta, mai la stânga – ce fel de capitalism vrem. Perioada interbelică din secolul trecut este plină de învăţăminte din acest punct de vedere. Hitler a venit la putere pe căi democratice, în condiţiile disperării unei populaţii şi confuziilor ideologice induse de o criză economică teribilă. Nu-mi este clar dacă în timpurile noastre există forţa politică, viziunea, vâna de om de stat, pentru a evita răul cel mare, pentru a proteja democraţia, în momente foarte dificile, când este nevoie, în unele situaţii de austeritate, dar şi de solidaritate, de împărţirea echitabilă a poverii. Pentru aşa ceva, este nevoie ca oamenii politici să explice convingător avantajele proiectului european, de ce el trebuie salvat, de ce este nevoie de măsuri de austeritate în anumite ţări, de ce alte ţări, care au spaţiu fiscal şi putere economică, să susţină cererea agregată la nivelul Uniunii şi de ce este nevoie de solidaritate în Europa. Fiindcă sunt ţări mult mai puternice economic decât altele şi are sens ca aceste ţări să protejeze proiectul european, acordând ajutor ţărilor aflate în mare suferinţă. Că vorbim despre oameni de stat, Churchill s-a revelat ca atare nu ca lord al Amiralităţii, ci când a condus lupta Marii Britanii, alături de aliaţi, împotriva Germaniei naziste.
Sigur, există NATO, care poate fi o poliţă de asigurare. Dar am în minte cuvintele lui Robert Gates la sfârşitul mandatului de secretar al Apărării al SUA, vizavi de contribuţia europenilor la funcţionarea Organizaţiei. NATO se poate destrăma dacă nu este îngrijită. În Europa, în SUA, liderii politici trebuie să aibă clarviziunea şi îndrăzneala de a evita o reeditare a Marii Depresiuni din
secolul trecut – mai cu seamă că ascensiunea economică a Asiei este un challenge cu care civilizaţia occidentală nu s-a mai confruntat în ultimele secole.
În Uniune trebuie găsite căi şi mijloace pentru revitalizare economică, pentru favorizarea convergenţei.
Nu poţi să avansezi într-o reformă dacă nu există o susţinere a oamenilor. Grecii şi-au făcut de cap ani de zile. Dar nu grecul bugetar şi-a luat de unul singur bonusuri din trezoreria statului. I le-au acordat politicienii. Acum aceşti politicieni vin şi-i spun: dă banii înapoi. Ce credibilitate au aceşti oameni să ceară austeritate, solidaritate?
În Grecia avem de a face cu un eşec monumental al clasei politice, stânga-dreapta, nu contează. Liderii politici ar trebui să plece acasă. Dar o ţară democratică nu poate fi guvernată fără politicieni autohtoni. Nu se poate recurge la o formulă de genul înalţilor reprezentanţi ai UE din Balcani. În fapt, există o misiune a Comisiei, FMI şi BCE, care dialoghează cu Atena, dar care este privită cu ostilitate de populaţie. Iar ajungem la marea chestiune a suveranităţii partajate în Uniune. Proiectul european a fost dus înainte de funcţionari înalţi europeni, de părinţii fondatori şi discipolii lor într-o manieră demiurgică, uneori la mare depărtare de viaţa politică democratică. De decenii se observă un deficit democratic în UE, care este mai vizibil în vreme de criză; el contează enorm, mai ales când ceri oamenilor să accepte măsuri dure. Grecia este într-o situaţie tragică.
Nu ar putea să reziste înăuntrul Uniunii Monetare fără transferuri fiscale ani de zile de acum înainte, chiar dacă i s-ar înjumătăţi datoria. Grecia are un mare deficit de competitivitate. Şi nu este singura ţară în această situaţie. Mai este ceva: dacă ceri cetăţenilor unei ţări austeritate prelungită, trebuie măcar să îi respecţi, să nu le lezezi demnitatea. Nu poţi să ceri unor oameni sacrificii, mai ales într-o democraţie, forţându-i în acelaşi timp să stea în genunchi. Sunt voci externe care îi tratează pe greci aproape ca pe suboameni, underdogs. Aşa ceva nu este de admis în Uniunea Europeană. Există clişee, stereotipuri printre popoarele europene. Dar liderii politici responsabili trebuie să promoveze valori şi idealuri inclusiv prin limbajul folosit.
Cum vi se pare că evoluează România în tot acest context? Acum s-a ridicat temperatura pentru că a plecat Nokia.
Cu mulţi ani în urmă, când încercam să înţeleg ce se întâmplă în Asia, cum Coreea de Sud, apoi Thailanda, Malaiesia au copiat Japonia, am întâlnit o metaforă: gâştele care zboară (the flying geese) şi poposesc din loc în loc. Cu Nokia trecem şi noi prin experienţa venirii şi plecării capitalului străin. Eu fac o comparaţie între Nokia şi Renault. Investiţia Renault la Dacia are rădăcini. A găsit rădăcini şi a făcut noi rădăcini. Au şi compartiment de cercetare-dezvoltare, folosesc o forţă de muncă de înaltă calificare. Investiţia Nokia la Jucu nu a făcut rădăcini pentru că gama de produse era relativ simplă şi valoarea adăugată mică. Există chiar o denumire: capital vagabond. Îl poţi folosi, dar nu ca pe capitalul ce are rădăcini. Pentru noi este un moment greu, dar face parte din logica economiei de piaţă, a funcţionării pieţelor globale. Avem nevoie de investiţii, aşa cum şi alte ţări au nevoie. Avem o economie emergentă care, în pofida procesului de consolidare fiscală şi în ciuda faptului că este mai bine percepută decât ţări sudice din Uniunea Monetară, are un statut periferic, de hinterland, şi slăbiciuni mari. De exemplu, funcţionarea defectuoasă a administraţiei publice, care se concretizează într-un grad jalnic de absorbţie a fondurilor europene, care sunt cam singurul instrument potent cu care putem lupta contra efectelor crizei. Avem încasări fiscale scăzute (cu 4% din PIB sub media ţărilor nou intrate în UE şi cu circa 10% sub media din UE), din cauza evaziunii, a corupţiei din administraţia publică, din cauza unei agriculturi subdezvoltate.
Avem o slabă orientare a investiţiilor către sectoare ce produc bunuri exportabile şi care pot acoperi producţia internă; avem un capital autohton firav, nu există o politică industrială. Nu ne putem decupla de economia europeană sub nicio formă. Să sperăm că va fi evitat un eveniment extrem, o lebădă neagră, precum un faliment dezordonat al Greciei sau al unei alte ţări din UM, care ar putea să provoace mari stricăciuni: să ducă la o reîngheţare a pieţelor financiare, la reintrarea într-o recesiune adâncă în Europa, care ar trage din nou în jos economia României.
* * *
CASETE
Ameninţări
Această criză a revelat nu numai fisuri, ci şi nevoia unei modificări radicale a UE. Fiindcă ea se confruntă cu ameninţări atât de mari, încât este pusă în discuţie însăşi supravieţuirea proiectului. Barroso are de ce să fie mai mult decât îngrijorat. Acum un an, Van Rompuy a spus că modelul european este ameninţat să dispară, referindu-se la modelul european ca întreagă construcţie, la principiile pe care a fost fondat.
Europa
Grav pentru Europa, pentru Uniunea Europeană şi pentru capacitatea oamenilor politici de a găsi o rezolvare este că avem o stare de spirit potrivnică adâncirii integrării, nu numai în Germania. Pentru că nu se poate ajunge la o altă construcţie instituţională şi de politici publice, în sensul adâncirii integrării – se vorbeşte de „State Unite ale Europei“ –, fără a avea, în democraţii, susţinerea populaţiei, a electoratului.
Germania
Ar trebui ca cetăţenilor germani să li se prezinte situaţia şi să fie confruntaţi şi cu un model contrafactual. Dacă Germania ar ieşi din zona euro sau dacă s-ar reveni la monede naţionale, ce s-ar întâmpla? Moneda germană ar fi mult mai puternică decât euro. Şomajul ar exploda şi în Germania. Zeci de mii de firme mici şi mijlocii ar da faliment. Poate şi inflaţia ar creşte mult, într-o ţară care abhoră ideea de a avea o inflaţie ridicată.
Viitor frugal
Austeritatea de durată, plus lezarea demnităţii, poate să conducă la mişcări sociale de proporţii, la dezordine, la căderea guvernelor şi nu numai în Grecia, ci şi în Portugalia sau în alte ţări. Vor fi ani de frugalitate forţată, de reducere a unor posibilităţi la nivel individual şi de grup, veritabile teste de anduranţă pentru societăţi. Va fi verificată capacitatea fiecăruia de a fi mai raţional, mai atent cu semenii, mai cu grijă faţă de generaţiile viitoare.
* * *
Interviu cu profesorul DANIEL DĂIANU, realizat de RODICA PALADE
