Pe aceeași temă
Spui că nu ai fi vrut să scrii cartea asta, Eu, fiul lor, după ce ai străbătut 10.000 de valuri de fiere. Că, în dosar, ai dat de un monstru imens (aparatul securistic) şi că „până nu moare dinăuntru, de dinafară fiara nu poate fi înfrântă“. Ai idee cum şi când ar putea muri fiara care muşcă şi azi?
Ne cunoaştem destul de bine pentru a fi convinsă că, dacă aş şti, imprudent cum sunt şi nedrămuindu-mi timpul cum se cuvine, m-aş repezi imediat să dau o mână de ajutor, dar nu ştiu. Fiara are o geometrie atât de variabilă azi, îşi schimbă forma şi culoarea de atâtea ori pe zi, încât totul e pe ghicite, pe dibuite.
S-a început cu infiltrarea partidelor (vorbesc de cele istorice, PNL şi PNŢ, fiindcă FSN, PRM, PSM şi altele de acest fel erau medii naturale pentru fosta Securitate), s-a continuat cu preluarea controlului asupra unor hălci importante din mass-media, nu au fost uitate nici diplomaţia, pârghiile economice şi bancare, sporturile cele mai populare etc. Îţi aminteşti, cred, bancul acela cu „Mai răspândiţi, măi băieţi. Mai răspândiţi!“. Sentimentul meu este că abia după 1989 s-a respectat ordinul respectiv, în litera şi spiritul lui.
Cum şi când ai aflat că ai devenit „Tudorache“? Ce înseamnă pentru un om să devină preparat de laborator veşnic aflat pe lamela imensului microscop al Securităţii?
Instinctul, semne, semnale şi indicii m-au ajutat să înţeleg destul de devreme că intrasem în atenţia unor structuri. Cred că prima oară când m-am gândit serios la acest lucru a fost cam prin 1974. Am plecat împreună de la Clubul Arhitecturii cu fostul meu coleg de liceu, genialul Dorin-Liviu („Chubby“) Zaharia şi Mircea Florian şi mi s-a părut că avem „coadă“. Peste câteva zile m-au vizitat la redacţie doi tovarăşi „de la Partid“. Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că nu prea erau de la Partid.
Ce vroiau?
Să le răspund la nişte întrebări.
Ce fel de întrebări?
Simple… Despre Mircea şi despre Chubby. Mircea cântase la Club A superba Situaţia ca o parafrază – „Situaţia este tristă şi amară,/mama nu pluteşte, tata nu mai zboară“. Cei doi tovarăşi de la Partid erau echipa clasică: unul – blând, altul – dur. Ciocolata şi bulanul. După ce blândul nu a scos de la mine decât nişte glume, a intrat în priză durul. Scurt şi în forţă. Cam aşa: „Ce vrea, tovarăşe, prietenul ăsta al dumitale? Cum adică, situaţia este tristă? Cum adică mă-sa nu mai pluteşte şi tac-su nu mai zboară? Adică, înainte, pe vremuri, pluteau, zburau şi acum nu mai pot? Cine p…a mă-sii îi împiedică pe tac-su să zboare şi pe mă-sa să plutească? Adică, înainte zburau şi pluteau şi acum îi împiedică Partidu?“.
Dau să dreg busuiocul, să spun că titlul este „Situaţia ca o parafrază“, că „parafrază“ este una, „situaţie“ - alta… Nimic. „Adică, noi nu ştim ce este aia parafrază?“.
Amuzant este că tipii erau foarte convingători. De atunci, de câte ori am citat din Mircea, întâi am scris „situaţia“, apoi am râs şi am înlocuit cu parafraza. O să râzi, dar aşa s-a întâmplat şi acum, când îţi răspund. În sinea mea sunt convins că, de fapt, situaţia era tristă şi amară, iar parafraza a rămas ce-a fost – tristă şi amară.
Dar Chubby – Dorin-Liviu Zaharia – ce săvârşise?
Genialul Chubby îşi dăduse în petec tare de tot. Când i-a venit rândul, s-a uitat la mine hoţeşte (îmi promisese că nu o face lată), a dat din cap ca şi cum mi-ar fi spus „Bătrâne, asta e, ne ştim de-o viaţă, nu mă pot abţine“…, apoi, cu vocea lui inimitabilă, a anunţat titlul: „Balada Cominternului“. Delir! După ce a terminat - din nou delir.
Nu prea am înţeles de la cei doi tovarăşi „de la Partid“ ce şi cât ştiau despre Comintern, dar am înţeles că „Nu se doreşte crearea de probleme cu sovieticii“. La plecare, blândul mi-a spus „Vă jucaţi cu focul“ şi nu mi-a strâns mâna. Durul însă mi-a strâns mâna (şi nu cu uşa, cum m-aş fi aşteptat de la el…) şi mi-a spus „Fiţi atent, altfel o-ncurcaţi“. S-ar putea spune că au avut dreptate şi blândul, şi durul. În cele din urmă, am încurcat-o.
Revin, cum şi când ai aflat, oficial, că ai devenit „Tudorache“?
În mai, 2008, în sala de lectură de la CNSAS. Înainte de a intra în sală, d-na Germina Nagâţ mă prevenise, zâmbind, „Domnule Tudoran, să ştiţi, e mult, foarte mult material. Nu prea aţi fost cuminte…“.
Am răsfoit cât am răsfoit un volum ori altul şi am renunţat. Am făcut cereri pentru fotocopierea integrală a dosarelor şi deconspirarea informatorilor, am mulţumit şi am plecat.
Era o zi uluitoare de mai, iar eu arătam într-un hal fără de hal. Stăteam într-un bloc pe Hristo Botev, unde a locuit pe vremuri Nicolae Carandino (înregistrat şi el într-o convorbire cu mine prin anii 80). Am telefonat unui prieten, l-am somat să vină imediat. Omul avea treabă şi m-a întrebat agitat dacă este ceva foarte urgent. „Da“, am răspuns, „vreau să mă îmbăt“. L-a apucat râsul şi m-a luat peste picior „Tu? Şi, aşa, hodoronc-tronc, în mijlocul zilei?“.
A venit, s-a uitat lung la mine şi referindu-se la vremea uluitoare de-afară şi la cum arătam eu mi-a spus „Băi, tu jigneşti natura…“.
Ne-am dus la Golden Falcon, restaurantul de la parterul blocului, am băut până dimineaţă, când oamenii au trebuit să închidă. Ne-am despărţit. Am urcat în cameră şi am tot aşteptat să fiu beat. Am dormit foarte puţin. Când m-am sculat eram tot treaz. Mi-am adus aminte că am scris cândva un poem în care spuneam că nu mi-e atât teamă de moarte, cât că aş putea să am încă o dată ghinion şi să sufăr de insomnie şi pe lumea cealaltă.
Ce-ai vrut de fapt? De ce şi cum ai intrat în coliziune cu organele?
După atâţia ani, cineva în situaţia mea poate găsi tot felul de răspunsuri la această întrebare. Mă uit la alţi oameni trecuţi prin asemenea experienţe şi mi se pare că există o imensă tentaţie de a literaturiza. Pe scurt, bănuiesc că m-a lovit o irepresibilă nevoie să trăiesc exact cum simt, nu să mă las pradă vreunei schizofrenii doar spre a supravieţui. Aventura de a spune şi public ce crezi şi să crezi în ce spui şi după ce eşti călcat în picioare de atâţi oameni care nu cred în nimic şi au păreri sincere despre orice este dificilă.
Organele? Ce altceva puteau să facă? Rolul lor era să-ţi aducă aminte că nu poţi trăi cum vrei tu, trebuie să trăieşti cum ţi se cere. Altfel – mai devreme sau mai târziu – eşti pus cu botul pe labe.
* * *
Greaţa
Când a venit căruciorul cu cele 18 volume mi s-a părut o eroare. Credeam că era vorba despre materialele de lectură pentru toţi cei care ne aflam în sală. Nu, era doar partea mea. Am răsfoit un volum ori altul. M-a cuprins o stare greu de descris. Am ieşit în hol. Cineva mi-a atras atenţia că nu se fumează acolo. Am răspuns că nu sunt fumător. Am fost întrebat dacă am nevoie de ceva şi am răspuns „Caut un loc unde să vomez…“.
Problema
Cum am spus, arbitrul suprem – Ceauşescu (înaintea sa – Dej) – devenise problema însăşi. Încercările de rezolvare a celorlalte probleme deveniseră un soi de învârtire în jurul propriei cozi. În orice caz, turnătorii nu contribuiau la rezolvarea unor probleme, ci la înrăutăţirea lor, la declanşarea şi intensificarea represiunii. Şi asta trebuie să li se spună turnătorilor verde în faţă.
* * *
Cum ai simţit pe propria-ţi piele punerea în operă a nenumăratelor planuri de măsuri, a acţiunilor informatorilor, „instruiţi şi dirijaţi“?
Un singur exemplu. Doamna Mira Moscovici (o femeie tare curajoasă, care m-a ajutat foarte mult şi intrată la rândul ei, de mult, în coliziune cu organele de toate felurile) m-a căutat, m-a găsit şi, încet-încet, ne-am împrietenit, ba şi puneam la cale împreună tot felul de „acte duşmănoase“. Într-o zi m-a întrebat ce părere aveam despre cutare, coleg de breaslă al meu, şi, întâmplător, vechi prieten al dânsei. I-am spus că am o părere excelentă despre el. D-na Moscovici a zâmbit şi mi-a spus „Mă bucur, şi el te preţuieşte foarte mult“.
Peste o vreme, ca şi cum nu auzise răspunsul meu, d-na Mira mă întreabă: „Ce părere ziceai tu că ai despre prietenul meu cutare?“. „Excelentă“, zic eu. „Aţi uitat?“ „Nu“, spune d-na Moscovici, „voiam să văd cum mai stau lucrurile…“.
Mare lucru n-am înţeles atunci. Trec anii, dau nas în nas cu dosarul meu de Securitate. Printre informatorii Securităţii îmi este deconspirat un prieten, dau peste „Planul de dirijare“ alcătuit pentru el la cel mai înalt nivel al Securităţii, aflu de acolo că trebuia să-i inoculeze prietenului d-nei Moscovici că eu sunt omul Securităţii şi, colac peste pupăză, dau şi peste o notă olografă în care informatorul raportează cum şi-a îndeplinit misiunea.
În pură tradiţie a logicii pe care o practicăm, azi, după apariţia cărţii, sunt încă o dată de vină – că mi-am găsit dosarul, că am descoperit în el mizerii inimaginabile şi că sunt un porc că am putut să public 500 de pagini de documente din cele aproape 10.000.
Să-ţi spun şi eu o întrebare, că am obosit să-ţi răspund: Rodica Palade, ţie chiar nu îţi este ruşine să stai de vorbă cu unul ca mine?
Dacă în discuţia asta aş juca rolul securistului blând, pe care îl juca Marian Ureche şi despre care vom vorbi mai încolo, aş zice, citându-l pe Ureche de la pag. 301: „În ce mă priveşte există o simpatie reală. (...) Cred că orice greşeală a oamenilor porneşte de la necunoaştere, de la necunoaşterea exactă a problemelor...“.
Revenind, cred că dosarul tău de Securitate este un studiu de caz excelent pentru a înţelege sistemul. Aşa că nu mi-e ruşine.
Iată, am ajuns să cităm din generalul de Securitate Ureche Marian ca din cronicarul Grigore Ureche. Mâine, poimâine, vom cita din turnătorul „Costin“ ca din cronicarul Miron Costin. La urma-urmelor, nu spunea cineva, cu un cinism greu suportabil, că a noastră cultură scrisă a început cu un act de... turnătorie „I pak dau ştire“ (Boierul Neacşu)?
Sigur, Miron Costin avea dreptate – „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“ – dar ăsta nu era un îndemn la turnătorie.
Din punctul său de vedere şi mai ales al instituţiei represive pe care o reprezenta, Marian Ureche avea dreptate – a trimite articole Europei Libere era o greşeală (eufemismul pentru infracţiune), iar ea se întemeiea pe o necunoaştere a problemelor. Aici intervine diferenţa între Marian Ureche şi unii ca mine.
Necunoaştere a căror probleme? De către cine? Am fost păcăliţi şi ne-am autopăcălit cu mitul „Dacă ar şti Tovarăşu...“. Evident, lui Ceauşescu nu i se spunea tot, dar când i se spunea, câte din probleme se rezolvau? Ceauşescu nu mai era de mult parte a posibilelor soluţii, era problema însăşi. Şi aici se rupea orice dialog între Ureche şi cei pe care-i urmărea.
Nu neg că au existat şi ofiţeri care, spre a preîntâmpina izbucnirea unui scandal (fiindcă tot ei trebuia să-l rezolve...), încercau să facă problemele „cunoscute“, uneori cu multă bună-credinţă. Vreau să spun, cu atâta bună-credinţă cât suporta maşinăria din care făceau parte. Dar raportul dintre prevenire (rezolvarea problemelor, nu „rezolvarea“ celui ce crea, vorbea despre probleme) şi reprimare era substanţial în favoarea reprimării.
Spui undeva că nu vrei să cazi în capcana falsei dileme informatori-ofiţeri. Şi totuşi, ofiţerul joacă pe faţă, îl recunoşti, informatorul, în spate, nu-l ştii. Iar jocul ofiţerului, fără turnătoria informatorului, n-ar fi avut atâta eficienţă.
„Dilema“ aceasta începe să aducă foarte mult cu una eternă – ce a fost mai întâi: oul sau găina? Nu există un singur unghi din care te poţi uita la chestiunea informatori vs. ofiţeri. A scruta o asemenea întrebare uitându-te la ea dintr-un singur loc nu-ţi dă răspunsul. Îţi dă unul dintre răspunsuri.
Dacă faci o imersiune serioasă, un fel de „20.000 de turnătorii sub nivelul umanităţii“ (mă gândesc la o carte cu acest titlu), depăşind mecanismele unui sistem, fără a le ignora, ajungi la concluzia deprimantă că nevoia de a deveni ofiţer în servicii de represiune este semnificativ mai estompată decât propensiunea de a turna. Descoperi că a fi ofiţer în asemenea servicii este, în multe cazuri, un loc de muncă, pe când a turna – o vocaţie irepresibilă. Unii au fost şantajaţi să toarne. Unii au fost supuşi, mai ales în puşcării, să semneze „pactul cu diavolul“.
Iată ce scriam într-un text de acum câţiva ani:
„Ilie vs. Antohi şi Merce vs. Hoişie. Răspunsurile la una dintre întrebările mele vin cu grăbire. Unul: lama judecăţii noastre morale nu trebuie tocită pe grumazurile unor «oameni de sigură valoare», căci ea trebuie să rămână pură şi neiertătoare pentru adevăraţii mari ticăloşi: ofiţerii de Securitate, instrumentele docile ale propagandei de partid, cei care-au făcut răul pe faţă şi care azi sunt cei ce fac legile în România“.
Am spus ce cred despre aceste „instrumente docile“ - şi pe vremea când moraliştii de azi tăceau mâlc, şi după ce „instrumentele“ au ajuns în parlament. Dar mă tulbură - ca să folosesc verbul menit să scalde multe ce nu pot fi scăldate – sugestia că a fi făcut răul pe faţă dovedeşte că ai fost o ordură, dar dacă l-ai făcut pe la spate (mai ales pe la spatele prietenilor, unii din ei tot „oameni de sigură valoare“) confirmă că eşti o valoare inestimabilă.
Altul: „nu este nicicum acelaşi lucru ceea ce a făcut informatorul Antohi cu ceea ce a întreprins ca ofiţer al Securităţii actualul deputat PRM Ilie Merce“.
Evident, nu este. Una dintre diferenţe este că Merce a făcut-o pe faţă, Antohi pe la spate. Dar, ne place ori nu, e drept ori nu, tocmai una dintre pârghiile fundamentale ale democraţiei – votul – i-a dat şansa lui Ilie Merce – tot pe faţă - să ajungă în parlament. Lehamitea pentru o asemenea întâmplare nu trebuie să ne împingă a comite noi înşine lucruri întristătoare şi a exhiba mentalităţi „tulburătoare“.
Ajunşi aici, te rog să-mi permiţi să fac o observaţie: în vreme ce foarte puţini dintre cei ce au ajutat Răul să ne domine fac eforturi să-şi răscumpere erorile, foarte mulţi continuă să facă pe mortul în păpuşoi. Aşa cum i-am spus-o într-un anume moment, prăbuşirea lui Sorin Antohi a fost, într-un fel, prăbuşirea noastră, a tuturor celor ce-l iubeam şi-l preţuiam. Eu, unul, am fost răvăşit. Sunt fericit să-l văd că face două lucruri. Primul - şi-a impus o autolustraţie de lungă durată. Al doilea – îşi reclădeşte viaţa cu atenţie, cu migală, cu o umilinţă pe care numai oamenii de calitate ştiu s-o practice. Este important să nu fie împins în situaţii pe care nu le are integral sub control, să nu fie expus prea devreme forfecării publicului avid de scandaluri.
Turnătorii, mulţi, erau scriitori, colegi, prieteni. Mircea Iorgulescu era de aceeaşi parte a baricadei, talentat şi ofensiv. Pe câţi îi bănuiai încă de atunci? Care a fost surpriza? Ce ai vorbit cu ei după aflarea adevărului?
Pe unii i-am bănuit, dar m-am... bănuit că intru prea repede la... bănuieli. Pe alţii nu i-am bănuit. În niciun caz nu pe Mircea Iorgulescu. Cum spui, a fost tot timpul de partea bună a baricadei. Chiar şi în filele dosarului sunt multe consemnări ale acelor poziţii luate de Mircea Iorgulescu. Chiar şi o convorbire telefonică imprimată şi transcrisă. Apare însă şi o notă în care securistul bagă un fitil spunându-i lui Mircea că Manolescu nu-l înghite, aşa că s-o lase mai moale cu apartenenţa la acelaşi grup. Numai că fitile ca acesta nu puteau – sau n-ar fi trebuit – să ducă la ce indică nenorocitele de documente. Nu, nu înţeleg ce, cum şi de ce s-a întâmplat.
Am avut un scurt schimb de mesaje electronice cu Mircea Iorgulescu. În esenţă, poziţia mea era – şi este – că oameni în situaţia lui nu cu oameni în situaţia mea au o problemă de rezolvat, ci cu instituţii ale statului care se află în posesia acestor dosare. Am şi scris un text pe blogul meu intitulat Om contra om: de la statul-turmă la statul haită. Oamenii nu trebuie împinşi să-şi facă dreptate după cum îi taie capul. Dovezile puse de instituţii în mâinile unui om trebuie să fie irefutabile, nu să declanşeze interpretări dintre cele mai interesate. Încheiam astfel acel text: „Un stat ce îşi bate joc de oameni îşi bate joc de instituţii. Un stat ce îşi bate joc de instituţii îşi bate joc de oameni. Într-un asemenea stat, omul nu mai este altceva decât o armă împotriva omului. Spre a rămâne om, omul trebuie să nu se lase adoptat nici de turmă, nici de haită, chiar dacă România a devenit dintr-un stat-turmă, un stat-haită“.
Istoria cu Andrei Brezianu m-a afectat profund dintr-un anume motiv. Accept mai uşor că mi-a fost furată viaţa în România, decât să aflu că şeful meu de la Vocea Americii a fost un fost informator al Securităţii, ba chiar unul ce executa „Planuri de dirijare“ în care se specifică ce anume să facă împotriva mea.
Există în dosar un turnător, „Grigoriu Sorin“, foarte apropiat ţie şi după ce se strânge cercul în jurul tău. L-ai recunoscut?
Îl cunosc foarte bine. L-am identificat după primele două file din dosar, dar, atâta vreme cât nu mi-a fost deconspirat de CNSAS, nu doresc să-l numesc. Era electronist. Bănuiesc că i-a ajutat imens în deciziile privind locurile cele mai potrivite de plasare a tehnicii de înregistrare în casa mea. Îmi repara magnetofonul, televizorul. S-a oferit să mă imprime pe casete pentru Europa Liberă - texte ale mele, citite de mine însumi… Era şi grafoman… A emigrat… Mi-a trimis lungi scrisori… Dumnezeu ştie pe unde mai este acum şi ce mai face.
Vorbeai mai devreme de „vocaţia“ turnătorului. Sunt câţiva care în delaţiune îşi arată indignarea faţă de acţiunile tale. „Dorin“ semnalează la un moment dat organelor: „Atenţie! Este ceva anticomunist!!!“. Ce vocaţie e asta?
Este evident că unii nu aveau nevoie să li se ceară să toarne. Aveau asta în sânge. Dar semnalarea lui „Dorin“ (Mircea Iorgulescu) m-a aruncat în perplexitate – Iorgulescu mă denunţă de anticomunism? Este o întrebare ce ar trebui să o pui unor oameni ca ei, eu nu mă pot pune în pielea lor, nu pot formula o definiţie a unei asemenea vocaţii, căci n-am avut-o.
Dintre cei deconspiraţi de CNSAS te-a căutat vreunul?
Niciunul. L-am căutat eu pe unul dintre ei. I-am trimis câteva rânduri de uimire în legătură cu cele aflate şi o copie a deconspirării venită de la CNSAS. Am sperat într-un miracol. Nu s-a produs. În ultimă instanţă, am aflat din presă că, invitat de un ziarist să-şi exprime un punct de vedere, a spus că nu are de făcut niciun comentariu şi că toată chestiunea este între el şi Dumnezeu. Să sperăm că Dumnezeu îi va acorda o audienţă, când va veni vremea, şi că va fi convins de explicaţia primită. Evident, acolo unde iartă Dumnezeu, trebuie să iertăm cu toţi.
* * *
Turnătorii
Unii au încercat să se joace cu mecanismul represiunii de-a şoarecele şi pisica (închipuindu-şi cu naivitate că ei sunt pisica) etc. Numai că numărul celor ce toarnă din vocaţie este ameţitor. Ar turna sub orice regim, pe oricine – mamă, frate, prieten, duşman, necunoscut –, doar spre a turna. Spunând aceste lucruri, nu pledez pentru clemenţă faţă de ofiţerii unor servicii de represiune.
Antohi
Sorin Antohi este pe o cale a redempţiunii profunde şi eu, unul, nu am nici o reţinere să-i acord tot sprijinul moral de care are nevoie. Aşa cum nu am avut vreun motiv să-l scutesc de blamul meritat, am, zic eu, obligaţia să nu fac pe orbul când îl văd revenind benefic nu doar pentru el, ci şi pentru cultura română.
* * *
(Continuare în numărul viitor)
Interviu realizat de RODICA PALADE
Taguri:
informatori, dosare de securitate, Comintern, siguranta statului, CNSAS.
