Pe aceeași temă
Există în dosarul tău nişte „note“ speciale. Sunt cele redactate de Securitate şi semnate - uneori de mână, alteori la maşina de scris - de Mihai Botez. Mie mi s-au părut consemnări ale Securităţii din timpul anchetării lui Mihai Botez. Cum cunoaştem îndemnul lui Michnik de a nu da crezare „minciunilor“ din dosare, cum şi tu îţi iei măsuri de precauţie, aş vrea să mă ajuţi să înţeleg acest caz.
Nu ştiu nici măcar dacă mă pot ajuta pe mine însumi să înţeleg acest caz, darmite pe alţii. Am citit şi recitit de nu ştiu câte ori documentele respective. Le-am comparat cu documente din alte dosare. Am multe pagini din bibliografia care există referitoare la capcanele întinse de asemenea documente. Am dat documentele la citit unor oameni cu mare experienţă în domenii ce mă puteau ajuta - de la arhivistică la „descifratul“ unor asemenea documente, oameni care ştiu cum, când şi de ce erau redactate asemenea note. Din păcate, niciunul nu mi-a spus „Fii liniştit, e o făcătură“. Asta mi-a sporit neliniştea iniţială. Este absolut o prostie să crezi că, imediat ce m-am trezit cu aceste documente sub nas, m-am şi repezit să le public.
Până în acest moment, nu am găsit o explicaţie mai bună decât cea pusă pe hârtie în carte – poate că Mihai a crezut că joacă o partidă de şah cu ei, poate a sperat să câştige acea partidă, chiar dacă ştia că sistemul e aproape imposibil de bătut. În sfârşit, nu toate documentele respective sună ca fiind rezultatul unor interogatorii. Câteva au aerul unor discuţii şi asta m-a neliniştit. Din toate aceste discuţii de acum, lipsesc tocmai oameni ca Marian Ureche. De ce nu îl întreabă nimeni, public, ce are de spus în legătură cu asemenea situaţii?
Cum l-ai cunoscut pe Mihai Botez?
Mihai m-a căutat printr-un prieten comun: Nicolae Manolescu. Nicky a fost cel care ne-a pus în legătură şi, deseori, când era mai mult decât imprudent să ne întâlnim direct, Nicky ducea mesajele de la Mihai spre mine şi de la mine spre Mihai. Şi fiindcă suntem aici: este interesant cum persoane mai mult decât mâhnite de includerea în carte a documentelor privindu-l pe Mihai se fac a nu observa un lucru. În raport cu aceste documente, cartea are o anume arhitectură – documentele în sine, poziţia mea faţă de aceste documente, poziţia îngrijitorului ediţiei (Radu Ioanid) şi poziţia postfaţatorului (Nicolae Manolescu). Nicky nu face nicio referire la segmentul Mihai Botez. Înainte de a-l ruga să scrie postfaţa, i-am trimis toate documentele selectate pentru carte şi, separat, pachetul de documente privindu-l pe Mihai, textul meu şi studiul introductiv semnat de Radu Ioanid. Faptul că a acceptat să scrie postfaţa îmi spune că, indiferent dacă are altă opinie decât Ioanid sau chiar decât mine despre documentele privindu-l pe Mihai, înseamnă că nu a găsit nimic ce poate fi interpretat ca un atac nedrept împotriva lui Mihai. Nicky l-a iubit prea mult pe Mihai, a scris în anii de după moartea lui Mihai foarte elogios despre rolul jucat de Mihai, despre calitatea profesională, morală şi intelectuală a lui Mihai. Dacă ar fi simţit că dactilograma acestei cărţi conţine şi un atac la adresa lui Mihai, Nicolae Manolescu nu ar fi scris postfaţa cărţii. Evident, este doar opinia mea.
Cum ai ajuns să-i încredinţezi lui Mihai Botez textele pentru „afară“?
Au fost lungi discuţii în care am analizat felul în care ne poziţionam în raport cu ce ne frământa pe amândoi. Şi a venit şi momentul deciziei – ce, cum şi cât putem face împreună şi ce trebuie să întreprindem în chip individual, chiar dacă eram în perfectă cunoştinţă de cauză şi de acord unul cu gesturile celuilalt. După atâţia ani, este greu să-mi amintesc cu precizie cine, cum şi în ce împrejurare a făcut primul pas. Ce rămâne important este că eu am avut deplină încredere în onestitatea lui Mihai, iar el nu s-a îndoit că eu sunt „for real“. Mi-a căzut extrem de greu să văd în dosar că Mihai a discutat în câteva rânduri cu Marian Ureche despre unele dintre textele mele, ba s-a şi angajat să-i pună la dispoziţie lui Ureche unele dintre ele. Pe de altă parte, Ureche şi „timpanele“ lui puteau ajunge la copiile acelor documente şi fără ajutorul lui Mihai. Gândeşte-te doar la documentul semnat de Aristotel Stamatoiu, în care generalul raportează o violare de domiciliu la mine acasă, ce au găsit, unde au găsit, starea în care se aflau documentele găsite etc.
Care era planul tău, care era planul lui? Aţi avut un plan comun?
Planul meu, dacă îi putem spune aşa, căci era, mai degrabă, speranţa mea, ca şi planul lui Mihai, era să rezistăm până la capăt acasă, fără a ne pierde ţara. Gesturile mele s-au radicalizat în progresie geometrică din mai multe motive. Unul dintre ele era acela că, în vreme ce Mihai era încă lăsat să aibă un loc de muncă, eu nu am mai putut fi angajat nici ca paznic de noapte la o grădină de zarzavat din Militari. Aveam un copil. Începusem să fiu terorizat că i s-ar putea întâmpla ceva. Nu mi-aş fi putut ierta vreodată dacă i s-ar fi întâmplat ceva copilului. Uite, nici asta nu mi-a picat bine: Mihai, îngrijorat de îngrijorările mele, îi dă tot felul de amănunte lui Marian Ureche despre starea mea (dorm puţin, prost etc.), ba şi un buletin medical al fiicei mele (probleme cu stomacul, o boală de piele etc.). Exact ce îi trebuia Securităţii ca să mă ardă, cum se spune, cu chiştocul exact unde era pielea mai subţire. Informaţiile din aceste note sunt absolut exacte. Pot fi sigur că Mihai i le-a furnizat în chipul cum relatează Marian Ureche? Nu.
* * *
Documentul
Am discutat cu doi foşti ofiţeri de contrainformaţii refugiaţi în Occident - unul în Statele Unite, altul în Europa. Mi-au explicat cam până unde poate fi bănuit un document drept făcătură şi de unde înainte nu mai poate fi bănuit de aşa ceva. O investigaţie istovitoare.
Întrebări
Până la urmă mi-am spus: „Evident, Mihai a vrut să-mi facă tot binele din lume, dar tot nu înţeleg de ce trebuia să vorbească atât de des cu Marian Ureche şi, mai ales, de ce trebuia să-i dea atâtea detalii care numai bine nu aveau cum să-mi facă, odată intrate pe mâna lui Ureche?“.
* * *
Din notele Securităţii vedem că Mihai Botez spune multe lucruri ofiţerului, precizând de fiecare dată că el cunoaşte legea, că nu o încalcă şi, prin urmare, nu are cum să fie acroşat. Tu însă nu o respectai. Aveaţi o înţelegere?
Nu de o înţelegere a fost vorba, ci de o strategie. Pentru o vreme, am fost amândoi de acord că trebuie să ne ferim pe cât era posibil de a fi aruncaţi sub incidenţa unor anume legi. Numai că eu am realizat că devenise un joc uşurel inutil – dacă la un moment dat chiar voiau să-ţi dea cu o lege în cap, îţi dădeau, şi cu asta basta. Nu trebuia să fie o legătură naturală între faptă şi pedeapsă. Amândoi am continuat să invocăm pentru o vreme legea. Numai că, la un moment dat, când faţă de mine nu se mai respecta nicio lege, am comunicat reponsabililor cu fărădelegile (vezi discuţia din timpul audienţei la şeful Serviciului de Paşapoarte, Victor Dorobanţu) să nu-mi mai invoce nimeni nicio lege, că nu mai ţine povestea asta, întrucât faţă de mine nu se mai respecta, de mult, nicio lege. Mihai continuă să invoce legea, dar se şi trezeşte victima… Legii nr. 23, care te obliga să raportezi discuţiile cu cetăţenii străini. Sincer, sunt mai liniştit că nu am respectat asemenea legi, fiindcă ştiu că nimeni nu va găsi note, rapoarte etc. ale mele în care informam oficial cu cine m-am întâlnit şi ce am discutat.
Adaugi în volumul tău scrisoarea către Ceauşescu, negăsită (oare de ce?) în dosar. Un document foarte tare, suficient ca să „meriţi“ să-ţi alegi Lacul Bicaz sau Vidraru, în care să fii aruncat. Mihai Botez era la curent cu scrisoarea? A citit-o? Ce-a zis?
Am cerut şi opinia a doi foşti ofiţeri de contrainformaţii în legătură cu anumite documente. Când le-am mărturisit mirarea mea că tocmai scrisoarea respectivă lipseşte din dosar, au râs. Fireşte, fiecare în parte, fiindcă i-am contactat separat. Amândoi mi-au spus, în esenţă, acelaşi lucru: „Astfel de documente erau dosite de frică să nu ajungă sub ochii lui Ceauşescu. Nimeni din Securitate nu avea curajul să dea prea sus asemenea documente în forma lor integrală...“. Se făceau sinteze ale documentului, scrise într-un limbaj care să nu provoace crize de... apoplexie. În funcţie de nivelul la care erau trimise, se alegea, mi s-a spus, sinteza potrivită.
Nicolae Manolescu observă un lucru interesant - există mai multe variante ale transcrierii discuţiei purtate cu Nicolae Croitoru şi D.R. Popescu. În anumite variante, sunt eliminate afirmaţii ale mele care ar fi putut provoca, aşa cum spuneam, crize de... apoplexie.
Există şi o ciudăţenie de transcriere care se perpetuează în toate variantele. Potrivit transcrierii, aş fi afirmat că ştiam de la Ion Vianu de tratamentele criminale aplicate unor disidenţi în spitale de psihiatrie. Or, eu, din păcate, pe d-l Ion Vianu nu l-am întâlnit niciodată, nici măcar după ce am plecat din România şi domnia sa a girat cu prestigiul numelui său bunul nume al Agorei, ca membru în Colegiul de redacţie. Nu l-am întâlnit, tot din păcate, nici după 1990. Ce am spus, probabil, era că ascultasem la Europa Liberă nişte comentarii ale doctorului Vianu pe tema respectivă. Dar pomenirea prea frecventă a Europei Libere în anume documente nu era... înţeleaptă.
Da, există şi stenogramele întâlnirilor tale cu Victor Dorobanţu şi Nicolae Croitoru în care spui ce spuneai şi în textele trimise la Europa Liberă prin Mihai Botez. El ştia de aceste întâlniri şi ce spuneai tu acolo? Te încuraja? Ce spunea?
Mihai ştia de la mine despre toate discuţiile pe care le-am avut cu asemenea oameni – de la cele în birourile de la etaj sau de sub Calea Rahovei, unde eram adus la ordinul procurorului adjunct al Capitalei, Horia Nelega, prin hârtii înmânate mie de plutonierul Ţiulică, la toate celelalte. Evident, Mihai mă încuraja, îmi arăta căldură fraternă şi încerca să întreţină în mine fie şi măcar o brumă de optimism.
Toate întâlnirile lui Mihai Botez cu Securitatea, anchete sau ce-or fi fost, sunt prin Marian Ureche. Marian Ureche este, fără îndoială, anchetatorul bun din schema cunoscută. Mihai Botez îţi povestea de aceste întâlniri?
Ce îmi povestea Mihai era despre întâlnirile la care era chemat la Rectorat. Evident, îmi spunea că printre cei de faţă erau şi persoane care nu i se păreau a fi de fel universitare. Iată aici povestit pe blogul meu un episod amuzant. Se numeşte Preoţi fără (niciun fel de) Dumnezeu:
Era prin 1983-84. Mihai Botez fusese chemat la o altă rundă de „discuţii colegiale“ la Rectoratul Univeristăţii din Bucureşti. Ne-am întâlnit după „meciul meu săptămânal“, cum îi plăcea lui Mihai să numească întâlnirile la care, deşi desfăşurate în birourile Rectoratului, nu toţi cei de faţă aparţineau neapărat lumii academice.
Tema zilei fusese „Lepădarea de Dorin Tudoran“.
„Aveţi şi aşa destule probleme, nu vă mai trebuie şi Dorin Tudoran“. „Aveţi probleme cu Dorin Tudoran?“, a răspuns Mihai. „De ce nu vorbiţi cu el?“ „Fiindcă nu e cadru didactic. Nu ţine de Universitate“, a venit răspunsul. „Înţeleg“, a spus Mihai. Apoi a adăugat „Dar, dumneavoastră, colega, dumneavoastră ce predaţi şi la ce facultate?“ „Nu e treaba dumneavoastră“, a răspuns scurt „colega“.
Tocmai ne amuzam pe seama întâmplării, (...) când am fost treziţi de un reverenţios „Bună ziua, domnule profesor. Mă bucur foarte mult să vă văd. Ce mai faceţi?“.
Cum, evident, nu fusesem vreodată profesor, m-am uitat la tânărul preot din faţa noastră şi mi-am dat seama că i se adresase lui Mihai. Numai că lui Mihai i-au trebuit 10-15 secunde până să spună „Dumneata eşti, Ixulescule?“ „Da, domnule profesor. Eu sunt. Cum vedeţi, acum port şi eu barbă, ca dumneavoastră“. Mihai a zâmbit, şi-a mângâiat bărbuţa şi a răspuns „Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, drăguţă! S-ar putea să te îmbogăţeşti, că abia-abia de te-am recunoscut“. Apoi l-a întrebat pe fostul său student „Nu lucrai dumneata la…, nu lucrai dumneata la… Securitate?“ „Lucrez şi acum, domnule profesor“, a venit năucitor de sincer răspunsul, „dar am fost detaşat la Culte. Ştiţi, avem multe probleme cu sectele religioase. Trebuie să luăm măsuri serioase“. „Cum adică, ai fost detaşat?“ „Oh, am făcut Teologia. Chiar sunt preot, teolog. Am fost şef de promoţie. Vă amintiţi că şi la Matematici am fost unul dintre studenţii dumneavoastră cei mai buni, nu?“ „Sigur, sigur, Ixulescule. Cum să nu-mi amintesc?“, a venit confirmarea. Mihai caută o clipă de răgaz şi spune „Ixulescule, ţi-l prezint pe prietenul meu Dorin Tudoran“. „Ce onoare!“, zice preotul. Apoi ne spune că, deşi are alte puncte de vedere decât noi, el ne ascultă regulat – deh!, la posturi de radio duşmănoase – şi ne respectă. Ne-am despărţit de tânărul teolog într-o atmosferă de profund respect reciproc. (...)
*
Era în 1984. O vreme încertă. Eu, într-o parka verde, nemţească; Nicolae Manolescu - în costum. În spatele nostru, pe Calea Victoriei, un rapţigliu încălţat în pantofi Guban. Obişnuit cu „gărzile de corp“, nu mai dădeam prea multă atenţie tuturor „cozilor“ ce mă urmăreau pas cu pas. Nicky, însă, s-a întors de câteva ori şi s-a uitat ţintă la rapţigliul de sub gulerul căruia ba se iţea, ba se ascundea „un cap de locuitor“. Am intrat într-o librărie - rapţigliul după noi. Am intrat în Catedrala Sfântul Iosif - rapţigliul după noi. Am intrat în Institutul de Arte Plastice, prin uşa ce dădea spre Sfântul Iosif - rapţigliul după noi. Aici a avut ceva probleme. Noi ne-am pitulat sub o scară. Rapţigliul a luat-o, la pas alergător, în sus, pe trepte. Am ieşit de sub scară amuzaţi nevoie mare, dar cum am ajuns în faţa Editurii Cartea Românească – rapţigliul ne prinsese din urmă. Nicky şi eu ne-am despărţit, am stabilit o altă parolă pentru următoarele convorbiri telefonice (în speranţa, cam deşartă, că nu vor fi întrerupte toate după 20 de secunde) şi ne-am văzut de drum. În vagonul de metrou, ia rapţigliul, de unde nu-i. Dar, odată ajuns pe trotuar, rapţigliul a reapărut. Când am ajuns în dreptul blocului unde locuiam, am decis că intru pe uşa din spate. Am dat colţul blocului, am făcut câţiva paşi. Apoi m-am oprit brusc, m-am întors şi, surpriză!, am dat nas în nas cu agilul rapţigliu. L-am apucat de rever şi l-am întrebat „Mă, dobitocule. Tu n-ai altă treabă pe lumea asta? Te văd tânăr, sănătos. Nu poţi, mă, idiotule, să-ţi găseşti o treabă din care să trăieşti cinstit?“. Liniştit, rapţigliul şi-a tras reverul din mâinile mele (în rever era, probabil, microfonaşul în care „transmitea în direct“), s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus cu un calm dumnezeiesc „Domnule, aşa vorbiţi dumneavoastră cu un preot? Ruşine să vă fie! Păcat de educaţia dumneavoastră“.
O voce lineară, absolut impersonală.
*
Mai, 2009. Mă aflu în Bucureşti. Timp de două zile fac naveta între cimitirele unde părinţii mei sunt înhumaţi separat. (...) Ies de la Bellu Catolic să mai cumpăr un buchet de flori. În faţa mea, câţiva cumpărători. După ce unul dintre ei plăteşte şi o ia spre poarta cimitirului, am ciudata senzaţie că-l ştiu de undeva. Preţ de câteva clipe, ezită şi el. Apoi se uită fix în ochii mei - pare o confirmare. Vede că nu sunt încă sigur şi spune „Bună ziua“; cu aceeaşi voce impersonală. Apoi pleacă şi intră pe poarta cimitirului purtând în braţe un imens buchet de flori.
*
Trei gânduri.
Primul - va fi avut dreptate înaltul ofiţer de Securitate care, muştruluindu-mă, îmi spusese „Lăsaţi, că şi dumneavoastră vorbiţi într-un hal fără de hal cu lucrătorii noştri. Gândiţi-vă că sunt şi ei oameni, nu?“. Al doilea - e greu să recunoşti imediat un om, după ce toată viaţa s-a dat drept rapţigliu. Al treilea - deşi preoţi fără (niciun fel de) Dumnezeu, au şi rapţigliile morţii lor. De morţii pe care îi au pe conştiinţă nu mai pomenesc. Dumnezeu să-i ierte! Pe morţi, ca şi pe viii morţi.
Citind documente din dosar, devine evident că fostul student al lui Mihai la Matematici, intrat în Securitate şi devenit preot pentru a combate sectele, nu ne-a întâlnit în mod întâmpător exact după ce Mihai avusese o rundă de discuţii cu cei de la Rectorat. Despre întâlnirile sale - fie ele interogatorii, fie discuţii – nu mi-a povestit. E drept, mi-a povestit despre două chemări la organe, spunându-mi că nu fusese mare brânză. I se ceruse doar să nu se mai întâlnească cu mine. Ajunşi aici, două amănunte. Primul - într-un document din dosar există informaţia că i se cerea acest lucru lui Mihai şi există şi o declaraţie a lui Mihai în care el spune că, aşa cum i s-a cerut, a evitat să se vadă o vreme cu mine. Ceea ce era perfect adevărat.
Al doilea – cum, deseori, telefoanele noastre mureau în timpul unei conversaţii, stabilisem un jour fixe. Ne întâlneam într-o anumită zi a săptămânii, la o anumită oră, într-un anumit loc. Schimbam regulat „orarul“ : ziua, ora şi locul. Stabilisem şi un cod de a reacţiona faţă de absenţa celuilalt la întâlniri etc.
Într-o zi, mă prezint la locul întâlnirii. Mihai nu apare. Nu-mi fac probleme, dar după o jumătate de oră, trei sferturi de oră, încep să fiu alertat. Intru în holul Hotelului Athénée Palace, unde mă întâmpină colonelul Ilie Merce. Care îmi spune „N-are rost să aşteptaţi, nu vine. E ocupat“. „Cine?“ „Ştiţi dumneavoastră“. „Da?“ „Hai, fiţi serios.“ „Da de unde ştiţi dvs. cine nu vine?“ „Păi, cum să nu ştiu.“ „Şi de unde ştiţi?“ „Domnule Tudoran, nu vine, fiindcă este la noi.“ „L-aţi arestat?“ „Cine, noi? Noi nu arestăm aşa, cu una - cu două. Cine vă tot spune poveştile astea cu arestatul? E la noi, în vizită, bea o cafea cu un coleg al meu. Se cunosc de mult, mai stau de vorbă, din când în când. Se mai informează reciproc…“ L-am lăsat în plata lui pe Ilie Merce, nu înainte de a-i spune „Cu mine nu ţin strâmbele astea!“. Şi am plecat scârbit de trucul respectiv.
Peste un sfert de veac, iată-mă în faţa dosarului, în care găsesc:
a) Planuri de dezbinare, de încurajare a suspiciunii reciproce între Mihai şi mine;
b) Planuri de a se aranja întâlniri „întâmplătoare“ ale mele cu ofiţeri de Securitate în locuri publice, unde să fiu văzut cu ei, spre a se confirma ce lansau prin informatori ca „DAN“ că sunt omul Securităţii;
c) Discuţii între Ureche şi Mihai despre cum nu trebuie să mă mai întâlnească Mihai;
d) Confirmări ale lui Mihai că a lipsit la apel, urmând sfaturile lui Ureche. Etc.
Trebuie să recunoşti, un menu greu de digerat. Este extrem de greu să te menţii lucid. Încă o dată – eu, unul, cred că Mihai a încercat să mă protejeze.
* * *
Încredere
Aşa cum exită dragoste la prima vedere, există şi încredere la prima vedere. A fost încredere la prima vedere. De aceea şi spuneam într-un interviu după apariţa cărţii că, de ar fi să o iau de la început, nu aş avea nici o ezitare să mă „înhăitez“ (termenul aparţine Securităţii) din nou cu Mihai.
Interpretare
Modalităţile erau uneori bizare şi nu pot împiedica un cercetător avizat sau un fost ofiţer de contrainformaţii refugiat în Occident să dea o altă interpretarea a datelor aflate în dosar.
* * *
Recent, l-am întâlnit pe Mihai Creangă şi, cum eram sub impresia dosarului tău, i-am povestit de relaţia misterioasă dintre Mihai Botez şi Marian Ureche, aşa cum se degaja din consemnarea unor discuţii între cei doi. Mihai Creangă mi-a povestit la rândul lui cum l-a cunoscut pe Ureche. Era închis şi, după un interogatoriu bestial, terminat cu ameninţarea că va fi executat, a fost dus în celulă. 9 zile nu l-a mai întrebat nimeni de vorbă. În a 10-a a fost scos şi dus într-un birou în care îl aştepta un domn în costum englezesc şi care fuma Kent, poftindu-l şi pe el să fumeze. Era Mihai Ureche. Tu l-ai întâlnit?
Mai întâi aş vrea să-ţi spun că m-a bucurat foarte mul textul lui Andrei Pleşu din Adevărul despre filmul lui Stelian Tănase dedicat ziariştilor de la România liberă care au fost atât de aproape să scoată acel număr de ziar anticomunist şi anticeauşist. Şi, într-adevăr, este uluitor, de fapt este reconfortant, să vezi discreţia cu care au înţeleas să treacă prin viaţă după 1989 aceşti oameni, în vreme ce tot felul de megalomani înfuriaţi îşi reclamă gesturi istorice.
Nu, nu l-am întâlnit pe Marian Ureche, dar şi colonelul Victor Dorobanţu purta un costum probabil englezesc. În orice caz, pantofii erau Bally. Interesant pentru mocirla postdecembristă este şi faptul că Marian Ureche, implicat, cum menţionează Radu Ioanid, şi în coordonarea unor dosare de urmărire informativă a unor intelectuali apropiaţi lui Ion Iliescu, după 1990 a negat o vreme că este acel Marian Ureche. Pus în faţa unor documente, a trebuit să-şi reia identitatea.
Reproduc din volum, dintr-un plan de măsuri din 83: „Mihai Botez va fi anchetat informativ asupra legăturii cu «Tudorache» şi rolul pe care l-a avut în scoaterea materialelor în exterior“. Mai încolo, e transcrisă, într-o notă la raport, o discuţie între Mihai Botez şi O(fiţer) (Marian Ureche). MB spune: „eu nu încalc legea“, „dacă nu mă ajutai d-ta, nici nu mă primeau. Oricum, ştiu că ai faţă de mine o simpatie vinovată. Este o simpatie reciprocă.“ O: „În ce mă priveşte există o simpatie reală. Oricum nu poţi trece nepăsător pe lângă o nedreptate mai ales când ştii că poţi să-l ajuţi pe om.“
MB: (...) „Domnule,
spune-mi, vrei să mă protejezi (aperi). Eu cred că sunt relativ protejat.“
O: „Sunt convins că, în ce mă priveşte, ai un răspuns mai exact decât cel pe care ţi l-aş da eu. Cred că orice greşeală a oamenilor porneşte de la necunoaştere, de la necunoaşterea exactă a problemei...“
Ştiind că M.B. poartă acest dialog cu un ofiţer de Securitate, dialog plin de ambiguităţi, scris parcă de Dostoievski, te întreb, ce e de fapt? Unde l-a ajutat Ureche pe Botez să fie primit? Cum era protejat?
La CEDOR – Centrul Demografic ONU – România („Sub auspiciile comune ale Naţiunilor Unite şi Guvernului s-a creat la Bucureşti un centru de formare şi cercetare în domeniul populaţiei şi dezvoltării sub numele de Centre démographique ONU-Roumanie (CEDOR), ca urmare a unui acord semnat la 28 august 1974. Centrul va continua să funcţioneze potrivit dispoziţiilor prezentului Acord“. Acordul fusese elaborat în engleză, franceză şi română, semnat la 15 noiembrie 1979 la New York şi înregistrat la 1 ianuarie 1980). Nu am cum să ştiu dacă este adevărat că Securitatea (prin Marian Ureche) i-a facilitat lui Mihai să intre la CEDOR, aşa cum indică acest document. Sigur, interesul Securităţii în legătură cu asemenea instituţii mixte era enorm şi este plauzibil că era nevoie de acordul, fie şi tacit, al Securităţii pentru a colabora sau a lucra într-o asemenea entitate. Evident, dialogul m-a şocat şi pe mine. Pe de altă parte, de unde Dumnezeu să ştim cum au stat lucrurile în realitate? Mihai era un specialist de primă mână şi prezenţa lui acolo ar fi făcut cinste unei instituţii precum CEDOR.
Ileana Mălăncioiu povestea la un moment dat, în anii 90, cum o căuta Securitatea acasă, prin ofiţeri „prietenoşi“. Speriată, i-a cerut sfatul lui Eugen Jebeleanu, care i-a spus: „cu ăştia NU stai de vorbă“. Şi a întărit: NU STAI DE VORBĂ. Ce crezi despre sfatul lui Jebeleanu, acum, când avem sub ochi dialogurile Mihai Botez - Marian Ureche?
Nea Jebe era un om foarte înţelept, în legătură cu acest subiect - întâlnitul acasă cu ofiţeri de Securitate. Altfel, era mai imprudent decât oameni cu 30-40 de ani mai tineri decât el. În alte circumstanţe, era practic imposibil să eviţi orice discuţie cu asemenea ofiţeri. Puteau veni la birou, puteau veni la Uniunea Scriitorilor, unde erai invitat fie de preşedinte, fie de altcineva din conducerea Uniunii spre a discuta. Important în asemenea cazuri era ce spui.
După 90, în mandatul Iliescu, Mihai Botez a fost ambasador ONU şi apoi la Washington, misiuni extrem de importante. La acea oră ţi s-a părut că e normal sau ai fost surprins? Acum ai o altă lectură?
Am discutat mult cu Mihai despre această opţiune a sa. Am înţeles că vroia să fie parte a unui proces de reconstrucţie a României. Dincolo de orice îndoială, era un om potrivit pentru asemenea misiuni. Dar, eu, unul, aveam câteva reţineri majore faţă de asemenea implicări. Ştiu că un ambasador îl reprezintă pe preşedintele unei ţări. Totuşi, în acel moment ţara era condusă de un guvern din care făcea parte şi România Mare.
Încă înainte de a fi numit, am avut cu Mihai câteva discuţii pe tema viitorului. La un moment dat, mi-a reproşat că un text al lui Vladimir Tismăneanu din Agora era prea dur, nedrept faţă de Bucureşti. I-am spus că nu are dreptate şi că ne putem întâlni în trei şi să discutăm. Nu ne-am întâlnit.
După o vreme, mi-a cerut să scot, discret, numele lui din Agora, unde era redactor-şef adjunct. Numit de mine, cu aprobarea Colegiului de redacţie, încă înainte de a ieşi din România. Ideea de „discret“ mi s-a părut o enormitate. Cum adică, dispare un nume ca al lui Botez şi revista nu are nimic de spus? Nici Mihai Botez nu are nimic de spus? I-am sugerat să scrie el o scurtă notă, că e ocupat, că din motive personale etc. S-a codit. Ştiam că începuse nişte discuţii cu Bucureştiul, iar el îşi închipuia, nu ştiu de ce, că habar nu aveam de aşa ceva. O naivitate – era un fel de secretul lui Polichinelle. O vreme am refuzat. A insistat şi a trebuit să accept. Chiar dacă m-a întristat, era opţiunea lui. Mulţi dintre membrii Colegiului de redacţie mi-au frecat ridichea – „Ai văzut, Mihai al tău…“.
După un timp, am citit un interviu al său într-o revistă din Bucureşti. Explica diferenţele de atitudine faţă de anumite lucruri între el, pe de-o parte, şi Vladimir Tismăneanu şi eu - pe de altă parte.
* * *
Demnitari
În timp ce Ion Iliescu era preşedinte, Rodica Stănoiu (nu mai ştiu unde se află dezbaterea în legătură cu calitatea dânsei de informatoare a Securităţii) devenea ministrul Justiţiei, iar Marian Ureche era numit şef al Serviciului Independent pentru Protecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei.
Alegerea
Şi azi am aceeaşi lectură a întâmplărilor – Mihai a dorit să joace un rol în acea perioadă, şi-a luat riscurile de a trezi suspiciuni şi enervări, dar şi-a văzut de drum, convins că are datoria să facă alegerea respectivă. Păcat că firul vieţii lui a fost atât de scurt. Ai fi putut face azi cu Mihai un interviu de zile mari.
* * *
Inteviu realizat de RODICA PALADE
Taguri:
