Pe aceeași temă
A devenit fenomenul fake news „regina” formelor de manipulare?
Aș spune că da. Și nu e prima oară când se întâmplă. Fake news, fenomenul, trăiește o a doua epocă de glorie. Sau, dacă ar fi să vorbim în termenii aceștia ai pandemiei, un al doilea val.
Sau „o a doua cocoașă”...
Exact. Acum, acest al doilea valea, în epoca digitală. Presa și societatea au mai trecut o dată printr-o epocă în care fenomenul fake news era foarte relevant. Mă refer la jumătatea secolului al 19-lea, începutul secolului 20, când emergența presei scrise, la acea vreme, a lăsat loc, ca și acum, în epoca digitală, dezinformării la scară largă. Problemele de acest gen s-au reglat atunci prin apariția primelor organizații etice ale jurnaliștilor. Începând cu 1910, istoria consemnează prima asociație profesională care a creat un cod etic pentru jurnaliști – Kansas Editorial Association. Acolo se vorbea despre fake news într-un capitol intitulat „Minciuni”. Ce e interesant de văzut e că inclusiv în acel prim cod etic se vorbea despre fake news sub formă de text, cât și de fake news sub formă de imagini și caricaturi.
Și despre ce este în zilele noastre?
Da, revenind la ceea ce trăim noi acum, putem spune că acest fenomen devine dominant, o „regină”, cum i-ai spus. Este o regină a dezinformării, a manipulării, și aceasta poate că e și ceva firesc. Trecem cu toții, de două decenii încoace, printr-o evoluție digitală care, într-o mare măsură, ne-a luat pe nepregătite. Mă gândesc că, pe undeva, e normal sau inevitabil ca într-un timp revoluționar (al revoluției digitale), cum e acesta pe care îl trăim noi, să existe tumult, nesiguranță; o nesiguranță pe care, de bună seamă, cei care vor să ne dezinformeze, să ne manipuleze o speculează la maximum. Noi, cred eu, odată ce am conștientizat existența acestui fenomen – după părerea mea, se întâmplă deja acest lucru (borna ar fi 2016, alegerile din Statele Unite, apoi Brexit; au fost momente în care opinia publică a înțeles, la nivel larg, cât de amplu este acest fenomen în sfera digitală și ce efecte nocive poate să aibă acesta inclusiv prin capacitatea de destabilizare a unor societăți democratice) -, noi, așadar, putem înfrunta această „regină” a dezinformării. Și mai cred că lupta începe să fie pierdută pentru ea. Tocmai pentru că am început, ușor-ușor, să ne educăm în sens media și digital. Sunt texte, inclusiv cartea mea, sunt inițiative, tot mai multe, de combatere a dezinformării, de combatere a manipulării, tot mai multe platforme de fact-checking (un răspuns inteligent la știrile false din mediul digital). Cred că e loc de optimism în această privință. Cred că, în definitiv, bătălia aceasta va fi câștigată de noi.
Foarte schematic: ce anume compune plasa de condiții favorizante pentru fake news, pentru eficiența demersurilor care au în centrul lor asemenea „producții”? În alte cuvinte: ce fel de crize conturează condițiile, cât mai numeroase, pentru eficiența fake news?
Întâi de toate, aș spune că zona în care fake news și dezinformarea (iau aceasta ca un concept global în care am putea încadra și conceptul de fake news, de altfel un concept cu o geometrie variabilă, un termen mai degrabă la modă, mai puțin conceptualizat și conceptualizabil) își găsesc terenul cel mai prielnic este chiar mintea noastră. Vulnerabilitățile aici se găsesc, în modul în care mintea noastră umană este construită. Mai precis: psihologii ne explică deja, de decenii întregi, faptul că mintea umană nu este neapărat un organ epistemic, nu este un organ căutător de adevăr; mintea umană caută confortul. Confruntată cu infodemia, cu pandemia aceasta de informații pe care le recepționăm în mediul fizic și, iată, mai nou și în mediul virtual, în mediul digital, mintea umană este pusă în fața faptului de a opera niște selecții. Nu poate să proceseze, este imposibil chiar și pentru mintea umană să proceseze toate informațiile care ne bombardează în fiecare fracțiune de secundă; vorbim de senzații tactile, zgomote, mirosuri, imagini vizuale și așa mai departe. Și atunci, folosește niște scurtături mentale, așa-numitele „judecăți euristice” pe care le operaționalizează pentru a selecta informațiile importante din mediul în care se află. Importante pentru noi, ca ființă umană. Și, de multe ori, în procesul acesta de judecată euristică, selectarea informațiilor nu se face după niște criterii subjugate sau loiale adevărului, ci se face în funcție de niște prejudecăți. În locul acesta intervin, cel mai adesea, dezinformările. Specialiștii în dezinformare, specialiștii în manipulare, chiar și cei în propagandă, sunt buni psihologi, înțeleg modul în care funcționează lumea și vor ști să insereze în sfera aceasta, de informații manipulatorii, acei declanșatori pentru mintea noastră umană. Așadar, vulnerabilitatea cea mai mare constă însăși în natura noastră, a oamenilor. De altfel, într-un studiu care a fost realizat nu de mult, pe un corpus de cercetare foarte vast – câteva zeci de mii de judecăți – se constată că mintea umană reușește să perceapă doar în proporție de 54% minciuna de adevăr; cam una din două. Mai mult decât atât, cercetarea arată că distingem mai ușor adevărul de minciuni decât putem să distingem minciunile de adevăr. Aceasta înseamnă că nu suntem foarte buni în a simți mincinoșii și minciunile pe care aceștia ni le servesc, iar aceasta își găsește în mare explicația în ceea ce spuneam mai devreme, în modul în care mintea noastră umană se adaptează la realitatea din jur, în felul în care aceasta își caută un confort, așa-numita consonanță cognitivă. Nu caută neapărat adevărul.
Și atunci, fake news sunt scop sau mijloc?
Din punctul meu de vedere, sunt un mijloc. Și anume, un mijloc pentru cei care, din varii motive, cu varii agende în spate, au nevoie de manipularea și de dezinformarea noastră.
Chiar, ce vor cei care fac uz și abuz de fake news? Ce îi mână pe ei în luptă?
Varii motivații. Pe unii îi mână, pur și simplu, dorința de a obține bani, iar prin dezinformările în mediul digital, acest lucru se întâmplă la o scară fără precedent și le generează niște venituri într‑un fel foarte facil. Prin click-bait, îți creează niște titluri spectaculoase pentru conținuturile pe care le publică - și când spun „conținuturi” mă refer deopotrivă la știri, dar și la postări de pe rețele de socializare; e suficient să dai un clic pe titlul respectiv și să le generezi, prin indexările de publicitate, venituri. Așadar, unii vor pur și simplu să facă bani. Alții o fac din amuzament – așa numitul trolling. Cei care, de multe ori, comentează de o manieră irelevantă și în mod special provocator; o fac, pur și simplu, din amuzament. În spatele unor demersuri de dezinformare și de manipulare, de multe ori, pot să stea și campanii foarte bine gândite care au în spate grupuri de interese, fie că sunt grupuri de interese politice, geopolitice, financiare (companii). În cazurile de acest gen, este vizat nu atât câștigul de ordin material, ci este vizată câștigarea minților noastre sau tulburarea minților noastre, după o agendă, de bună seamă, bine pusă la punct și care e menită să aducă avantaje, fie comerciale, fie geopolitice, diverșilor actori.
Care sunt cele mai lubrice medii pentru propagarea acestor „dihănii”, cum sunt fake news?
În primul rând, rețelele de socializare. Și aceasta, pentru că în spatele acestor platforme care, iată, ne permit o interacțiune fără precedent în era digitală, cu persoane aflate la mii și zeci de mii de kilometri depărtare, în spatele acestora, așadar, se află o întreagă industrie. Este o industrie construită pe ceea ce specialiștii denumesc „tehnologie persuasivă”. Unii dintre noi cred că ne-am dat seama deja cum funcționează acestă tehnologie – foarte pe scurt spus, încearcă să ne țină cât mai mult în sfera digitală, încearcă să ne țină cât mai mult timp conectați la tehnologie, în acest caz, iată, la rețelele de socializare. Mulți dintre noi nu înțeleg misiunea aceasta a tehnologiei și ajung să devină dependenți, iar forma aceasta de dependență ne face vulnerabili și creează un mediu propice pentru propagarea acestor narative de înșelăciune, a acestor narative de manipulare.
Dar noi suntem sau nu suntem tehnologie? Asta, ca să pun o întrebare și provocatoare, și tranșantă...
Noi suntem o „tehnologie” cu suflet, aș spune. Din punctul meu de vedere, tehnologia aceasta cu suflet vine odată cu niște simțuri de conservare. Niște instincte de conservare care ne-au ajutat de multe ori, de-a lungul secolelor, să facem față multor provocări. De aici vine și optimismul meu. Și provocarea aceasta, a revoluției digitale prin care trecem acum, își va găsi un răspuns tot în sufletul acesta, suflet care ne dă, de multe ori, direcții inclusiv etice, morale, în funcție de care să ne ghidăm în societate și în activitatea noastră, ca indivizi.
Interzicerea, cenzura instituționalizată sau, dimpotrivă, educația mediatică – spre care dintre aceste două formule de confruntare cu fake news și cu manipularea digitală ești mai înclinat? Ce e, din punctul tău de vedere, mai firesc și mai eficient?
Nu am nicio îndoială: educația. Educația media și digitală. Cenzura de orice fel nu duce decât la și mai multă cenzură, iar noi, ca societate, am trăit epoci de cenzură și nu cred că este cazul să ne întoarcem în acele vremuri. Pe de altă parte, accept că este nevoie și de o bună reglementare a domeniului rețelelor de socializare, reglementare care să aibă ca pilon central ideea de a păstra libertatea de exprimare. Trebuie un reglaj fin între această libertate și alte libertăți pe care aceasta poate să le încalce. E un aspect destul de ignorat în ultimii ani și cred că acest fapt e o parte importantă din explicația pentru care s-au trăit aceste combustii spontane, în zona digitală, în care ne inflamăm în tot soiul de momente. În care trăiam tot soiul de...
Mici apocalipse!
Exact! Asta e formula. Tocmai pentru că am uitat de acest echilibru. Și în radicalismul acesta pe care îl urmăresc mulți dintre cei care vor să ne manipuleze pe rețelele de socializare, vor să ne împartă în tabere, vulnerabilizându-ne cât mai mult, am căzut, la rândul nostru, chiar dacă înțelegeam cum funcționează lucrurile.
Dar nu e o luptă inegală? Pentru că te lupți cu arme raționale împotriva a ceea ce e mizerie, ticăloșie, iraționalitate la limită. Nu e, mutatis mutandis, un David care luptă cu un Goliat?
E așa. Deocamdată e așa.
Și atunci: chiar și în aceste condiții de profundă inegalitate, ce „trusă de prim ajutor” ai recomanda?
Aceeași trusă pe care am mai folosit-o ca să supraviețuim și pe care trebuie să o folosim și acum. Educația. Educația media și educația digitală sunt cheia, sunt medicamentele pentru boala prin care trecem acum. O să dau un exemplu cât se poate de personal. Am reușit să devin cât de cât cunoscător al acestui domeniu în urma autoeducării. Acum șase-șapte ani, când ocupam o poziție în comunicarea din administrația publică și când mă confruntam în activitatea profesională de zi cu zi cu dezinformări și cu manipulări, nu înțelegeam prea bine. Nu reușeam să le dau forma reală a ceea ce sunt ele. Atunci a și început de fapt aplecarea mea spre zona academică și am căutat soluția acolo unde ea se găsește întotdeauna – în știință. Practic, nu am făcut altceva decât un act de educare. Cred că aceeași „trusă de salvare”, cum ai numit-o, este soluția pentru toată lumea. Nu e nevoie de educație la nivel academic, e nevoie însă de o minimă educație. Este suficient să înțelegem cum funcționează aceste fenomene de manipulare și dezinformare în sfera digitală (dar nu numai; afirmația e la fel de valabilă chiar și pentru media tradițională), să devenim conștienți de amploarea acestora și apoi să înțelegem că noi avem în noi mecanismele care ne ajută să ne ferim. Să identificăm, să localizăm tipurile acestea de activități de manipulare și dezinformare și să începem să le combatem. Devenim, astfel, mult mai puțin vulnerabili; mergem chiar spre o anumită vindecare.
Există, oare, unele categorii (profesionale sau de vârstă) mai vulnerabile decât altele față de dezinformare și manipulare?
Lăsând la o parte categoriile standard, sociologice, ne putem gândi la categoriile cu o educație în general mai precară. Când spun educație mai precară, mă refer inclusiv la categoria de vârstă a tinerilor, care sunt încă în curs de educare, de formare, care trăiesc vârsta aceea a nesiguranței și care sunt vizați de campanii de acest tip (de dezinformare și manipulare) din rațiuni ușor de înțeles: sunt viitorii cetățeni votanți, sunt viitorii mari consumatori de servicii și de produse, sunt clienți deci. Și atunci, grupurile de interese – cum spuneam, politice, geopolitice, dar și comerciale – îi vizează, îi „targhetează” încă de la vârsta aceasta fragedă. Sunt, da, categorii mai vulnerabile decât altele și în funcție de strategiile pe care le vizează agenții manipulatori sau grupurile de interese pe care aceștia le reprezintă, ei sunt în centrul acestor acțiuni. E o vulnerabilitate care se traduce în interesul manipulativ pe care îl urmăresc.
Sunt în vreun fel, în vreo condiție fake news acceptabile sau, chiar mai mult, dezirabile?
Cred că într-un singur caz. Și aici literatura de specialitate anglo-saxonă face o distincție foarte importantă și clară între trei concepte. Înainte de a spune despre ce distincție e vorba, să menționez încă o dată că termenul „fake news” e unul, în sine, greu de conceptualizat. Pentru că e un concept cu geometrie variabilă, îi este preferat termenul general de „dezinformare”. Legat de acest termen, literatura de specialitate din ultimii ani a creat trei subcategorii conceptuale. Ele sunt: dezinformarea, miz-informarea și mal-informarea. Sunt traduse și în românește; e evident că ele vin pe filieră engleză. Deziinformarea se referă la acele dezinformări pe care le faci în mod intenționat. Miz-informarea se referă la dezinformările care nu se fac în mod intenționat, la cele făcute din greșeală. Iar mal-informarea se referă la acele dezinformări pe care le faci intenționat, spunând lucruri adevărate despre cineva cu scopul de a-i face rău (aici sunt de regulă acele „leaks”-uri, acele dezvăluiri din zona privată a unei persoane sau a unei instituții ori companii, informații care trebuiau să rămână, de regulă, pentru consumul privat, nu pentru consumul public, dar care, odată ajunse în public, produc rău). Ei, revenind la întrebare, miz-informarea, deci acele fake news făcute din greșeală, pot fi considerate acceptabile cel mult. Nu dezirabile, în niciun caz. Aceasta se întâmplă uneori în practica jurnalistică; în ciuda insistenței de a prezenta adevărul și numai adevărul, uneori pot să apară erori. Dar, așa cum am văzut și după primul val de dezinformare, odată cu apariția primelor coduri etice ale profesiei de jurnalism, astfel de greșeli, mergând pe etica profesională, trebuie semnalate deîndată publicului și rectificate. Dar nu cum se întâmplă astăzi în epoca digitală - ștergând știrea pur și simplu, deși ea poate, între timp, a făcut carieră în mediul digital și în rețelele de socializare în special. O ștergi și consideri că te-ai achitat de obligația de a rectifica informația falsă; nu, aceasta acum nu mai este suficient. Rectificarea trebuie să vină cu un text separat care să corecteze și să completeze informația eronată, atrăgând publicului atenția că textul citit până atunci e greșit.
Apropo de un domeniu care este el însuși „câmp tactic”, câmp fertil pentru fake news: se poate obține o „imunitate de turmă” în fața fake news?
Eu cred că da. Cum anume? Cum spuneam și mai înainte: printr-o campanie de educare media și digitală. Printr-o formulă educațională de mare amploare. Din punctul meu de vedere, nu mai trebuie să zăbovim: educația digitală trebuie să devină materie de studiu. De altfel, zona societății civile se apleacă deja de ani buni asupra acestui fenomen. Cred, de asemenea, că imunizarea aceasta în fața fake news trebuie tratată la fel cu am tratat tema imunizării în legătură cu virusul care a provocat actuala pandemie. La modul foarte serios și ca o inițiativă instituționalizată din partea Ministerului Educației. De asemenea, trebuie să spun că Uniunea Europeană a făcut câteva demersuri absolut lăudabile încă de la primele manifestări ale acestui fenomen. Momentul Brexit a fost unul de trezire. Vorbim, pe de o parte, de acel Cod de co-reglementare pentru platformele digitale semnat până astăzi de Facebook, de Google, de Tik-tok, de Instagram. Deci, marile companii din lume au hotărât, văzând ce impact au campaniile de manipulare, să se ralieze acestor măsuri gândite împreună cu Uniunea Europeană. Sunt măsuri de igienizare, de curățare a mediului digital. Dau numai exemplul Facebook-ului: în ultimii trei ani și trei luni de când au semnat acest cod, codul de bune practici în online, au raportat ștergerea a 16,63 miliarde de conturi false din rețea. Sunt de 6 ori mai multe decât utilizatorii activi; Facebook are în jur de 2,7 miliarde de utilizatori activi. Acest fapt vine, iată, ca urmare a politicilor europene și nu e singura inițiativă de acest tip care ne vine de la Uniunea Europeană prin care noi, consumatorii, suntem feriți de capcanele pe care diferiți agenți manipulativi le construiau pe rețelele de socializare, Facebook, în cazul de față. Și anume: conturi false, conturi de troli, conturi de boți, create să manifeste ceea ce Facebook numește un „comportament neautentic”. Să genereze like‑uri artificiale, să genereze comentarii false. Sunt multe alte inițiative pe care UE le-a construit, inclusiv platforma „EU versus Dezinfo”, care face fact-checking pe narativele care vin în special din zona Federației Ruse. Sunt raportări săptămânale cu narative care vin din zona de est a UE, zona Balcanilor – cele mai expuse. Mai e inițiativa creării acestui Observator european pentru dezinformare care ar urma să aibă centre în fiecare dintre statele membre; centre care să raporteze narativele înșelătoare care circulă pe piață. Prin urmare, sugestia mea e ca autoritățile române să nu mai zăbovească și să nu se uite departe: e suficient să privească spre UE, la ce se întâmplă acolo. Suntem în plin război; imunizarea ar fi trebuit deja să înceapă. //
Zona în care fake news și dezinformarea își găsesc terenul cel mai prielnic este chiar mintea noastră. Vulnerabilitățile aici se găsesc, în modul în care mintea noastră umană este construită.
Bogdan Oprea
Fake news și dezinformare online: recunoaște și verifică
Editura Polirom, București,
2021, 240 pagini
