Pe aceeași temă
Domnule procuror, de ce zac cu anii dosarele de mare corupţie prin instanţe? E vinovată legislaţia, sunt vinovaţi judecătorii?
În primul rând, categoric, au fost şi sunt probleme legate de legislaţie, acea atât de cunoscută excepţie de neconstituţionalitate, care, acum, odată rezolvată, sper să aducă o accelerare a judecăţii proceselor. E prea devreme să spunem dacă efectele sunt vizibile sau nu. Mai sunt alte impedimente legislative care au fost rezolvate prin legea micii reforme şi mă refer la procedurile legate de citare, de reprezentare în instanţă sau de reducere a căilor de atac. Erau două căi de atac, acum rămâne o singură cale de atac, deci obligatoriu termenul în care o soluţie rămâne definitivă devine mai scurt. Dar dincolo de chestiile legislative, depinde mult de om, de procuror sau de judecător. Şi aici, se observă o reţinere a unor magistraţi atunci când judecă dosare de mare corupţie comparativ cu situaţiile când judecă dosare obişnuite.
Insinuaţi că în afară de aceste argumente care ţin de fiecare persoană în parte, omeneşti, ar fi vorba de ceva mai mult? De interese, presiuni, din mediul politic, din mediul de afaceri?
Sunt dosare instrumentate de noi sau de alţi colegi procurori care dovedesc că sunt uneori interese în dosare. Tocmai de aceea se ajunge la inculparea şi la condamnarea unor magistraţi. Dar nu este nota comună. Adică, vedem din instrumentarea unor dosare, din rechizitoriile întocmite, din hotărârile judecătoreşti pronunţate că, uneori, judecătorul sau procurorul, în instrumentarea dosarelor, nici mai mult, nici mai puţin, ia mită. Şi asta înseamnă mai mult decât factorul uman, mai mult decât un impediment legislativ.
În dosarul Ridzi, de ce s-a mai cerut percheziţia informatică, după atâta timp? Mai are ea o valoare?
Categoric. Ceea ce lumea nu ştie este că acest calculator este ridicat şi sigilat de către procurori, prin urmare nu a putut să intervină în calculator nici învinuitul, nici alte persoane şi nici procurorul. Pentru că percheziţia informatică, ca orice altă percheziţie, trebuie făcută cu respectarea unei anumite proceduri, în prezenţa unor martori. Deci calculatorul este acolo intact, aşa cum era la momentul la care l-au ridicat procurorii. Dar pentru a intra în el, pentru a face percheziţie, pentru a constata că sunt elemente care să sprijine sau nu ancheta penală, procurorul are nevoie de această autorizare de la parlament şi după aceea de autorizaţie de la judecător. Aşadar, este perfect oportună acea percheziţie şi eficientă.
Dar atunci ce a vrut să spună preşedintele Băsescu, că el crede că s-a umblat în acel calculator?
Este o opinie personală. Eu vă spun cu certitudine că nu s-a umblat în calculator pentru că nu se poate. Este o procedură strictă, cu martori, iar calculatorul este sigilat.
Urmează cazurile Ridzi şi Dan Păsat, un tipic pe care îl ştim din alte cazuri, Năstase, Mitrea?
Comparând timpii necesari pentru o decizie, cel puţin în cazul Ridzi, se pare că urmează aceeaşi reţetă. Dacă ne uităm în urmă, vedem că tot atât a durat, aproximativ, şi cererea de cercetare penală a fostului premier, şi cererea de percheziţie şi că şi în acel caz a fost respinsă o cerere de percheziţionare a domiciliului şi a fost respinsă cererea de urmărire penală.
Plenul nu a avizat solicitarea DNA. Ce se va întâmpla, va fi blocat dosarul Ridzi?
Înseamnă că va trebui să ne rezumăm la probele pe care le-am strâns deja. Dar asta creează o problemă, pentru că întotdeauna trebuie să administrezi toate probele şi în favoarea, şi în defavoarea unei persoane cercetate. Iar dosarul se va soluţiona în baza probelor existente, nu avem ce să facem, şi în baza şi limitele aprobării date deja. Pentru că sunt două lucruri diferite. Am cerut propriu-zis o extindere a cercetărilor pentru alte fapte, asta înseamnă o cerere de urmărire penală, şi am cerut o percheziţie informatică în primul dosar. Nu ne-au dat percheziţia, deci ne limităm la probele administrate, pentru că nu avem ce face altceva, şi ne limităm la faptele pentru care am primit, acum aproximativ un an, încuviinţarea de a începe urmărirea penală.
Ce v-a impresionat în primul rând în dosarul Cătălin Voicu?
Am fost oarecum impresionat de desenul creat. Fără a mă pronunţa pe fondul cauzei, ceea ce m-a surprins acolo neplăcut era că în jurul inculpatului Voicu existau prea mulţi magistraţi care aveau relaţii destul de apropiate cu el şi, aşa cum s-a văzut din actul de inculpare, inculpatul nu ezita să le ceară anumite lucruri atunci când era cazul. Ce m-a impresionat neplăcut a fost numărul mare de magistraţi de la toate nivelurile care „gravitau“ în jurul senatorului Voicu.
Era un peisaj nou pentru dvs.?
Era un peisaj nou probat. Pentru că şi până acum, din alte dosare, am văzut că anumiţi magistraţi erau în apropierea unor oameni de afaceri sau în apropierea unor oameni politici, fie că acei magistraţi au ajuns să fie inculpaţi sau nu pentru fapte penale. Dar aici parcă era desenul prea conturat.
* * *
Ridzi
Ceea ce lumea nu ştie este că acest calculator este ridicat şi sigilat de către procurori, prin urmare nu a putut să intervină în calculator nici învinuitul, nici alte persoane şi nici procurorul. Pentru că percheziţia informatică, ca orice altă percheziţie, trebuie făcută cu respectarea unei anumite proceduri, în prezenţa unor martori. Deci calculatorul este acolo intact, aşa cum era la momentul la care l-au ridicat procurorii.
Voicu
Ceea ce m-a surprins neplăcut era că în jurul inculpatului Voicu existau prea mulţi magistraţi care aveau relaţii destul de apropiate cu el şi, aşa cum s-a văzut din actul de inculpare, inculpatul nu ezita să le ceară anumite lucruri atunci când era cazul. A fost un număr mare de magistraţi de la toate nivelurile care „gravitau“ în jurul senatorului Voicu. Am văzut asta şi în alte dosare, dar aici parcă era desenul prea conturat.
* * *
Cazul Dan Diaconescu cum evoluează după toată presiunea mediatică care a fost pusă pe procurori?
Nu există un singur caz Dan Diaconescu, sunt mai multe dosare şi unul dintre ele a fost trimis deja în instanţă. Din punctul nostru de vedere, indiferent ce se discută la televizor, nu ne influenţează. Problema este dacă ceea ce se întâmplă la postul de televiziune îl influenţează sau nu pe judecător în soluţia pe care o va da. Dar dacă ne referim la celelalte dosare care sunt la noi, cei vizaţi în cauză, învinuiţii, s-ar putea să creadă că, făcând acele emisiuni în care se trece peste un anumit nivel al decenţei, îi vor influenţa pe procurori. Nu au cum să-i influenţeze în nici un fel, pentru că dosarele vor merge înainte, indiferent de presiunile pe care le fac dânşii.
Cazurile de mare corupţie, poate nu în sensul tradiţional al termenului, par a se fi înmulţit în 2009-2010. De ce?
Probabil că hotărârile judecătoreşti pronunţate până acum de instanţe nu şi-au îndeplinit şi rolul preventiv. Atunci când Comisia Europeană vorbea de caracterul descurajant al pedepselor, se avea în vedere şi acest lucru. Adică, mai întâi, cel care e găsit vinovat să-şi primească o justă pedeapsă, dar şi să-i descurajeze şi să-i avertizeze pe cei care au intenţia să comită infracţiuni. Nu văd o diminuare a activităţii infracţionale pe segmentul de care ne ocupăm noi, de mare sau de medie corupţie. Dimpotrivă, vedem că dosarele au cam acelaşi ritm şi în ce-i priveşte pe demnitari, şi nu mă refer numai la parlamentari sau miniştri, mă refer la secretari de stat, la primari, la preşedinţi de consilii judeţene, la directori de companii naţionale, şi în ce-i priveşte pe poliţişti, magistraţi ş.a.m.d. Deci rolul preventiv al pedepsei încă nu are efect. Probabil că pedepsele trebuie totuşi să fie mai mari şi probabil că e nevoie ca statul să desfăşoare şi alte campanii de prevenţie.
Care este opinia dvs. despre ce se întâmplă în momentul de faţă cu CSM?
Alegerile s-au finalizat, dar au fost contestaţii şi de un an se discută dacă unii dintre membrii CSM mai au sau nu mai au dreptul să candideze pentru al doilea mandat. Opiniile au fost pro şi contra. Opinia mea este că ar fi fost bine ca sistemul judiciar să-şi rezolve această chestiune în interiorul său înainte să se ajungă la procedura validării de către Senat. Cred că, după ce s-au contestat în instanţă nişte candidaturi, sistemul judiciar putea să facă în aşa fel încât aceste procese să se deruleze cu prioritate şi să existe până acum un răspuns. Ce împiedica sistemul judiciar, completul de judecată, instanţa să dea termene mai dese?
Şi ce a împiedicat?
Nu ştiu. Probabil tot teama de a te pronunţa în cauzele importante, cu semnificaţie. Cred că instanţele de judecată care au avut aceste procese trebuiau să rezolve definitiv chestiunea până la Senat. Asta ca să nu ne mai plângem noi, magistraţii, că intră legiuitorul şi ne reglementează situaţia. De ce le-am dat ocazia să o facă? Pentru că, dacă erau hotărâri definitive şi irevocabile până la momentul validării de către Senat, cu siguranţă că Senatul ar fi respectat decizia. Deci este o reticenţă. Că dosarele sunt uşoare, că sunt grele, trebuie să te pronunţi. Ce facem în situaţia în care Senatul validează candidaturile şi vine hotărârea după aceea şi spune că era nelegal al doilea mandat? Sau invers. Deci cred că în primul rând era responsabilitatea noastră să lămurim.
E totuşi o schimbare în CSM, se poate vorbi de o înnoire, de o reformă, există speranţe în direcţia aceasta?
Nu ştiu, vrem să vedem ce va face noul CSM. Pe alocuri, CSM a funcţionat bine, din punctul meu de vedere. De exemplu, dacă facem o comparaţie între CSM şi parlament, CSM nu a refuzat niciodată o cerere de percheziţie sau de arestare a unui magistrat. Nu în sensul că au dat-o cu largheţe, ci în sensul că au verificat strict ce trebuia verificat, să nu fie un abuz, să fie respectată legea, fără a intra pe fondul cauzei. Poate şi faptul că sunt de formaţie magistraţi îi ajută. Dar important e că nu au împiedicat o anchetă, în antiteză cu parlamentul, care, vedeţi...
... împiedică actul de justiţie.
Da, în anumite cazuri. Pe alte chestiuni, de-a lungul acestor ani, eu am fost critic la adresa CSM, dar am vrut să cred că în sens constructiv. Au fost chestiuni în care CSM nu s-a pronunţat clar şi un exemplu este cel al rapoartelor de inspecţie. A fost şi mult mediatizata inspecţie la DNA, din raportul căreia nici eu n-am înţeles neapărat totul. CSM, atunci când verifică sistemul judiciar, trebuie să aibă o concluzie. Or, cred că asta a fost, din punctul meu de vedere, principala deficienţă sau lipsă a CSM: că, de multe ori, în chestiuni importante, nu a avut un mesaj univoc, clar. La fel stau lucrurile şi în politica de comunicare.
În cazurile Costiniu şi Jipa a avut un mesaj clar?
Eu acolo am criticat sancţiunea pe care a dat-o magistratului, fostului judecător Jipa, pentru că, raportat la ce am văzut noi în dosar, acea sancţiune de reducere cu 15% a salariului pe 3 luni părea rizibilă. Din punctul ăsta de vedere, categoric că a fost un semnal prost. Adică, ce să înţelegem? Că doar dacă dovedim noi, procurorii comiterea unei fapte penale, iar judecătorii îi condamnă pe magistraţi, am scăpat de ei din sistem? Dacă nu, în general primesc sancţiuni nesemnificative, care nu îi afectează prea mult. Semnalul nu a fost bun.
E aproape clar că mecanismul de monitorizare nu va fi ridicat. Spuneaţi că asta nu se poate face prin eforturi diplomatice. Dar cu ce se poate face? Ce trebuie să facă România?
Au spus reprezentanţii Comisiei Europene: atunci când veţi îndeplini cerinţele, atunci se va ridica mecanismul. Sigur că negocierile diplomatice au rolul lor. Dar doar atât, fără substanţă, adică fără îndeplinirea criteriilor din mecanism, nu este suficient. Din punctul meu de vedere, este păcat că o parte dintre cei care decid în această ţară au considerat mecanismul de monitorizare ca pe ceva impus, şi nu asumat, şi preocuparea acestora a fost legată de cum scăpăm de mecanism. Pe când problema trebuia pusă altcumva: ne ajută acest mecanism? Da, ne ajută să facem reforma, ne ajută să păstrăm un cadru instituţional stabil, ne ajută să reformăm justiţia, adică accentul trebuia pus pe îndeplinirea criteriilor impuse totuşi de o societate occidentală, de UE, la care noi am ţinut să aderăm. Şi am ajuns în această situaţie.
Preşedintele Băsescu a spus că ultimul raport este nedrept.
Fiecare cu aprecierile lui.
Dvs. cum consideraţi raportul?
Eu analizez raportul în ceea ce priveşte activitatea instituţiei pe care o conduc, pentru că ştiţi că în orice raport sunt şi consideraţii de ordin general, de ordin politic şi chiar nu-mi permit să comentez. Mie mi se pare că referitor la activitatea DNA, e un raport corect.
În ceea ce priveşte accelerarea judecării proceselor, nu s-a realizat până acum nimic. Sperăm că, de aici încolo, se va întâmpla, ca urmare a modificărilor legislative de care am vorbit la început. În ceea ce priveşte caracterul descurajant al pedepselor, s-au schimbat nişte lucruri. Dacă în anii precedenţi procentul celor condamnaţi în detenţie era undeva la 25-27%, în acest an (2010 n.r.), pe o analiză parţială, am văzut că el se apropie de jumătate, a fost 46-47% condamnaţi în detenţie. Mai mult, aproape în toate dosarele importante, de mare corupţie, în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare, pedepsele au fost cu detenţie. Deci, în sistemul judiciar, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate, se observă schimbări. Problema este a celorlalte dosare mari care stau de prea multă vreme pe rolurile instanţelor.
* * *
Diaconescu
Din punctul nostru de vedere, indiferent ce se discută la televizor, nu ne influenţează. Problema este dacă îl influenţează sau nu pe judecător. Dar dacă ne referim la celelalte dosare care sunt la noi, învinuiţii s-ar putea să creadă că, făcând acele emisiuni care trec peste un anumit nivel al decenţei, îi vor influenţa pe procurori. Nu au cum, dosarele vor merge înainte, indiferent de presiunile pe care le fac dânşii.
Jipa
Sancţiunea de reducere cu 15% a salariului pe 3 luni, pe care a dat-o CSM fostului judecător Jipa, raportat la ce am văzut noi în dosar, părea rizibilă. Din punctul ăsta de vedere, categoric că a fost un semnal prost. Adică, ce să înţelegem? Că doar dacă dovedim noi, procurorii, comiterea unei fapte penale, iar judecătorii îi condamnă pe magistraţi, am scăpat de ei din sistem? Dacă nu, primesc sancţiuni nesemnificative.
* * *
Corupţia nu pare să fi scăzut, ba din contră. Ultimul barometru al Transparency arată că lucrurile stau chiar mai rău, că percepţia este mai proastă. Oamenii spun că fenomenul corupţiei a crescut în ultimii 2-3 ani în loc să scadă. E corectă această percepţie?
Datele noastre statistice arată o creştere a numărului persoanelor inculpate pentru corupţie şi o creştere a numărului persoanelor condamnate pentru corupţie. În 2008 am avut 97 persoane condamnate, anul trecut am avut 130, acum sunt aproximativ 150, şi vorbesc de dosarele exclusiv de competenţa noastră, aşadar nu de dosare de mică corupţie. Pe de altă parte, poate ar trebui să ne gândim ce facem? Că nu e suficient să ne arătăm revoltaţi că ni s-a cerut şi prin urmare am dat mită. Poate că ar trebui să avem o altă atitudine. Eu nu cred că societatea asta este împărţită în două: persoanele care dau mită şi iau mită, pe de o parte, şi persoanele care condamnă faptele de corupţie, pe de altă parte. Problema este că se arată revoltate de fapte de corupţie şi persoanele care dau mită şi iau mită.
Mesajul anticorupţie nu mai pare a fi pe agenda politicienilor. Vi se pare că-l mai auziţi cu aceeaşi apăsare ca acum 4-5 ani?
Nu, sincer, nu mi se pare că se manifestă cu aceeaşi intensitate. Sau nu mai este atât de prezent în spaţiul public. Dar nici măcar acest lucru nu ştiu dacă e atât de important sau determinant. Până la urmă e determinant ca instituţiile statului să-şi facă treaba. Adică procurorii, inspectorii fiscali, poliţiştii, judecătorii ş.a.m.d. Însă vedem că şi aici avem fapte de corupţie. Dar mesajul anticorupţie nu este singurul care face o societate mai etică, mai morală, pentru că oamenii vin din familie, vin dintr-o şcoală, cu o anumită educaţie, cu un anumit mesaj, sunt învăţaţi în familie că nu e normal să furi, nu e normal să mituieşti, să iei mită. Sau cel puţin aşa ar trebui.
Este lupta anticorupţie un eşec?
Lupta anticorupţie nu este un eşec şi anticorupţia făcută până acum are cel puţin rolul de a menţine un climat în care poţi să respiri şi să trăieşti. Ce s-a întâmplat până acum arată că faptele, în măsura în care sunt dovedite, nu rămân nepedepsite. Ăsta este un lucru cert, e valabil şi pentru oamenii politici, şi pentru magistraţi. Dar o percepţie a mea este că totuşi prea mulţi oameni în jurul nostru sunt dispuşi să dea mită şi să ia mită şi cred că şi reacţia opiniei publice, de toleranţă la acest fenomen, nu e cea corespunzătoare. Cum ne explicăm că astăzi este arestat sau condamnat un magistrat pentru fapte de corupţie şi, în acelaşi timp, într-o altă parte a ţării, tocmai ce un alt magistrat comite fapte de corupţie şi este prins peste două sau trei zile? Este pe principiul „mie nu mi se poate întâmpla“. Şi revin la ce am spus: cred că e un deficit în educaţie şi în formare. Trebuie să venim fiecare cu un bagaj din familie şi din şcoală, unde să învăţăm că aceste fapte se pedepsesc.
Vorbeam înainte de diluarea mesajului anticorupţie din partea clasei politice şi a mediei. În schimb, constatăm ascensiunea unui alt tip de mesaj, cel împotriva justiţiei, cel care pune sub semnul întrebării justiţia, în funcţie de caz, ba pe procurori, ba pe judecători. Credeţi că acest tip de mesaj, care este extrem de mediatizat, influenţează sau nu opinia publică, în sensul neîncrederii în justiţie, al unei toleranţe, chiar indiferenţe, mai mari faţă de corupţie?
Probabil că influenţează opinia publică. Important e să nu-i influenţeze pe magistraţi. Indiferent ce se spune în presă despre un procuror sau un judecător, acesta trebuie să ţină cont doar de dosarul în sine, de probe.
Tot timpul fiind vorba de dosare mediatizate, dosare cu persoane importante, cineva va susţine că este un dosar politic.
N-am mai văzut în dosarele noastre, cel puţin în cele importante, oameni care să-şi recunoască faptele. Şi totuşi, în jur de 90% dintre cei trimişi în judecată sunt condamnaţi de instanţele de judecată. Ei, toţi cei care au ocazia să-şi exprime poziţia public strigă în faţa camerelor de luat vederi sau în ziare că sunt victime politice ş.a.m.d. Tocmai prin asta se dovedeşte că nu sunt dosare politice. Pe cei care sunt inculpaţi, omeneşte, îi pot înţelege. Ei au posibilitatea să folosească toate mijloacele ca să se apere.
Dacă însă e vorba de un mesaj dat de clasa politică, de oameni politici sau chiar de media şi în care, ca observatori, susţin acest lucru, atunci ar trebui să aibă obligaţia cel puţin de reţinere, pentru că nu au nicidecum de unde să ştie aceştia, respectiv colegii de partid, colegii de serviciu, colegii de televiziune ai celui investigat penal care este situaţia. Şi lucrul ăsta noi îl constatăm în fiecare zi. Vedem în presa scrisă, la televiziune cum se analizează dosare, cum se trag concluzii, care pot fi concluzii bune, dar pornesc de la premise false şi atunci n-am făcut nimic. Toată lumea discută dosarele pe baza a ceea ce aude de la altcineva, nu ştie de la procuror şi atunci până la a ajunge la concluzia că e dosar politic nu e decât un pas. Obligaţia e de reţinere, că aşa e normal.
Unele dosare sunt analizate pe baza stenogramelor. Cum vedeţi mediatizarea acestora?
Noi am cerut CSM să ne spună în ce măsură actele dintr-un dosar sunt sau nu sunt publice, după ce ajung la instanţe, pentru că faza de urmărire e confidenţială. CSM nu a tranşat această chestiune, motiv pentru care există diferenţe între politica de comunicare a DNA, de pildă, şi politica de comunicare a Parchetului General, pe de altă parte. Există diferenţe între politica de comunicare a unei instanţe şi politica de comunicare a altei instanţe. Şi toată discuţia porneşte de la afirmaţia: în instanţă, dosarul este public. Dosarul nu este public, asta este părerea mea, ci judecata este publică. Iar dacă dosarul nu este public, nu trebuie ca acele interceptări, stenograme, cum le spuneţi dvs., sau orice alte mijloace de probă, declaraţii ale diverselor persoane să apară în presă.
Dar nu e în interes public să apară asemenea documente?
Din punctul meu de vedere, ca magistrat, spun că e în interesul judecăţii ca judecătorul să judece, să ştie acele mijloace de probă, doar el. Eu nu sunt de acord ca actul procesual, actul procedural ca atare, şi aici mă refer fie la procesul verbal de redare a discuţiei telefonice denumit comun „stenograma“, fie la declaraţia unei persoane, să apară aşa cum e ea în presă. Pot apărea informaţii în presă despre aceasta, dar nu actul ca atare. Actul ca atare e exclusiv pentru uzul magistratului.
De asta fac eu diferenţa între procesul public, care înseamnă că jurnalistul poate asista şi nota tot ce aude, şi dosarul „public“, în care facem copii şi dăm oricui cere, în baza Legii accesului la informaţii de interes public. Scurgerile de informaţii categoric trebuie limitate.
Dar scurgeri de informaţii vedeţi că există de la NASA până la NATO, de la SRI, DNA până la Parchet şi Poliţie. DNA nu are structuri de contrainformaţii care să supravegheze fiecare persoană care lucrează în DNA, dacă dă sau nu informaţii. Încerc, prin mijloacele pe care le am, să limitez şi să anulez aceste lucruri.
Când aţi vorbit ultima oară la telefon cu preşedintele Băsescu?
Asta e o întrebare la care am spus că nu mai răspund niciodată.
Care a fost dosarul care v-a adus cea mai mare satisfacţie profesională anul trecut?
Sunt dosarele în care am obţinut condamnări, deşi în prima instanţă au fost achitări, sunt dosarele cu arestări, deşi după primele semne puteam să nu obţinem aşa ceva. Sunt multe, n-aş putea spune că e un singur dosar.
Aţi avut vreodată intenţia să vă daţi demisia?
De aici nu, niciodată.
Dar din ce aţi vrut să vă daţi demisia?
Am vrut să plec la un moment dat din funcţia de procuror, din Parchet, chiar înainte de a veni aici, ca să vezi coincidenţă.
De ce?
A fost sfârşitul anului 2004, începutul anului 2005, mi s-a părut că au trecut mulţi ani în care am făcut acelaşi lucru, erau 15 ani în care am făcut efectiv munca de procuror, deşi mă mutasem la vreo 5 unităţi de Parchet şi fusesem peste tot. Am crezut că aş putea să încerc şi altceva. Sigur, m-am gândit la avocatură. Dar am renunţat. Şi după aceea a venit DNA, o altă provocare, pe alt plan.
În ce condiţii v-aţi da demisia de la DNA, ce ar trebui să se întâmple ca să ajungeţi să vă daţi demisia?
Cu siguranţă, atunci când, în general vorbind, n-aş mai putea să fac ceea ce fac, cu siguranţă atunci când procurorii n-ar mai fi lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum şi-o fac. Dar nu mi-aş da demisia pentru orice motiv. Ideea nu e să-ţi dai demisia, ideea e, în condiţiile în care faci lucruri bune, să rezişti cât mai mult.
Merge ţara într-o direcţie bună?
Mie îmi place să cred că da.
De ce sunt românii nostalgici după comunism, ce credeţi?
N-ar mai trebui să se întâmple aşa, mai ales că au trecut 20 de ani de atunci şi, după cum vedem din sondaje, nu se explică nici măcar din punctul de vedere al generaţiilor. Probabil că pentru mulţi oameni era mult mai simplu să existe un stat care le asigură locul de muncă, care să le asigure un salariu, în condiţiile în care trăiam într-o societate egalizată. Probabil că pentru mulţi, care nu pot face performanţă, e mult mai simplu să se vadă egali cu cei din jurul lor. Plus ce se întâmplă acum, această criză economică, nevoile. Se gândesc că atunci, de bine-de rău, trăiau. Dar e categoric un lucru pentru care eu nu sunt mândru, că mare parte dintre concetăţenii mei regretă comunismul.
Dacă ar fi să vă alegeţi o ţară, unde aţi vrea să trăiţi?
În România. La un moment dat am fost întrebat unde sunt şi am răspuns că sunt în Germania în concediu. Replica a fost că toată lumea se duce în concedii în ţări exotice şi tu te duci în Germania, ce cauţi în Germania? Mie îmi place Europa Occidentală. Am fost şi în ţări exotice, am fost în toată lumea, dar îmi place Europa Occidentală, îmi place America şi Canada şi îmi plac în principal pentru aspectul lor urbanistic, pentru că totul e organizat. Îmi place cum arată casele, îmi place peluza din faţa caselor, îmi place cum arată blocurile. Probabil aş alege una dintre acestea... Îţi place ca atunci când ieşi din casă sau din apartamentul tău să vezi că în jur e curat, că ambientul e plăcut, să vezi că există parcuri. O mare parte dintre românii care acum sunt nostalgici după comunism umblă, călătorersc, dar ar pierde lucrul ăla dacă ar reveni comunismul. Acum pot să vadă cum e afară şi văd că poate să fie aşa.
Trăieşte procurorul prin condamnări?
Nu, dar asta este finalitatea muncii lui. Trebuie ţinut cont de faptul că aproximativ 80% dintre dosarele pe care le instrumentează un procuror nu se duc în instanţă. Propriu-zis, procurorul dă verdictul de nevinovat, literal spus. Glumind, procurorul e băiatul ăla din filme care îi prinde pe oamenii răi.
* * *
Condamnări
În anii precedenţi pro-centul celor condamnaţi în detenţie era undeva la 25-27%, în acest an, pe o analiză parţială, am văzut că el se apropie de jumătate, au fost 46-47% condamnaţi în detenţie. Aproape în toate dosarele importante, de mare corupţie, în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare, pedepsele au fost cu detenţie. Problema este a celorlalte dosare mari care stau de prea multă vreme pe rolurile instanţelor.
Stenogramele
Eu nu sunt de acord ca actul procesual ca atare, şi aici mă refer fie la „stenograma“, fie la declaraţia unei persoane, să apară aşa cum e ea în presă. Actul ca atare e exclusiv pentru uzul magistratului. De asta fac eu diferenţa între procesul public, care înseamnă că jurnalistul poate asista şi nota tot ce aude, şi dosarul „public“, în care facem copii şi dăm oricui cere, în baza Legii accesului la informaţii de interes public.
* * *
Interviu realizat de ANDREEA PORA
Taguri: DNA, anticoruptie, dosare, stenograme, nostalgia comunismului.
