Dorel Sandor: USL nu este o alternativă la PDL

Radu Uszkai | 19.06.2012

Pe aceeași temă

După alegerile locale, PDL a fost spulberat, iar ţara a devenit roşie. Ne înscriem în tendinţa europeană, în care puterile sunt înlăturate din cauza măsurilor de austeritate?

Aş începe cu comentariul întrebării. PDL nu a fost spulberat la alegeri, ci pur şi simplu la alegeri s-a văzut cât de spulberat era în realitate. PDL n-a fost învins, ci a avut o implozie încă înainte de alegeri. Acum este vizibil pentru toată lumea, chiar şi pentru d-na Udrea. Al doilea comentariu: puterea care parvine acum, cu o victorie zdrobitoare, nu este roşie, pentru că include PNL, dar nici PSD nu este roşu, adică, un partid de stânga. De altfel, împărţirea spectrului politic în România în stânga şi dreapta nu este relevantă, după cum nici PDL nu este un partid de dreapta.

 

Nu puteţi nega că nu a fost un vot politic de amendare a acestei puteri.

Dacă votul ar fi fost politic, oamenii de dreapta votau cu dreapta şi cei de stânga, cu stânga.

 

Dar oamenii de dreapta erau dezamăgiţi de dreapta.

Cei mai frustraţi şi afectaţi de ultimii doi-trei ani de guvernare pedelistă, mai ales în perioada crizei, nu sunt cei de dreapta. Este marea populaţie, care a trăit într-o perioadă de austeritate generalizată. Măsurile lui Boc, de fapt ale FMI aplicate de Boc cu acordul lui Traian Băsescu, au defavorizat mai ales masa mare a populaţiei. Din cauza asta, votul este atât de masiv şi reprezintă expresia unei frustrări sociale acumulate în ultimii ani, care s-ar fi dus către orice formaţiune politică.

 

Nu asta s-a întâmplat şi în alte ţări din Europa?

Da, într-o anumită măsură, este o reacţie populară la măsurile de austeritate anticriză, dacă vrem să simplificăm. Numai că aceste măsuri au avut conţinut şi ecou diferit în ţările europene. Din cauza asta aş face diferenţierea între cazul României şi cel al Greciei, Spaniei sau al Italiei.

Cauzele care au generat frustrarea şi impactul public atât de masiv vin din modul în care a intrat România în criză. Noi am intrat în criză după o perioadă relativ bună, în perioada guvernării Tăriceanu, care însă a fost bună ca evoluţie economică, dar neglijentă în planul costurilor guvernării. Risipa de bani publici de către autorităţile locale şi centrale este o sursă negativă care a dus la declin economic. Apoi, o oportunitate ratată în mod consecvent în România, mai mult decât în alte ţări din UE, este absorbţia modestă a fondurilor europene, care ar fi putut echilibra două lucruri: risipa de bani publici şi reticenţa investitorilor de a veni în România, mai ales în ultimii ani. Dacă aceste trei lucruri – disciplina în folosirea banilor publici, atragerea de investitori străini şi utilizarea de fonduri europene – ar fi fost pozitive, noi am fi intrat foarte echilibrat în perioada de criză globală. Dar, deşi cele trei elemente sunt negative, a apărut un paradox. Ni se spunea că este criză, dar n-o sesizăm, pentru că vedeam cheltuieli, vedeam o deteriorare la nivel economic, neglijenţă şi mai vedeam un consum relativ ridicat faţă de cât de puţin producea şi exporta România. Din această cauză, s-a produs acest deficit şi acest dezechilibru economic, făcându-ne să invităm urgent FMI. Preşedintele Băsescu şi-a găsit în Emil Boc un premier ideal, adică absent, şi l-a putut substitui cel puţin trei ani, găsind în FMI şi, ulterior, la Bruxelles, în Pactul Fiscal, două pârghii externe pentru a-şi consolida guvernarea: prin FMI s-a asigurat că are cel mai bun consultant economic pentru gestiunea situaţiei dificile din economie, iar prin Pactul Fiscal s-a asigurat că va aduce un mod de operare, care să asigure un minimum de disciplină tuturor guvernărilor, indiferent cine le va gestiona. Cred în această privinţă că preşedintele a făcut bine semnând Pactul, cu condiţia ca el să fie împărtăşit în România de toate forţele puternice cu influenţă în economie, în administraţie. Răspunsul autorităţilor române la criză a fost simplist. Ne-am predat FMI. N-am venit cu o alternativă politică autohtonă la criza economică. Pe acest fond, autoritarismul bine disimulat, dar de la un punct agresiv, al preşedintelui a creat o competiţie politică complet falsă, cea în care ne aflăm acum.

 

Criza
Criza de la noi are particularităţile date de o populaţie frustrată, care gustase din plin consumerismul autohton, consumerism care pune în umbră alte surse de influenţare a vieţii sociale. Biserica este ca şi dispărută, şcoala se prăbuşeşte, sistemul de sănătate este la pământ. Inclusiv relaţiile interumane la nivel comunitar şi interesul pentru o viaţă spirituală elementară prin credinţă s-au prăbuşit în 10-15 ani de consumerism, care, brusc, a fost blocat de criza generală.

Ca apropiat al PDL, PD iniţial, cum vă explicaţi colapsul acestui partid? Când PDL ajungea la 35%, aveam discuţii cu apropiaţi şi le spuneam: e o cifră ireală, supergonflată de popularitatea preşedintelui Băsescu.

Cunosc PD înainte de apariţie, pentru că am lucrat cu Petre Roman în Guvernul Roman II şi am rămas apropiat de ei şi în perioada Stolojan şi după aceea, în sensul unei activităţi de consultanţă. Brandul PDL a fost creat de Roman şi mai ales de echipa lui. Roman nu era un lider autoritar şi avea calitatea principală de a stimula, de a atrage oameni de calitate în echipa lui. Din această echipă făcea parte inclusiv Traian Băsescu, unde s-a şi remarcat, nu atât ca politician, cât ca om de management al crizelor şi al situaţiilor dificile. Era un fel de general Belizarie, care era trimis în locurile cele mai dificile să rezolve problemele şi politice, şi administrative.

 

Asta inspiră şi astăzi celor din partid, toţi aşteaptă ca el să facă ceva.

Exact. Ceea ce într-un fel e confirmat de experienţă. De la un punct, însă, aceste acţiuni l-au împins pe Băsescu spre o atitudine autoritară şi l-au izolat, în loc să îi confere o autoritate recunoscută prin persoană, prin idei, prin gesturi constructive. E o evoluţie politică tipică până la urmă şi cine se grăbeşte să-l incrimineze pe Băsescu ignoră multe lucruri, chiar dacă faptele în sine, adesea, sunt contestabile. Oamenii importanţi din PDL sunt aceiaşi de acum 20 de ani. Aşa-zisa aripă tânără sau aripă intelectuală a rămas marginală, chiar dacă printre nou veniţi sunt oameni de calitate. O grefă care nu a prins la PDL.

 

Nu a prins nici grefa cu liberalii din PLD.

Exact. Individual, au ajuns în PDL, dar nu au adus o dimensiune liberală în PDL. O concluzie preliminară ar fi că PDL, în ultimii 20 de ani, este un proiect interesant, complex şi extrem de dinamic, care şi-a păstrat anumite coordonate constante. Intrarea în structurile superioare ale puterii a lui Băsescu, întâi ca primar al Capitalei, care e mai mult ca un ministru, după o carieră de ministru la Transporturi, dar mai ales prezenţa lui la Cotroceni l-au modificat în mod semnificativ. Funcţia de preşedinte al României este o capcană mare pentru că îţi dă autoritate mare, dar nu îţi dă şi pârghiile respective. Asta nu se potriveşte lui Băsescu, care este un om strict de executiv. Eu nu exclud să-l vedem pe Traian Băsescu în anii următori prim-ministru al României. Cred că ăsta este visul lui secret.

 

Partidele

Partidele nu sunt nici pe departe organizaţii responsabile care să aibă selecţii riguroase şi o competiţie internă, devenind, din păcate,  în prea mare măsură, simple culoare de infiltrare a unor oameni complet lipsiţi de responsabilitate, cu spatele întors complet la interesul public. Dacă te uiţi, principala activitate a parlamentarilor este să umble pe la ministere să rezolve problemele unor medii de afaceri sau grupuri de interese din teritoriu.

S-ar realiza ceea ce adversarii lui avertizează: scenariul Putin.

Cred că e exagerat să compari România cu Rusia. Revenind la evoluţia PD şi a lui Traian Băsescu, cred că tocmai izolarea lui la Cotroceni, fără să-şi piardă apetitul pentru funcţia executivă, a creat o sumă de mistifcări cu efecte reale. Întâi de toate, orice partid la guvernare, în mod paradoxal, îşi subţiază viaţa internă de partid, este ceea ce Blaga a recunoscut cu claritate la conferinţa din mai 2011. Atunci a fost ultima ocazie a PDL de a se redresa şi de a nu intra adânc într-o fundătură din care mă îndoiesc că va ieşi.

 

Demisia în grup a conducerii PDL nu e o primă mutare pentru reconstrucţia partidului?

Este un final justificat. Îşi asumă o răspundere personală şi colectivă pentru eşecul major de la locale. S-ar putea să fie pentru ultima oară împreună... PDL stă bine la finaluri. La un nou început e jalea cea mare.

 

Nu mai daţi acestui partid nicio şansă de redresare?

Niciun partid de după revoluţie nu a rezistat prea mult fără rupturi interne. PNL s-a spart cel puţin de două ori. Aventura Stolojan a fost un fiasco total. Ţărăniştii tot mai dispar. PSD este rezultatul unor cataclisme interne şi, la ora actuală, nici pe departe nu este un partid social-democrat de stânga, dovadă că premierul Ponta, altfel un om foarte activ şi cu simţ al relaţiilor publice, nu şi-a făcut timp să se întâlnească cu liderii sindicali decât pentru o discuţie formală, la un pahar de apă minerală.

 

Dar are sindicalişti în guvern, nu-i mai trebuie.

Nu-mi amintesc. La cine vă referiţi?

 

La omul de la Educaţie. E sindicalist.

Dacă spui asta de faţă cu un lider sindical, vei vedea la el un zâmbet trist, ironic. Mişcarea sindicală din România, la rândul ei, este într-un declin masiv, dar există încă lideri sindicali şi organizaţii sindicale puternice şi foarte moderne cu care merită să ai un dialog şi, de ce nu?, un parteneriat. Consiliul Economic şi Social este o instituţie fundamentală a României, care a dispărut de câţiva ani şi nu prezintă interes pentru niciun lider politic. Ar trebui să fie obsesie pentru PSD. Deci nu găsesc argumente să spun despre PSD că ar fi un partid de stânga, social-democrat modern.

Să revenim la PDL, care trece în opoziţie.

O veste bună şi una proastă. Vestea bună e că, trecând în opoziţie, PDL ar mai putea avea o şansă să se reconstruiască. Vestea proastă e că probabil a dispărut înainte de a cădea de la guvern. Practic, înainte de moţiune, PDL era deja un partid fără identitate şi fără coeziune internă. Plecarea lui Frunzăverde, dincolo de aspectele imorale şi dubioase pe care le conţine, este din păcate un reper istoric pentru involuţia PDL. Frunzăverde, întâmplător, este unul dintre personajele caragialeşti ale PDL, a fost reprezentantul partidului la Internaţionala Socialistă, după aceea s-a mutat la populari, a fost în permanenţă un mason ambivalent şi a confundat politica efectivă cu masoneria, cu un cinism greu de imaginat... N-am nimic cu el. Mi se pare de o mediocritate ţipătoare, iar faptul că a putut să facă această carieră foarte schimbătoare arată cât de labil şi de ambiguu este mediul politic românesc.

 

PDL
PDL a avut parte de câteva victorii importante: victoria la Bucureşti la primărie a lui Băsescu, dar şi a PDL; victoria aceluiaşi la prezidenţiale, împotriva unui PSD încă puternic şi împotriva unui Năstase încă, pe vremea aceea, pe val, care părea invincibil şi omul emblematic pentru România în tranziţie. Pe fondul acesta, PDL a ajuns la o dimensiune şi o anvergură exagerată faţă de capacitatea internă efectivă. PDL este un partid cam de 15% ca structură interioară.

Dar PD în totalitate a executat trecerea de la stânga la dreapta dintr-o singură figură. Nu cred că membrii acestui partid au interiorizat ceea ce se cheamă valorile dreptei.

Trecerea lor rapidă la aşa-zisa dreaptă, cu care n-au nicio legătură, s-a făcut aşa de uşor pentru că nu erau nici social-democraţi, ci au avut o evoluţie benefică personală, la nivel de avere, de cariere. Niciunul nu a reprezentat clasa muncitoare, salariaţii, să fim serioşi! Deci trecerea lejeră de la stânga la dreapta s-a făcut pentru că nu veneau din stânga. Veneau de peste tot şi s-au dus nicăieri. Rămânem prizonierii unor clişee – stânga, dreapta, social-democraţie, liberalism –, în vreme ce aceşti flăcăi, care se dau drept politicieni în România şi, din când în când, cel puţin o dată la patru ani, pretind că reprezintă populaţia, nu au nicio legătură cu aceste concepte. Ultimii oameni cu identitate politică au fost foştii deţinuţi politici din PNŢCD, PNL şi din partiduleţul acela mic al lui Cunescu. Modul lor de gândire, de comportament era autentic marcat de valori politice. O mentalitate politică şi-a păstrat şi Ion Iliescu, ca un om cu adevărat de stânga, sigur, cu o evoluţie complexă în perioada de tranziţie.

 

Acum, PDL are oferta platformei Ungureanu, la care lucrează şi Cristi Preda. Să fie momentul în care se poate umple cu conţinut de dreapta acest partid?

În ultimele luni, am fost pus, în mai multe situaţii, să mă pronunţ în privinţa lui Ungureanu. Din păcate, o dată sau de două ori am putut să spun ceva pozitiv despre această persoană. Nu aş vrea să se creadă că am ceva cu d-l Ungureanu şi că părerile mele critice despre el ţin de o anumită poziţie sau interes. Despre Ungureanu, ca om politic, în principiu, nu se poate spune nimic. El nu a fost, nu este şi nu va deveni niciodată un om politic. Cariera lui este o colecţie de numiri norocoase, la UTC, Externe, la SIE. Ungureanu este şi a fost în permanenţă un simplu instrument, ăsta e secretul succesului lui de carieră, a fost un foarte disciplinat executant al unor oameni mult mai puternici şi mai influenţi decât el, care l-au pus în acele poziţii. Omul care l-a lansat pe Ungureanu în top este Traian Băsescu. Pretinzând că pune la Servicii secrete oameni care provin din opoziţie, atât Maior, cât şi Ungureanu păreau să fie membri din partide de opoziţie. În realitate, nu s-au remarcat aproape cu nimic, cel puţin Ungureanu, absolut deloc. Această nouă temă de taclale în mediul politic românesc cu reconstrucţia dreptei în jurul lui Ungureanu mi se pare un SF de cartier.

 

Rezultatul alegerilor locale anunţă şi un rezultat la alegerile parlamentare, spre 70% pentru USL.

Aş reveni la sursa rezultatului de la locale. După manual, atunci când un partid vine la putere, apare ca o alternativă la puterea în declin. După părerea mea, USL nu este o alternativă la PDL, iar rezultatul alegerilor se datorează în primul rând imploziei PDL, lăsând ca USL să alerge aproape singură pe pistă, aşa încât era inevitabil să nu obţină un scor mare. A doua sursă principală a rezultatelor actuale vine din reacţia socială a populaţiei la austeritate, în condiţiile unui consumerism agresiv, care te stimulează în permanenţă să-ţi doreşti încă o franzelă şi încă o franzelă. Standard ar fi că USL ar fi venit ca o alternativă la guvernarea anterioară. Este profund greşit. Prin alternativă eu nu înţeleg că scoţi din parcare o maşină şi pui o altă maşină de aceeaşi marcă, la fel de veche şi la fel de consumatoare de combustibil, ci că vii cu un program autentic schimbat, cu o identitate diferită, cu oameni proaspeţi şi diferiţi. PSD vine cu aceiaşi oameni vechi cu care e de 20 de ani şi mulţi dintre ei au vizitat DNA.

 

USL

În realitate,USL înseamnă o masă mare de parveniţi care înlocuiesc alţi parveniţi obosiţi şi uzaţi şi, din această cauză, după aceste alegeri, nu pot să folosesc cuvântul schimbare. În privinţa alegerilor din toamnă, sigur, se poate merge pe acest trend, de decădere şi dispariţie din teren a PDL. USL va avea o victorie spectaculoasă la care, bineînţeles, UDMR se va asocia, dacă însă vor dori marii câştigători.

Ponta e nou-nouţ.

Ponta este o etichetă pe o cutie cu marfă veche. Nu a demonstrat că este un lider per se. Este şi el, ca şi Ungureanu de altfel, o păpuşă pe o mână destul de puţin spălată. Să fim serioşi! USL n-a venit cu oameni proaspeţi, n-a venit cu o identitate. Dimpotrivă, este o amestecătură între aşa-zişi social-democraţi şi câţi au mai rămas liberali. Am mai spus-o: în România sunt mulţi liberali, chiar şi la PNL au mai rămas câţiva. În privinţa programului, cred că nici ei nu au apucat să-l citească. Şi atunci, marele secret, ignorat de toată lumea acum, în tărăboiul de după alegeri, este că, în realitate, victoria USL, deşi spectaculoasă în procente, nu e deloc spectaculoasă în calitatea oamenilor, în program şi în capacitatea interioară a USL de a guverna diferit de PDL.

 

Vom avea un dezechilibru serios.

Acest lucru deja l-a sesizat chiar victoriosul Guevara… deja Ponta se teme.

 

Primul care s-a temut a fost Iliescu.

Exact. Motivul temerii este pe cât de simplu, pe atât de pragmatic: când „ai tăi“ sunt prea puternici, nu mai poţi să-i controlezi şi pentru că sunt mulţi puternici, şi pentru că nu mai au nevoie de tine ca lider. Putem să ne trezim la toamnă sau anul viitor pe vremea asta cu o putere nestăpânită, dificil de administrat. Şi atunci va apărea fenomenul, tipic pentru PSD, de baronizare. Puterea se va distribui pe regiuni, pe zone sau pe domenii, iar şefii de la Victoria sau din Kiseleff nu vor mai putea controla nimic. Ponta s-a prins că puterea care s-a distribuit în teritoriu e atât de mare încât el, la Bucureşti, va vorbi cu presa, nu cu partidul. A doua problemă este în ce măsură victoria la locale şi victoria previzibilă la parlamentare se vor converti în energie pentru o nouă guvernare. Vom avea din nou un guvern cu tendinţe liberale refulate şi tendinţe populiste, să le zicem social-democrate, în competiţie? Vom avea un PNL scindat între obsesiile lui Antonescu pentru prezidenţiale, împungându-l pe Ponta să se bată cu Băsescu, poate-poate îl suspendă mai repede? Pentru că dacă Băsescu supravieţuieşte, ăsta e cuvântul, până în 2014, Antonescu nu prinde alegerile din 2014, întrucât el stă pe margine şi pierde din popularitate, fiind în afara jocului instituţional real. De aici graba de a-l suspenda pe Băsescu, nu pentru că ar avea despre Băsescu o părere proastă. În realitate, îl invidiază şi ştiu că nu vor ajunge niciodată atât de redutabili cum este Băsescu, să fim serioşi! Întrebarea este: ce vor avea românii de câştigat din rezultatul alegerilor? După părerea mea, apare pericolul unei puteri fără control din opoziţie şi, de asemenea, al unei puteri aproape incapabile să se autogestioneze în interiorul ei. Al treilea este menţinerea dependenţei faţă de partenerii externi, faţă de FMI. Ponta a declarat că vrea să refacă acordul cu FMI. Dar pentru asta ar trebui să aibă un guvern capabil şi o maşină de guvernare solidă. Faptul că nu poate să pună, după atâtea zile, măcar un ministru ca lumea la Educaţie arată că nu are capacitatea sau resursele pentru un guvern puternic, articulat, modern, eficient şi cu sprijin public.

 

Şi totuşi, cineva va trebui să întruchipeze opoziţia.

După părerea mea, PSD, aşa cum am spus despre el că este, nu va avea opoziţie. Ce înseamnă de fapt să ai opoziţie? Înseamnă să ai în parlament, de exemplu, un procent semnificativ şi influent de oameni activi şi responsabili care au o identitate distinctă faţă de cei de la putere; înseamnă o alternativă prin conţinut distinctă de cei de la putere şi, în numele acestei identităţi alternative programatice şi de reprezentare de interese, să controlezi, să limitezi sau chiar să dai la o parte puterea. În ce măsură PDL va avea o identitate distinctă? Va avea lideri credibili şi activi, nu parveniţi care să se bată cu alţi parveniţi la putere? Îşi va dori să reprezinte efectiv comunităţi, categorii sociale din mediul de afaceri, de dreapta? Deci, practic, chiar dacă la nivel de numere putem spune că vor fi 30% opoziţie în parlament (foarte posibil, însă, că va continua transferul de pedelişti, chiar după alegerile din toamnă, în tabăra puterii), nu e suficient. Deja ştim că nu avem opoziţie, oricât de puţine sau multe procente ar obţine PDL în toamnă. Sunt trei condiţii de neînlocuit ca să poţi pretinde că eşti opoziţie alternativă în parlament: 1) reconstrucţie masivă, de substanţă, în care să pot recunoaşte identitate de dreapta, 2) oameni de calitate, nu controversaţi de guvernarea care tocmai s-a încheiat şi 3) oameni legaţi de teritoriu, de grupe de interese autentice.

 

Ponta

Deocamdată, Ponta este o ficţiune gălăgioasă, un om nu lipsit de calităţi, foarte ambiţios, foarte dinamic. Dar încă n-are, cum îmi place miesă spun, niciun Vietnam în spate, nicio bătălie câştigată. Şansa lui ar fi ca până la alegerile din toamnă să demonstreze că este un bun premier. Dacă nu demostrează asta, va deveni, după o victorie spectaculoasă în toamnă, prizonierul celor care l-au trimis şi-l ţin la putere.

Ce credeţi despre acest ultim tărăboi legat de declaraţia din parlament şi de dorinţa lui Ponta de a-l da jos pe Băsescu din avionul de Bruxelles?

E o problemă n-aş zice atât complexă, cât complicată. Noi avem talentul de a transforma problemele complexe în probleme complicate. Când problema este complexă, ea înseamnă o relaţie firească între lucruri autentice. Când este complicată, înseamnă o relaţie nefirească între minciuni. Cred că prezenţa României, care nu e o ţară de ici-de colo, este printre primele ţări dintre cele 27 din UE ca suprafaţă şi populaţie, chiar şi ca potenţial economic, n-a reuşit să se afirme ca o prezenţă activă la Bruxelles. A venit timpul ca România să fie reprezentată acolo cu pregnanţă şi influenţă. Până acum, performanţa României, nu neapărat a lui Băsescu, e foarte modestă la Bruxelles. În al doilea rând, UE este într-un moment de răspântie. Aşa cum se aleg apele acum, există marele pericol ca UE să se etajeze, încetând să mai fie rezultatul unei iluzii că statele sunt egale şi au acelaşi tratament. N-a fost real nici până acum, dar s-ar putea să se creeze chiar în structuri organizatorice o separare, pe nivele, a ţărilor respective, incluzând şi o a treia categorie, a ţărilor care ies, fie din zona euro, fie din UE. Noi nu suntem nici titulari complet, ca pondere şi influenţă, nici complet integraţi din punct de vedere economic şi legislativ. Suntem foarte vulnerabili. În acest context, prezenţa printr-o persoană la vârf a României acolo capătă într-adevăr o conotaţie importantă. Noi am reuşit să facem din această problemă complexă o problemă complicată, de ambiţie şi de scandal dâmboviţean de cea mai joasă speţă. Modul în care este văzută România de la Bruxelles, de la Berlin, Paris, Londra, nu mai vorbesc de Washington, este o problemă de care noi uităm foarte des. Faptul că îl vedem pe Băsescu doar în pozele finale, în care spune câte o glumă şi este evitat de ceilalţi este un fapt real. Dincolo de ambiţiile personale, cei doi nu au dreptul să nu fie în coabitare, măcar în relaţiile externe. Aici este, de ambele părţi, o greşeală foarte gravă, care îi descalifică pe amândoi în egală măsură. Ei ar fi obligaţi să stea de vorbă pe agenda Bruxelles cel puţin o zi pe săptămână, cu hârtiile pe masă. În privinţa asta, cred că amândoi sunt indispensabili, iar ideea de excludere este prima greşeală. A doua este faptul că nu se recunosc şi nu cooperează. E o abordare amatoristă, iresponsabilă şi foarte păguboasă pentru România. Cred că ar câştiga amândoi, dacă ar conveni ca pe anumite nivele şi momente să meargă alternativ la Bruxelles. Şi nu în ultimul rând, ar trebui să fie evident că oricare dintre ei merge la Bruxelles are sprijinul şi spatele asigurat de cel care rămâne acasă.

 

Câţi dintre politicieni cunosc şi practică problematica europeană?

Dacă mă întrebaţi acum trei-patru ani, aş fi spus fără să ezit: Adrian Severin. Acum nu mai pot să spun asta, din păcate, stă pe scaunul 777, izolat şi dispreţuit de toată lumea. Severin era un jucător de anvergură acolo. O problemă cu cei de la Bruxelles e să ai anvergură, experienţă şi recunoaştere la nivelul comunităţii de lideri de acolo. Nu e uşor. Mai mult, noi ne-am trimis acolo fiicele, nevestele, partenerele, care nu s-au remarcat în mod deosebit. Nu că un copil / nevastă de lider n-are voie să facă carieră. Problema e că trebuie să facă şi treabă. Or, între cei de la Bruxelles, îl avem pe marele Gigi Becali… Apoi, foarte puţini dintre cei care sunt totuşi acolo îşi dau seama de importanţa locului.

 

Nu păreţi mulţumit de prestaţia politicienilor. Ce credeţi despre politica de cadre a partidelor? Pentru că, până la urmă, ajungem la oameni.

La ora actuală, multe dintre sursele disfuncţionalităţilor instituţionale din România, la guvern, în parlament, în administraţia locală, în viaţa publică derivă din regresiunea partidelor politice din România, care, conform Constituţiei şi multor legi foarte prietenoase şi generoase, au un rol strategic şi de prim rang într-o ţară: să selecteze, să promoveze şi să numească în funcţii cheie ale statului român, la nivel local şi central, oameni aşa cum vor muşchii lor. În condiţiile în care, repet, aceste partide nu au o identitate puternică asumată şi nu au, la nivel de leadership, decât, cel mai adesea, oameni de mâna a doua. Partidele au devenit un alibi pentru grupuri de interese care se infiltrează la nivel public şi instituţional, fără nici o legătură nici cu liberalismul, nici cu social-democraţia, creştin-democraţia sau ecologismul. Rar vezi pe cineva că se bate pentru copii orfani, pentru zone sărace, pentru mediu... Din acest punct de vedere, de exemplu, cazul Nicuşor sau Claudiu, din Piaţă, sunt deprimant de singulare şi au apărut ca o mare surpriză. Prin singularitatea lor însă mai mult arată răul decât binele, pentru că este evident că ei nu reprezintă o tendinţă. Arată cât de mult lipseşte sursa reală de reînnoire a partidelor şi cât de puţin se preocupă partidele cu această chestiune. Eventual, ar încerca să-i rupă, să-i înhaţe pe flăcăii ăştia şi să se laude cu ei în balcon, transformându-i însă în nişte băieţi de mingi într-o organizaţie bine articulată. Sursa calităţii slabe a administraţiei şi a vieţii publice din România vine tocmai de la partide, exact de acolo unde ar trebui să fie sursa pozitivă.

 

Vă contrazic: liberalii l-au ales lider pe Crin Antonescu, care a străbătut o carieră clasică - de la simplu membru de partid, cu trecere prin PAC, la candidatura pentru Cotroceni.

Da, dacă mai trebuia încă ceva complicat în mediul politic românesc, mai trebuia cazul Antonescu: el face parte dintr-o categorie de lideri la vârf, care, aparent suprinzător, au ajuns în top şi care, după ce i-ai pus la treabă, te întrebi cum au ajuns în top.

 

Antonescu

Antonescu nu este un politician prin sine, ci este un purtător de cuvânt. Şi faptul că vorbeşte frumos nu compensează lipsa de conţinut şi de carieră. Preşedintele României merită să fie cineva care a fost măcar primar de Bucureşti, ministru într-un minister economic, implicat într-o criză, un om care să demonstreze că poate produce efecte reale sau sprijini instituiţiile, reprezenta mase mari de oameni în probleme critice. D-l Antonescu nu are în CV astfel de experienţă.

Vorbeşte bine.

Este şi cazul lui Boc, care a ajuns rapid preşedinte, fără să fi făcut nimic spectaculos în viaţa politică, şi mai sunt destule cazuri. Motivaţia şi mecanismul sunt foarte simple: se pun în faţă astfel de oameni care n-au o putere interioară, n-au un trecut glorios, n-au substanţă, măcar aşa criticabilă, cum acum o facem vizavi de Băsescu. Aceşti oameni sunt preferaţi şi puşi în faţă de nucleul de putere reală din aceste partide, tocmai pentru că vorbesc bine şi îi pot ţine pe români de vorbă, în timp ce ceilalţi îşi văd de treabă. Din această cauză, atunci când ajung la vârf, ei nu fac nimic. De ce? Pentru că asta au făcut şi până atunci, nimic. Doar au vorbit. Omul care este acum în test este chiar Ponta. Vom vedea în şase luni dacă nu este decât un surogat, vorbăreţ, bun la televizor, scandalagiu simpatic şi bun de plimbat cu maşina, sau poate deveni cu această ocazie un jucător real, puternic, agresiv, eficient, cu autoritate. Antonescu este un om luat din Tulcea, bun vorbitor, simpatic, proaspăt, care nu poate să deranjeze pe nimeni.

 

Ei, cum? Îl deranjează pe Băsescu.

Nu, pe Băsescu nu-l deranjează Antonescu. Cred că Băsescu doarme liniştit pe motiv de Antonescu. Nu fac parte din acelaşi sport, unul joacă table, celălalt box. Şi ăsta nu-i un compliment la Băsescu. Să facem un salt în timp. Antonescu ajunge preşedintele României. O să ne uităm uluiţi la clădirea de la Cotroceni, unde nu se întâmplă nimic. El a fost până acum împins în faţă, ca la şah, când împingi un pion spre ultimul rând şi mai are trei pătrăţele până să ajungă în final, pentru a fi reconvertit în regină, cea mai importantă piesă de pe tabla de şah.

 

Pionul e împins de Dan Voiculescu?

Nu mă interesează dacă e vorba de Voiculescu sau de altcineva. Odată ajuns la finiş, pionul va avea un telefon la care va răspunde. Nu va face nimic şi, dacă va face, va face ce vrea altcineva. Aş prefera ca noul preşedinte al României să fie cineva care cunoaşate bine economia, care are anvergură internaţională recunoscută, care e în stare să vadă evoluţia unei Românii complexe în următorii ani, care are răbdare cu adversarii şi care nu uită că a fost ales de români prin vot.

Interviu cu DOREL ŞANDOR, analist politic, realizat de RODICA PALAD

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22