Pe aceeași temă
Există senzația că înainte de ’89 accesul la serviciile medicale era mai simplu și oricine putea beneficia de ele. Între timp, au fost investiții de zeci de miliarde de euro în sistem, dar schimbările nu sunt pe măsura investițiilor. Oare de ce?
Înainte de ’89 nu puteai face altceva decât să te supui regulilor și situațiilor existente, pacienții nu puteau merge să se trateze în altă parte, iar medicii erau obligați să rămână în țară. Apoi, înainte de ’89 exista între medicul de familie sau circumscripția sanitară, cum se numea pe vremea aceea, și spital un element intermediar care era policlinica, desființată în 1990 pentru că era o viziune, un sistem de asistență medicală de sorginte sovietică. Ce făcea această policlinică? Ceea ce nu putea rezolva medicul de familie ajungea la policlinică, la medicul specialist, care avea posibilitatea să facă anumite investigații și să rezolve cazurile: la spital mergeau doar cazurile grave. S-a desființat policlinica, dar nu s-a pus nimic în loc, iar la spitale nu mai sunt destui medici. Din 40 și ceva de spitale câte are Bucureștiul, numai două sau trei au destinația, structura, funcționalitățile pentru un spital cât de cât modern la nivelul secolului trecut, în niciun caz pentru mileniul trei. În această situație, medicul e supraaglomerat, iar pacienții nemulțumiți. Noi funcționăm cu un minus de aproximativ 20.000 de doctori. Suntem la limita inferioară a numărului de pacienți pe medic a UE în absolut toate specialitățile. Iar reportajele despre cei care mor cu zile în sala de așteptare sunt cât se poate de reale.
Se întâmpla și înainte de ’89?
Uneori, dar înainte de ’89 aveam medici destui, pentru că nu puteau pleca și, vrând-nevrând, găseai doctorul când aveai nevoie de el. După 1989, această libertate a doctorilor de a putea circula, de a munci unde doresc, unde li se potrivește a creat această criză. Nu sunt doctorii vinovați că pleacă. Vă pot da cel puțin 20 de exemple dintre foștii mei studenți rezidenți sau doctoranzi care au plecat în străinătate nu atât de mult pentru că acolo salariul este foarte bun, ci pentru că au condiții tehnice mai bune în care să-și practice meseria. Avem câteva spitale în București și chiar în țară care au reușit totuși să fie comparabile cu un spital european modern. Dar ce te faci cu restul, fiindcă avem 420 de spitale. Unele dintre ele sunt doar cu numele, au doi doctori care nu pot să facă nimic, săracii, decât să cheme salvarea și să trimită bolnavul mai departe. Dar spitalul ăsta trebuie ținut acolo, fiindcă e foarte bun ca miză electorală.
Ar trebui mai degrabă închise spitalele acestea?
Da, dar numai după ce pui ceva în loc.
Dar ce să pună în loc?
Un alt spital.
Nu e mai simplu să fie transformat cel existent într-un spital mai bun?
Cum să-l transformi, când clădirea are 100 de ani? Cum să-l transformi, când multe spitale au fost făcute în conace boierești? Aceste spitale au rămas în aceleași locuri în care s-au făcut și terenuri de fotbal în pantă. În România avem zone depopulate și altele foarte dense, dar nimeni nu a făcut studii în acest sens, pentru a vedea unde ar fi nevoie de spitale noi și unde ar trebui cu adevărat transformate cele vechi. Sănătatea n-ar trebui să fie doar grija ministrului Sănătății sau a cadrelor sanitare, sănătatea este una dintre cele mai importante probeme politice în fiecare stat. Nimeni nu se gândește că doar cu ce avem acum noi pe teren nu putem să întâmpinăm provocările mileniului trei. Care sunt astea? În primul rând, există niște boli care încă nu au leac și medicina mileniului trei se va strădui, prin cercetare, să facă în așa fel încât și aceste boli să fie tratabile. Dar ele sunt cu mare răspândire în rândul populației: depresia nervoasă, autismul, unele forme de cancer, diabetul, virozele, patologia după tratamentul cu antibiotice. Acestea sunt provocări științifice pentru medicina românească.
Aceste boli pe care le-ați enumerat nu erau și în trecut?
Nu, pentru că din 1950 și până acum, în era antibiotică s-au folosit atât de intens aceste medicamente, și când trebuia, și când nu trebuia, încât acum avem microbi care nu mai sunt sensibili la aceste antibiotice, pentru că tulbură echilibrul ecologic microbian din intestin, care dă o întreagă patologie. Și acum, pe de o parte, trebuie să găsim o serie de lucruri care să compenseze ineficacitatea antibioticelor. Virozele știți bine că nu au niciun tratament, doar complicațiile lor. Din fericire, s-au făcut progrese pentru cancer, unele cancere sunt vindecabile, altele sunt monitorizabile. Medicina viitorului nu mai apelează la organe umane. Din ce în ce mai mult au început să apară pancreas artificial, rinichi artificial. Apoi, există un sistem de a multiplica celulele stem.
E bună această cale a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte?
Nu e bine. E contra firii și oricum nu se poate face pentru toată lumea. Gândiți-vă că, dincolo de medicină, oamenii de știință mai au și alte provocări. Se termină apa potabilă, resursele energetice, numărul locuitorilor crește foarte mult, poluarea ne îneacă. Ce e de făcut? Există deja un principiu enunțat de profesorul universitar Manolescu, de la Medicină Veterinară: principiul only one health, înseamnă o singură sănătate. Ce mâncăm trebuie să fie sănătos, deci pământul, producția, pădurile (există un cancer al pădurilor), apele (există cancer la pește, dar noi mâncând conservele alea nu știm că ăla a avut cancer), există calitatea apei, deci totul intră în această interacțiune dintre om și natură pe care noi nu o respectăm.
Dacă dvs. ați fi ministrul Sănătății, care ar fi primele trei lucruri pe care le-ați face?
Când am fost în Franța cu o bursă, în anii 1986-1987, am citit într-un interviu al lui De Gaulle cum își alegea consilierii: foarte simplu, spunea el, toți trebuie să fie mai deștepți ca mine, toți trebuie să știe că, a doua zi, când mă duc la Elysée, trebuie să-mi sintetizeze pe o singură filă, fiecare pe domeniul lui, ce s-a întâmplat și ce-ar trebui făcut mai departe și toți consilierii trebuie să știe că, înainte de a mă sluji pe mine, ei slujesc Franța.
„Sănătatea n-ar trebui să fie doar grija ministrului Sănătății sau a cadrelor sanitare, sănătatea este una dintre cele mai importante probeme politice în fiecare stat. “
Deci, dacă ar fi să-l consiliați pe ministrul Sănătății, ce i-ați propune?
Sorina Pintea pare să știe ce are de făcut, totuși, un ministru nu trebuie să răspundă la evenimente pompierești, à propos de felul în care a ieșit să spună că nu mai există imunoglobulină. Are niște secretari de stat, care pot da detalii. Unul dintre sfaturi ar fi: la o țară care are 45% closete în fundul curții și școlile au la fel, mi-ar trebui neapărat un secretar de stat specializat în boli infecțioase. Apoi, ministrul trebuie să aibă viziune, trebuie să aibă un program de sănătate pe care să-l facă împreună cu marile noastre somități medicale, cu care să meargă la partid și să ceară să fie pus în practică. Și, pentru că e vorba de un interes național, ca învățământul, ca apărarea, se face un program, pe termen lung, pe termen mediu, pe termen scurt, pe patru principii. Sunt foarte simple aceste principii și nici măcar nu trebuie să-și bată capul cu ele, pentru că laureați ai Premiului Nobel au găsit în țările lor maniera de a face sistemul medical eficient. Sunt cei „patru P“ pe care i-a lansat în circulație Luc Montagnier, cel care a descoperit virusul HIV/SIDA. Cei „patru P“ sunt următorii: 1) În primul rând, medicina trebuie să fie predictivă. Tot ce v-am spus adineauri trebuie să prevezi că se întâmplă. Trebuie să prevezi că, întâmplându-se așa, trebuie să dimensionezi spitalele pe ceea ce urmează să se întâmple, trebuie să ai un număr de specialiști pentru ceea ce urmează să se întâmple. Unele specialități se vor restrânge. Majoritatea cazurilor se rezolvă acum cu o internare de cel mult o zi în camera de gardă, după care se mută tratamentul acasă la bolnav, unde și contextul e mai favorabil. După aceea, trebuie să știm ce boli domină în societatea românească, pentru că alura patologiei nu e uniformă între România și țările din Europa. Nu este uniformă nici măcar între regiunile din România. De exemplu, în zona Moldovei domină foarte mult bolile infecto-contagioase, bolile acute. În Ardeal, acestea sunt mai puține. Trebuie să vedem că în școli avem copii cu analfabetism funcțional și de ce este, care a fost patologia copilăriei lor. Mulți se nasc cu autism, alții sunt neglijați. Deci asta este medicina predictivă. Trecând mai departe, trebuie să știu ce medicamente trebuie să existe în țară, câți bolnavi am din fiecare categorie și de câți bani e nevoie pentru avea totul în ordine. Dacă nu vrem să le dezbatem, măcar să le copiem, după alții, și tot ar fi ceva. 2) A doua chestiune este medicina preventivă. După cum vedeți, și aici dăm în gropi. Cu vaccinurile - s-a promis că aducem vaccin antirujeolic, dar nu s-a mișcat nimic. E bine să știm câți copii urmează să se nască, acum e mult mai simplu, cu ajutorul computerelor. Făceam asta pe vremea comuniștilor, când scriam cu mâna. D-na ministru a descoperit acum câți bolnavi au nevoie de imunoglobulină în România. Lucrurile astea trebuie știute dinainte, nu le poți lăsa la voia întâmplării, pentru că oamenii mor, bolile nu așteaptă comanda politică sau ședință în care să aplaudăm că s-a aprobat importul de imunoglobulină. După aceea, prevenție înseamnă să lichidăm școlile care nu au tot ce le trebuie. Când au fost cele două cazuri în care copii de școală au căzut în latrină nu a fost dat nimeni afară și nimeni nu și-a dat demisia pentru aceaste crime. Nu e cu premeditare, pentru că a premedita înseamnă să ai neuronii. Este făcută din inocență neuronală și din tembelism. 3) Al treilea P este medicina participativă. Și aici este frumusețea la noi în țară. Toți suntem obligați, stimulați prin noua revoluție financiară să contribuim, deci participăm, dar nu primim nimic sau foarte puțin din ceea ce merită această participare. Unde sunt banii? În prostul management. Aici aș putea să vorbesc două ore. Ultimul P este 4) medicina personalizată. Și aici se vorbește mult și nu se face nimic. În țările mai dezvoltate, tot interesul medicinei se centrează pe bolnav. În România, ultimul lucru care ne interesează pe noi, administratorii medicinei, este chiar bolnavul.
Cum ați reușit să plecați în Franța într-o perioadă atât de complicată cum erau anii ’80?
Exista atunci un sistem care se numea CNST - Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, condus de academicianul Ursu, cel care a făcut laserii românești de la Măgurele. Acest CNST colabora cu o organizație similară guvernamentală în Franța. Acad. Ursu era recunoscut internațional ca unul dintre marii laseriști ai timpului respectiv. În momentul acela a început chirurgia cu laser și tot cu ajutorul acad. Ursu. Specialitățile cele mai pretabile atunci la chirurgia cu laser erau ORL și ochii, după aia a venit pielea. Și s-a scos un post la concurs. M-am prezentat, academicianul m-a ajutat. M-a ajutat un pic faptul că știam să vorbesc franceză, am câștigat concursul, m-am dus acolo, am fost în trei locuri - la Montpellier, la Paris, L’Hôpital Foch și la Institutul Gustave Roussy. Așa se face că am învățat această chirurgie cu laser și am venit în 1987 s-o punem la punct în România. Când am venit a trebuit să dau un raport zi cu zi ce-am făcut.
La Securitate?
Și acolo, dar prin filiera noastră medicală. Am făcut și un referat despre aplicațiile laser în ORL și am sugerat că România ar putea să cumpere unul, dar Ursu n-a putut să decidă singur în această privință, cât era el de academician, și m-a chemat după o săptămână și mi-a zis: „știi, Tovarășa nu e de acord, 60.000 de dolari e foarte scump“. A zis: „faceți unul voi în România“. Și s-a apucat Ursu de lucru. Primul laser s-a numit Bilaz 10, al doilea Bilaz 20, după puterea lui în watt. S-au făcut la Măgurele. Din punct de vedere al calității razei laser, era absolut similar cu orice laser din lume la ora actuală, numai că designul și maniabilitatea lui erau mai greoaie. Mai mult decât atât, prof. Ursu avea și intenția, la propunerea mea, să dăm fiecărui spital județean câte un laser să lucreze. Care e avantajul laserului? Nu e un moft, nu e o fiță. Laserul este o chirurgie nesângerândă, care nu are nevoie de internare în spital. Se face chiar și în cabinet, este foarte ușor acceptată de bolnav, nu doare, iar vindecările sunt rapide. N-am putut să facem laser pentru toată lumea, pentru că a venit revoluția și după revoluție nu s-a mai întâmplat nimic. Acum importăm lasere medicale.
Ați lucrat în sistemul de stat din România aproape jumătate de secol și v-ați luptat cu toate problemele acestui sistem. Nu v-a părut rău că n-ați rămas în Franța?
Păi nu, eu când am venit în București, am fost cam printre primii trei ca notă profesională. A fost primul concurs de rezidențiat care s-a organizat atunci. A fost prima serie și au fost numai în București. Am venit de dragul nevesti-mii. Voiam să fac altă specialitate, de chirurgie mare, dar n-a fost după mine, fiindcă aveam o notă socială proastă, nu eram membru de partid, făceam parte dintr-o familie de „mici burghezi“, deși tata a fost notar și mama învățătoare, dar aveau o casă și ceva pământ la Timișoara. Pentru un bănățean asta e minimum necesar. Am dat examen la facultate pe o porțiune de 15% locuri, pentru copiii de burghezi. Deci asta a fost evoluția mea. Iar aici am prins un post în policlinică. Nu-mi plăcea că nu puteam să operez. Și atunci s-a deschis un concurs pentru Tunis. Pe vremea aia se pleca în străinătate, îți lua statul o parte din retribuție, dar puteai să pleci. Am dat proba de limbă, era vorba de un spital și aveam toate actele făcute, mi-au dat voie cu nevasta, cu copilul. Când m-am dus la minister să-mi iau actele, pașaportul, soția mă aștepta la intrare. Era chiar în momentul în care fostul director de la Spitalul Grivița, actual Sfânta Maria, împlinise vârsta de pensionare. Ministrul Sănătății era prof. Burghelea, iar directorul Direcției Sanitare, prof. Ciobanu. Amândoi îngrijeau oameni din rețeaua de înaltă tensiune. M-am dus, mi-am luat actele, am semnat și în același timp prof. Ciobanu m-a acostat și m-a dus la ministru. Acolo m-a propus director la Grivița. Eu le-am spus că plec în Tunis. Profesorul Burghelea m-a întrebat de ce vreau să plec. I-am spus scurt: „Uitați, am lucrat cu X, Y, Z la Sp. Colțea, am învățat niște lucruri, vreau să operez, nu vreau să mă opresc, sunteți chirurg, dvs. înțelegeți asta“. Burghelea s-a uitat la mine și a zis: „Ascultă, mă, dacă eu îți fac secție la Spitalul Grivița, mai pleci în Tunis? Facem schimbul ăsta? Dar îți pun o singură condiție: să accepți să fii director că acolo e mare scandal și eu vreau să potolesc scandalurile“. Sigur că am spus că da. Am lucrat într-un spital în care era prof. Gerota și m-am învârtit printre nume mari ale medicinei românești: era altă atmosferă, mai relaxată. Cred că frica din jurul nostru ne-a făcut mai uniți. Gerota era prieten foarte bun cu prof. Setlacec și cu prof. Simici. Erau cei mai mari chirurgi de atunci. La un moment dat, prof. Setlacec a venit la Gerota și a stat să se uite la o operație de căi biliare, unde Gerota avea faima că este cel mai bun din țară și opera perfect. Gerota a plecat la Fundeni să vadă cum face Setlacec, că era as în domeniu, chirurgia colonului, care azi ne preocupă pe toți. La un moment dat, doctorul Gerota face un anevrism de aortă abdominală - se dilată brusc și e pe punctul de a crăpa -, era mortal 100%. E diagnosticat la timp clinic, fără niciun mijloc suplimentar, după-masă la ora 6 e dus la spital unde lucra prof. Simici, este chemat imediat Dan Făgărășanu (a murit, era singurul chirurg format de Gerota pentru vase) și împreună cu Setlacec îl operează. În locul arterei dilatate pun un pantalon de teflon și înlocuiesc artera. Urmează perioada de refacere postoperatorie, timp în care, conform obiceiului pământului, toată echipa de la spital se ducea să vadă ce face dr. Gerota. Când mi-a venit rândul să-l văd, era la ora 7, am deschis ușa salonului și am văzut următorul tablou: Gerota stătea pe marginea patului și fiindcă patul n-are spătar, spate în spate cu el stătea marele profesor Simici, să se rezeme Gerota de el. În genunchi, în fața lui Gerota, cu un pămătuf și săpunul de ras, era directorul Fundeniului, foarte mare chirurg, iar în picioare lângă el, cu aparatul de ras în mână, prof. Setlacec. Tare-aș mai vrea să trăiesc un astfel de moment în zilele noastre.
Care e secretul longevității dvs. intelectuale?
Nu mai operez decât ce se poate în cabinet, operații nesângerânde, cu laser. Nu pot să stau degeaba. Nu mai pot juca tenis cum făceam odată și atunci am găsit refugiul în citit și citesc tot ce n-am putut să citesc când eram în activitate și de-abia aveam vreme să asimilez lucrurile de pură specialitate. Când aveam vreo 50 de ani m-am reîntâlnit cu marele psihiatru Eduard Pamfil, profesor la Timișoara, care mi-a spus că m-a urmărit și îi place cum am evoluat. Îi zic: „d-le profesor, simt că îmbătrânesc“, și îmi răspunde „îți dau eu remediul: la fiecare vârstă trebuie să știi dinainte ce trebuie să pierzi și să te pregătești ca în locul celor pierdute să pui altceva. Adică nu mai joci tenis simplu, joci dublu. Nu mai poți să joci nici dublu, faci altceva. Dar totdeauna să faci un lucru pentru minte și altul pentru corp“.
Cum vă conservați memoria?
Memoria trebuie exersată și, dacă n-o exersezi, atunci se pierde. Oricum depozitul se golește cu vârsta. Memoria e ca un depozit.
Și ce faceți?
De exemplu, primele lucruri care se uită cu vârsta sunt numele proprii și atunci trebuie să stai și să spui de zece ori până se întipărește. Când ai 15-20 de ani, spui o dată și rămâne pentru multă vreme. Asta e situația, trebuie să recunoaștem. După aceea, trebuie să citești un text și de două ori dacă te interesează, să-l treci prin propriul tău filtru și, după ce-l înțelegi, se depozitează mai bine în memorie. După aceea, ca să-ți pui neuronii la treabă trebuie să te mai uiți la anumite probleme, de matematică, de geometrie, cuvinte încrucișate, e la îndemână, rebusuri. Cele mai importante sunt, însă, înâlnirile cu prietenii și discuțiile cu ei. Și atunci lucrurile nu se uită chiar așa ușor. Lumea trebuie să știe că, vrem-nu vrem, pe măsură ce îmbătrânim, după 40 de ani neuronii noștri încep să scadă. E adevărat că avem o sumedenie, dar dacă nu i-am angrenat de la început nu putem să contăm pe ei, să-i formăm la bătrânețe. Un studiu recent a scos la iveală că excepționalii sunt mult mai mulți decât cei pe care îi cunoaștem, dar nu ies la lumină pentru că nu nimeresc într-o conjunctură favorabilă. Și dacă cineva nu te vede și nu te ajută, n-ai nicio șansă: sistemul este în așa fel încât blochează meritocrația, atunci poți fi cât de excepțional vrei, că nu te știe nimeni și tot ce ai putea tu să faci în societate este anulat.
Așa a fost și cu dvs.? Socotiți că ați avut noroc să-l întâlniți la momentul potrivit pe Burghelea?
În primul rând a fost nevastă-mea, care a vrut să mă aducă la București. În al doilea rând a fost tata, care și-a călcat peste mândria de bănățean și a zis: „Dacă asta e soarta ta, du-te“, și în al treilea rând a fost prof. Burghelea. El a fost determinant. Și au mai intervenit și alții. Prof. Lăzeanu, care mi-a stat alături până la sfârșit, un mare aristocrat, un om cult. M-a învățat cum să citesc, ce trebuie să citesc, cum să mă comport, cum să vorbesc. Mi-a controlat absolut toate lucrările științifice, m-a recomandat să devin membru al Societății Franceze de ORL și am fost multă vreme singurul român acolo, înlocuindu-l pe el, care era deja bătrân. Am făcut împreună lucrarea pe care am prezentat-o în fața acestei Societăți: m-a pus nu știu de câte ori el și nu știu de câte ori nevastă-mea să vorbesc liber în franțuzește în fața lor. Ai un destin, dar te mai și chinuie destinul ăsta. Și m-am dus, m-au primit când funcționa Societatea la Hotelul Ritz în Paris. Erau 2.000 de oameni în sală și nu cunoșteam absolut pe nimeni, a trebuit să țin această dizertație neavând în ochii cui să mă uit să primesc o încurajare, un dat din cap.
Directorii de spital merită o discuție aparte, dar, pe scurt, de ce credeți că nu reușesc să reformeze spitalele pe care le conduc?
E legea managerilor, ei sunt proprietari de spitale, nu sunt manageri: trebuie să scoată profit ca să dea la partid. Am avut buget crescut la Sănătate de nu știu câte ori și nu au făcut nici cât făceau cu bugete minime. Dar nimeni nu ia măsuri, nimeni nu intră la apă. Șeful de secție a devenit un fel de slugă la managerul de spital. Nu chiar peste tot. Sunt 10-15 spitale unde pot să spun că fenomenul e invers, dar în rest e un dezastru. Nimeni nu-i dă afară, nimeni nu-i cercetează.
Interviu și fotografii realizate de SABINA FATI
