Dr. ANDREW A. MICHTA: Provocările NATO după Afganistan

Oare ne îndreptăm spre o Alianță Nord-Atlantică cu mai multe ramuri, una concentrată pe operațiuni expediționare, de nișă (cazul Franței sau al Marii Britanii) și o altă parte interesată exclusiv în apărare teritorială (precum Polonia și statele baltice)?

Când lucram în Polonia, am auzit deseori tipul acesta de discuție și am întâlnit preocupări similare când am călătorit și în alte părți ale Europei Centrale. Există două probleme mari aici. Una este dezarmarea de facto a părții europene din NATO. Cu 9 ani în urmă, europenii acopereau 50% din capacitățile Alianței, iar acum abia 30%. Dacă ne uităm ce se întâmplă cu bugetele în întreaga Europă, nu mai vorbim doar de abilitatea de a putea opera alături de americani în misiuni expediționare. În anumite cazuri, aliații europeni vor atinge un punct în care le va fi foarte dificil să lucreze unii cu ceilalți. Fără investiții în capacități militare, NATO riscă să devină un forum de discuții, pierzându-și progresiv capacitatea de a descuraja și de a apăra.

Un alt lucru care începe să se întâmple este o articulare mai mare a opticilor regionale de securitate. Francezii s-au întors către MENA (Orientul Mijlociu și Nordul Africii), central-europenii sunt preocupați de propria vecinătate și mai ales de Rusia. Toate acestea sunt probleme reale și trebuie să fie abordate de către Alianță. Colapsul statal în MENA continuă să se accelereze de la an la an. Dar și climatul de securitate de-a lungul periferiei Europei Centrale este, de asemenea, în schimbare. Rusia a angajat aproximativ 700 de miliarde de dolari pentru modernizare militară în următorii 10 ani. Să spunem că 30% din aceste resurse vor fi prost administrate. Și totuși, dacă analizăm aceste cifre în contextul bugetelor în scădere din Europa de Vest, echilibrul de putere în Europa Centrală deja se modifică. Ne aflăm la un punct de inflexiune important pentru ecuația de putere/echilibrul puterii în zona Nordică/Baltică/Central Europeană. Consecința acestor realități este redeșteptarea unor dileme de securitate istorice considerate de mult apuse, odată cu dispariția Imperiului Sovietic.

Colapsul negocierilor privind Acordul de Asociere al Ucrainei cu UE este echivalent cu împingerea Ucrainei tot mai puternic înapoi în orbita Rusiei. Iar acest lucru, pe lângă sfârșitul oricăror perspective semnificative pentru aderarea Ucrainei la NATO în 2008, arată că presiunea Moscovei este în creștere. Este o tendință în curs de desfășurare încă de la venirea lui Putin la putere și care își propune reconstruirea influenței Rusiei în sfera postsovietică. Această schimbare în Europa de Est necesită un răspuns din partea Occidentului, dar, din păcate, pe fondul crizei economice și distragerii strategice, răspunsul a fost unul destul de anemic.

Trebuie să ne gândim foarte serios care vor fi consecințele pentru Alianță ale acestor două tendințe: reducerea cheltuielilor de apărare și renaționalizarea perspectivelor regionale. Dacă nu putem dezvolta un consens cu privire la modul în care putem să răspundem acestor probleme, NATO ar putea să iasă din experiența sa de după Afganistan mult mai slăbită.

Există pericolul ca NATO să devină o Alianță golită de conținut, o formă fără fond, activă politic, dar din ce în ce mai puțin capabilă militar. Sper că după misiunea din Afganistan, Alianța se va concentra pe cum să genereze resurse pentru apărare, cum să își reasigure aliații expuși de-a lungul periferiei și, în cele din urmă, cum să rămână relevantă pentru provocările emergente din Asia.

Acest lucru mă aduce la punctul final, dar probabil și cel mai important aspect, și anume centralitatea relațiilor americano-europene de acum înainte. Prezența Statelor Unite în Europa este în scădere, cu un personal în jurul a 30.000 de persoane, probabil și mai puțin. Statele Unite nu mai sunt la fel de conectate cu Europa ca în trecut. Unii analiști susțin o retragere completă a Statelor Unite din Europa, chiar transferul EUCOM înapoi în SUA. Acesta este un moment crucial pentru NATO și nu am avut o conversație serioasă între cele două maluri ale Atlanticului cu privire la întrebarea de ce trebuie să continuăm împreună.

Sper ca summitul NATO din 2014 din Marea Britanie să ofere o astfel de oportunitate de a regândi Alianța în termeni strategici. Statele Unite și Europa au un interes legitim în păstrarea și susținerea ordinii liberale de astăzi. Acesta este un sistem pe care comunitatea occidentală l-a construit împreună și unul din care am beneficiat cu toții. Dacă nu ne putem da seama care este strategia noastră comună de acum înainte, vom vedea o fragmentare amplificată, inclusiv a NATO.

Ce înseamnă o prezență americană credibilă în Europa? Și de ce depinde această credibilitate?

Prezența SUA este categoric în declin. Nu cred, având în vedere situația bugetară americană de astăzi, că putem presupune că este o tendință reversibilă în viitorul apropiat. Realitatea bugetară curentă va fi cu noi pentru o vreme. Și putem să gestionăm acest aspect. Dar ceea ce lipsește, în opinia mea, este componenta politică a dezbaterii pe care trebuie să o purtăm între cele două maluri ale Atlanticului. În special în Europa Centrală. Sincer să fiu, nu cred că Administrația Obama a acordat suficientă atenție Europei Centrale în ceea ce privește un angajament politic vizibil sau din perspectiva reasigurării opiniei publice din regiune că SUA sunt serioase față de angajamentele lor.

Vizitele la nivel înalt ale seniorilor Administrației, precum secretarul Apărării sau secretarul Departamentului de Stat, sunt foarte importante. Fără mesajul lor, pe măsură ce mediul de securitate regional se schimbă rapid, Europa Centrala vede tot mai redusa prezență americană ca fiind deconcertantă.

Pentru întreaga Europă, pivotul Administrației Obama către Asia a transmis un mesaj similar: că Statele Unite sunt preocupate de orice altceva decât Europa. Există un sentiment de evacuare a puterii americane din Europa, iar acest lucru se resimte cel mai acut în Europa Centrală și regiunea baltică. Aceste țări încă au memoria foarte recentă a ocupației străine, sunt deosebit de interesate în continuarea angajamentului SUA și sunt dedicate menținerii unui NATO puternic.

În același timp, există o schimbare de generații în curs de desfășurare în Europa Centrală, astfel că, în regiunea care a fost, fără îndoială, cea mai proamericană cu doar un deceniu în urmă, se observă o reorientare a opiniei publice, cu o generație tânără care întreabă: și de ce ar trebui să ne bazăm pe SUA? Mai ales pentru că UE le oferă tinerelor generații un sentiment de apartenență. Fiind în UE, este o experiență continuă, care îți determină în mod decisiv modul în care trăiești, călătorești sau muncești. Ceea ce Administrația Obama nu pare să realizeze este că experiența UE modelează deja viitoarea generație din Europa Centrală; SUA trebuie să compenseze acest decalaj printr-un angajament politic credibil și vizibil.

Nu am avut cel mai bun palmares acolo. Avem nevoie de un angajament politic mult mai extins, dar avem nevoie, de asemenea, să realizăm faptul că angajamentul politic în sine nu poate să compenseze, să înlocuiască în sine componenta militară. Componenta militară trebuie să continue. Ceea ce aș dori să văd este o mai mare participare a SUA la exerciții de tipul Steadfast Jazz. Baza aeriană americană din Lask, în Polonia, ar trebui să evolueze într-un hub extins de antrenament al NATO. Prezența americană concretă în regiune trebuie extinsă. În cele din urmă, componenta militară este mai eficientă decât cel mai bun angajament politic.

După războiul ruso-georgian, statele de frontieră ale NATO, precum Polonia, au dezvoltat o acută criză de încredere față de credibilitatea garanțiilor oferite de NATO. Am depășit astăzi acel moment? Suntem într-o altă etapă?

Nimeni nu poate anula ce s-a întâmplat în 2008, în Georgia. Atunci, Summitul NATO de la București și războiul ruso-georgian au indus un fel de șoc sistemului, care a pus capăt extinderii NATO. Nu am avut suficientă voință pentru a împinge acest lucru până la capăt în 2008 și plătim prețul acum. Acest lucru este important, mai ales atunci când vine vorba de Ucraina. Până atunci și în paradigma dominantă a momentului, modelată de amenințări asimetrice și războiul împotriva terorismului, se credea că tradiționalele războaie între state nu mai au loc în meniul Europei. Dar geopolitica este alive and well până și în Europa. Iar în 2008 am văzut că războiul între state la periferia Europei este încă posibil, ceva ce multă lume consideră că aparținea unei alte epoci.

Efectele războiului ruso-georgian au fost resimțite în special în Europa Centrală, deoarece pentru aceste țări experiența de a fi ocupate și dominate este încă una foarte proaspătă. Dacă vrem să înțelegem statele Europei Centrale din perspectiva opticii lor de securitate, experiența dominației ruse trebuie luată în calcul ca punct de plecare. Să ne amintim doar dezbaterile din jurul Noului Concept Strategic al NATO și presiunea pe care statele din Europa Centrală și cele baltice au exercitat-o atunci pentru a obține măsuri concrete de reasigurare din partea Alianței.

Și aici ar trebui să recunoaștem importanța deciziei Administrației Obama de a merge mai departe cu redactarea planurilor de apărare pentru întreaga regiune. A fost un pas esențial pentru a păstra credibilitatea NATO. Fără acele planuri, Noul Concept Strategic nu ar fi fost cu mult mai diferit decât un alt exercițiu verbal pe suport de hârtie. Ar trebui să continuăm să lucrăm pentru a consolida rolul NATO în regiune.

Ceea ce rămâne esențial pentru regiune este profunzimea angajamentului Statelor Unite și abilitatea NATO de a răspunde în special într-o situație de criză. Toate aceste state fac tot ce pot pentru a-și consolida propriile capacități militare, dar dispun de un meniu extrem de limitat de opțiuni. Simplu spus: Uniunea Europeană nu este o alternativă atunci când vorbim de hard security. Și este puțin probabil să ofere ceva substanțial în acest sens în viitorul apropiat. Astfel, prezența Statelor Unite rămâne la fel de importantă pentru regiune ca și în trecut, iar, pe măsură ce puterea Rusiei face valuri, va redeveni esențială.

Pe de altă parte, în Europa Centrală există o anumită conștientizare a limitelor prezenței SUA în regiune. Motivul pentru care l-am auzit pe președintele Bronisław Komorowski vorbind despre necesitatea de a investi în capacități tradiționale de apărare teritorială reflectă această atitudine sobră. Este o realizare a faptului că, dacă vrei să primești asistență din afară, trebuie să furnizezi tu însuți o capacitate nucleu.

Și lucrurile cu siguranță se înrăutățesc la est de Bug, în Belarus și Ucraina, cu Rusia lui Putin determinată să-și recapete influența în sfera postsovietică. De exemplu, situația politică din Georgia de după ultimele alegeri a creat condițiile prin care consolidarea rapidă a influenței rusești este mai probabilă ca oricând. Același lucru este valabil pentru Ucraina după ce guvernul său a renunțat la Acordul de Asociere UE și s-a poziționat mai aproape de Rusia. Ceea ce vedem astăzi cu Ucraina ține de fapt de reactivarea unei frontiere, a unei falii tectonice care va afecta nu doar Europa Centrală și statele baltice, dar și securitatea Europei ca întreg. Iar aici NATO plătește prețul greșelilor sale din 2008.

Până la Summitul NATO de la București și până la războiul ruso-georgian, aveam sentimentul că momentul și inițiativa aparțineau Vestului, că extinderea NATO și apoi a Uniunii Europene schimbau în mod fundamental harta geopolitică, prin extinderea structurilor de securitate occidentale și a instituțiilor democratice.

Cu toate acestea, în 2008, rușii au reușit printr-o campanie militară limitată să oprească în mod decisiv acest proces. De atunci, presiunea se consolidează și vom vedea că țări precum România, statele baltice și Polonia sunt primele unde presiunea se va resimți. Generic, securitatea în regiune s-a deteriorat. Nu prezic un război, departe de acest lucru. Dar este mult mai probabil astăzi ca o criză regională să degenereze în ceva serios, mai ales în statele baltice, care sunt mai expuse astăzi decât înainte de 2008.

Ce ar trebui să facă următorul summit NATO pentru a reconstrui capitalul colectiv de solidaritate și descurajare, acele ingrediente cheie pe care NATO le-a deținut în timpul Războiului Rece? Atunci, Alianța oferea solidaritate, garanții de securitate credibile, reasigurare strategică, bunuri publice care astăzi sunt sub semnul întrebării.

Aș zice că, mai înainte de toate, ar trebui să încetăm să mai vorbim despre Afganistan ca fiind marele test al Alianței. Consider că Alianța s-a achitat rezonabil de componenta militară și că există o serie de lecții pe care trebuie să le învățăm din cea mai lungă și mai integrată operațiune în care s-a implicat NATO. Dar în Afganistan progresul politic este mult mai redus față de ceea ce am sperat. În perspectivă, putem să vedem serioase regrese politice acolo. În consecință, dacă transformăm Afganistanul în marele test al Alianței, fără a nuanța planurile, riscăm să devenim un prizonier al jocurilor politice interne ale președintelui Karzai. Nu vreau să leg viitorul summit NATO doar de tematica afgană. Sigur, trebuie să discutăm despre lecțiile învățate, ce urmează după 2014, natura asistenței și a angajamentelor naționale, dar, pe fond, la summitul din Marea Britanie trebuie să privim dincolo de Afganistan, la provocările viitoare.

Aș dori să văd summitul din 2014 ca pe unul al reafirmării solidarității aliate. Experiența campaniei ISAF reprezintă un fundament solid pe care să construim. Dar există mai multe probleme pe care aș vrea să le văd pe agendă: în primul rând, cum să finanțăm apărarea sau, altfel spus, o conversație serioasă despre cum să inversăm tendința de scădere a bugetelor apărării, dar și despre modalități concrete de a cheltui aceste resurse mai inteligent. Acest lucru este foarte important, pentru că sfârșitul ISAF va elimina sentimentul de urgență pe care guvernele îl aveau pentru finanțarea operațiunilor din Afganistan. Deci, pe măsură ce implicarea în Afganistan se apropie de sfârșit, unele țări vor fi și mai puțin predispuse politic pentru a cheltui pe apărare. Ar fi o evoluție contraproductivă, pentru că Europa are nevoie să reinvestească în dimensiunea militară. Eu cred că aceasta este problema cheie din perspectiva Statelor Unite. Nu este realist să continuăm să așteptăm ca SUA să ofere două treimi din capacitățile NATO, pe măsură ce se confruntă cu propriile deficite bugetare și datorii. Să ne amintim doar ce s-a întâmplat în timpul sechestrului bugetar și alegerile dificile pe care Pentagonul încă le mai are de făcut. Nu în ultimul rând, aș vrea să văd revenirea extinderii ca un subiect serios pe agenda NATO. Integrarea condiționată în NATO a fost esențială pentru succesul extinderii Alianței după Războiul Rece. La Chicago, în 2012, extinderea nu s-a aflat pe agenda zilei în mod semnificativ. Trebuie să revenim la acest subiect și să-i acordăm un loc important pe agenda următorului summit.

Interviu cu Dr. ANDREW A. MICHTA, profesor de studii internaționale la Rhodes College și senior fellow la Center for European Policy Analysis (CEPA) în Washington, DC, coordonator (din mai 2011 până în iunie 2013) al biroului German Marshall Fund de la Varșovia, realizat de OCTAVIAN MANEA și publicat în limba engleză în Small Wars Journal, 23 ianuarie 2014