Florin Catu: Europa a învăţat să stăpânească inflaţia, nu şi să învingă recesiunea

Putem răsufla uşuraţi după deciziile europene?
După mine, cel mai important lucru care s-a întâmplat este că s-a înţeles că Grecia nu poate să meargă înainte aşa şi nu va putea să-şi achite niciodată datoria, de aceea decizia că 50% din datoria Greciei va fi iertată este o decizie importantă. Bineînţeles, în metoda noastră europeană, nu am mers până la capăt. Grecia nici acum nu va putea să-şi plătească datoria, care în 2020 va fi 120% din produsul intern brut. Grecia se uită la o decadă sau mai mult de austeritate şi nu cred că o ţară poate să treacă prin aşa ceva şi să iasă în partea cealaltă sănătoasă. Deci, eu nu cred că s-a terminat cu Grecia. Dar, pe termen scurt, un trimestru, poate maximum două, liderii europeni au cumpărat timp, au împins problema mai în viitor. Celălalt pas important care s-a făcut, dar care va veni şi ne va bântui pe viitor, este faptul că băncile au fost forţate, „voluntar“, să accepte o pierdere.

Vor salva sau nu aceste decizii Grecia de la faliment?
Liderii europeni susţin că Grecia nu este falimentară. Probabil că, de partea cealaltă, agenţiile de rating şi organismele care reglementează piaţa derivativelor şi a acestor contracte spun că este un faliment, pentru că au o anexă în care se precizează clar că atunci când o contrapartidă nu-şi mai plăteşte datoriile şi se face o restructurare este un faliment. Şi aici va fi o mare bătălie. Vor începe declaraţii împotriva pieţei CDS (credit default swaps), care de fapt este o piaţă a asigurărilor. Atunci când investeşti într-o ţară, cumperi o asigurare, pentru ca atunci când dă faliment tu să-ţi iei nişte bani înapoi. Se va merge împotriva acestor pieţe, care vor fi împinse către dispariţie de către liderii europeni, e clar că se încearcă asta.

De unde va fi alimentat Fondul de Stabilitate, ajuns, iată, la un trilion de euro?
Ce spun acum liderii europeni este că acest fond se va comporta ca o bancă – va emite obligaţiuni şi va lua banii din piaţa liberă. Şansele ca acest lucru să meargă sunt foarte mici. Când a trebuit să strângă 400 de miliarde a fost nevoie ca cele 17 ţări din zona euro să contribuie fiecare cu o parte la acest fond. Acest trilion va trebui să vină tot de la contribuabil, de la bugetul statelor membre ale zonei euro, ca o contribuţie de capitalizare a acestui fond. Acest lucru va duce la creşterea deficitelor statelor.

Dar nu este un cerc vicios – pe de o parte, impui deficite mai mici, pe de altă parte, forţezi statele să facă deficite?
Problema se va împinge de la finanţarea acestui fond la finanţarea deficitelor ţărilor individuale. Dacă tragem o linie, tot ce se întâmplă în Europa înseamnă austeritate pentru toată lumea, nu doar pentru Grecia. Faptul că toţi vor trebui să contribuie, într-un fel sau altul, la salvarea Greciei înseamnă austeritate pentru zona euro în următorii ani. Atât în Slovacia, cât şi în Italia, cât şi în Germania. Soluţia optimă ar fi să găseşti aceşti bani prin obligaţiuni în piaţă, să nu intervină statul nicăieri.

Este suficient acest trilion de euro?
Aici este marea problemă: este greu să faci rost de un trilion, dar probabil ai nevoie de 2 sau 3 trilioane pentru zona euro, pentru că, dacă pui în discuţie şi Spania, şi Italia, acolo se ajunge. Ca să faci rost de 3 trilioane va fi foarte complicat, eu zic că este imposibil. Poţi să spui că da, dar asta înseamnă ca Banca Centrală Europeană să facă ceea ce fac cei din SUA şi nu ştiu de ce ne tot ascundem după deget. Americanii au încălcat orice regulă a economiei de piaţă pentru a-şi salva economia şi pentru a încerca să o pună pe picioare: au dat drumul la tiparniţă. Noi, în Europa, ne ascundem în spatele fricii de inflaţie, care este un flagel grav şi extrem de greu de stăpânit odată ce este scăpat din mână, dar cred că erodarea capitalului din zona euro este un pericol mult mai mare. Varianta optimă era să lăsăm piaţa să rezolve problema încă din octombrie 2009, când a fost clar că sunt probleme în Grecia. În 2009 s-ar fi putut spune: ne oprim aici, Grecia nu va putea să-şi plătească datoriile, nu are sens s-o împingem către recesiune, probleme sociale etc. S-a creat o ură împotriva proiectului euro şi nu numai în Grecia, iar programele de austeritate vor crea disensiuni foarte mari în zona euro.

Dar e o altă soluţie, în afara austerităţii, pentru Grecia, pentru celelalte ţări europene?
Austeritatea poate fi făcută prin lăsarea în faliment a celor care au investit prost şi au pierdut. De fapt, asta era soluţia care trebuia folosită. Nu s-a făcut, pentru că proiectul euro nu este un proiect economic, este un proiect politic. Şi de aici a început toată problema, de fapt. Este un proiect politic, susţinut politic şi nu are nicio legătură în forma actuală cu un proiect economic. Dacă era un proiect economic, trebuia avut în vedere să nu se ajungă aici.

Plecând de la aceste lucruri, tinde Europa să devină şi un proiect economic, nu doar un proiect politic?
Faptul că Germania a salvat Grecia va rămâne în memoria electoratului în următoarea perioadă. Şansele ca zona euro să devină un proiect economic acum sunt foarte mici, mai ales că soluţiile folosite sunt total de stânga. Intervenţia statului peste tot în economie e clar că nu va duce către un proiect economic viabil. Dar asta nu înseamnă că zona euro nu are şanse să devină un astfel de proiect în viitor. Când? Peste 10, 15, 20 de ani, când se vor calma lucrurile. Eu cred că ar fi singura şansă pentru Europa ca să fie în competiţie cu China şi cu SUA. Faptul că, după ce am intrat în UE, există încă controlul forţei de muncă arată că, de fapt, nu este un proiect economic. Libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă trebuia să fie primele lucruri făcute, ar fi dus la o economie mult mai flexibilă. Dar Europa este încă o zonă care are o monedă unică, dar are pieţe interne foarte bine controlate. Gândiţi-vă cât de mare este China şi cât de uşor se circulă când ai nevoie de forţă de muncă. Nu mai vorbim de SUA. Libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului sunt vitale pentru dezvoltarea proiectului euro. Nu cred însă că aşa ceva se va întâmpla. Prima reacţie pe care Spania a avut-o a fost să închidă piaţa forţei de muncă. În schimb, uitaţi-vă cât de uşor au răspuns americanii. OK, o săptămână au avut probleme, cu dramatismele lor, dar până la urmă au pus 600 de miliarde pe masă şi au mers mai departe. Ei pun bani în economie ceva de speriat. La noi, suntem la a 14-a întâlnire, şi nici acum nu sunt bani cât trebuie.

După această criză nu se va pune problema neviabilităţii zonei euro? Pentru că dacă zona euro nu ar fi existat, falimentul Greciei nu ar fi fost un atât de mare pericol de contagiune.
Nu euro sau zona sunt greşite, ci arhitectura acestui proiect este greşită total. Atunci când creezi o valută, le dai voie celorlalte ţări să se împrumute în ea, dar le dai voie, totodată, şi să-şi bată joc de ea şi nici nu ai libera circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă... Gândiţi-vă la California, care are un deficit fantastic. Minessota, iarăşi. Dezechilibrele din aceste state nu pun însă în pericol finanţele SUA pentru că există stabilizatori automaţi. Când un stat are probleme, capitalul se mişcă de acolo, forţa de muncă se mişcă, dacă vor să aibă mai mult capital umblă singuri la randamente sau la impozite pentru capitalizare. Deci au flexibilitate. Zona euro, în sine, este un proiect fantastic. Dar dacă tu ai doar moneda care circulă şi în spate pieţe, fiecare cu regulile ei, cu impozitele, cu lichidităţile ei, acest proiect nu are cum să funcţioneze.

O idee bună... prost aplicată.
Dezastruos aplicată, pentru că ăştia suntem noi, europenii, mai înceţi. Nu suntem foarte reactivi. Uitaţi-vă şi la numărul de firme noi care au apărut în Europa şi care au apărut în SUA. Sau cultura falimentului în Europa, care este total diferită de cea din SUA. Îi stigmatizăm pe cei care încearcă şi pierd. În loc să-i lăsăm să se dea cu capul de pereţi şi după aceea să-i ajutăm să pornească un alt proiect, noi îi stigmatizăm. Cei care au pierdut, în Europa, sunt puşi la colţ.

Există acum două scenarii posibile. Pe de o parte, euroscepticismul să ajungă întărit, pentru că din ce în ce mai mult contribuabilul european s-ar putea să nu mai fie dispus să plăteasă din buzunar pentru prostiile şi inabilităţile altora. Al doilea scenariu este cel în care s-a creat un precedent şi-ţi dai seama că, oricâte prostii ai face, există cineva acolo care întinde o plasă de siguranţă şi tu, în loc să te faci zob de pământ, salţi ca o minge peste plasă. Care dintre aceste două scenarii le vedeţi posibile?
Mai există un scenariu, pozitiv, acela în care învăţăm din greşeli... Riscul ca primul scenariu să devină realitate este însă foarte mare. Mai ales în cazul în care se merge pe această soluţie de austeritate în toată zona euro. Se pare că n-au învăţat nimic. Keynes a scris acel tratat despre Germania – când, după primul război mondial, s-a pus presiune pe Germania să plăteasă, s-a văzut că nu au reuşit şi au avut alte probleme, pe băiatul ăla mic cu mustaţă. În Grecia austeritatea a dus la probleme sociale, revoltă, euroscepticism. Sper ca ăsta să fie exemplul clar pentru ca Europa să nu-l mai urmeze şi să repete situaţia asta şi în alte ţări. Cred că e foarte important să evităm scenariul euroscepticismului. Al doilea scenariu, cu precedentul, eu zic că deja s-a întâmplat. Ne aşteptăm să vedem acum ce se întâmplă cu Spania şi Italia. Asta e problema cu soluţia luată abia după doi ani, cu soluţiile oferite de stat, şi nu de piaţă. Din cauza asta, ca să nu existe riscul ăsta cu precedentul, trebuiau să vină cu o soluţie pentru Grecia, Spania, Italia, Portugalia, să spună: oameni buni, dacă de 10 trilioane avem nevoie, vom plăti 10 trilioane şi niciuna dintre aceste ţări nu va avea probleme cu plata datoriilor.

Este de evitat această austeritate, realist vorbind?
Da, poate fi evitată. Trebuie să fim puţin mai flexibili în gândire. În aceste momente Banca Centrală Europeană trebuie să ajute să pună lichiditate în sistem. Nu cred că este momentul în care să creştem impozitele, să punem oamenii să plătească. Şi în SUA statul a încercat să ia foarte multe asupra lui şi tot nu şi-a revenit economia. În Europa este clar că transferul costului către cetăţean este mult mai direct, prin exerciţiile bugetare se duce direct către cetăţean. Deci riscul pentru prăbuşire este foarte mare şi trebuie evitat cu orice preţ.

Da, dar există şi o măsură de coerciţiune: de aici înainte, cine va trece de pragul de deficit de 3% va plăti.
Nu trebuia să spui asta, asta o spuneai în viitor, pentru că, din păcate, cei doi care vorbesc, Germania şi Franţa, au fost primii care au depăşit Tratatul de la Maastricht, primele ţări care au trecut peste cei 3%, deci e foarte greu să fii credibil când tu eşti primul care depăşeşte. Nemţii aveau problema cu Estul Germaniei şi au trebuit să plătească mulţi bani, iar la francezi nu e o noutate, pentru că ei cheltuiesc întotdeauna mai mult decât au. Deci soluţia oferită trebuia să elimine riscul ăsta, care acum deja este prezent, pentru că toată lumea se gândeşte că vine rândul Spaniei, Italiei, poate nu mâine, nu poimâine, dar în curând se va întâmpla... Trebuia să se spună: atâta vreme cât zona euro există, noi avem monopolul monedei euro, iar datoriile în euro vor fi totdeauna plătite. La revedere şi am plecat! Era mult mai simplu.

Ce a împiedicat o astfel de abordare?
Banca Centrală Europeană ar fi fost prima care ar fi refuzat acest lucru, a doua Germania, cu memoria inflaţiei de după al doilea război mondial. Riscul inflaţiei există, dar de fapt am învăţat să învingem inflaţia. Din ‘90 până în 2007 băncile centrale au învăţat să învingă inflaţia. Dar din ‘30 până astăzi noi n-am învăţat să învingem recesiunea, nu ştim cum să ieşim cu adevărat din recesiune. Singurul lucru pe care l-am făcut, de fiecare dată când am avut recesiune, a fost: dobânzile mici şi statul să intervină şi să cumpere active sau să ajute piaţa. Asta niciodată n-a rezolvat, doar a împins problema în viitor, iar astăzi suntem în 2011 şi tragem ponoasele celor 40-50 de ani, de fapt de prin ‘70, e cam aşa. Acum problema era legată de datoriile suverane din zona euro: poţi să le plăteşti sau nu. În SUA datoria e făcută de guvernul federal... deci se ştie cine face datoria. Şi ei plătesc. Până la urmă ce nu se înţelege este că monopolul valutei euro este al zonei euro, poate să tipărească la infinit, riscul ca ei să dea faliment este zero. Dacă vrem să punem problema extremă. Americanii pot spune: niciodată nu vom da faliment, că noi tipărim la infinit.

Nu e, totuşi, o soluţie cam riscantă să deschizi robinetul tiparniţei de bani?
Asta nu înseamnă neapărat că trebuie să o faci, nu înseamnă că mâine toţi creditorii Spaniei, Italiei, Franţei, Portugaliei vor veni şi vor zice: daţi-ne cashul înapoi. Şi nici nu înseamnă că dacă le cumperi nu le poţi vinde înapoi iarăşi. Ideea este că îţi trebuia un instrument prin care să calmezi pieţele, îţi trebuia ceva. De aceea spuneau toţi că trebuia să pui 3 trilioane, dar era suficient să spui numai că nu există riscul de faliment.

Nu cumva le era frică din cauza muntelui de datorii pe care stau ţări ca Italia – că Grecia nici nu se mai pune acum – că, dând drumul la inflaţie, s-ar majora automat şi dobânda acolo?
Eu zic că frica era alta. Frica era că nu mai ai niciun fel de putere, pentru că nu ai administrarea finanţelor unificată şi atunci, dacă tu le spuneai: plătim tot, nu mai aveai nicio putere să-i controlezi şi să-i obligi ca de-acum încolo să implementeze măsuri de austeritate. Deci, pierdeai puterea de negociere cu Italia, de exemplu, cu Spania. Dar asta se poate rezolva prin crearea unui minister, o trezorerie. Trebuie să mergi către ceva, către zona economică, nu poţi să rămâi cu zona politică, pentru că, altfel, în designul actual, nu va funcţiona niciodată. Ce vom face? Vom merge şi le vom lua pe rând şi, când ajungem la una, peste şase ani, ne dăm seama că, de fapt, din cauza recesiunii, situaţia în Grecia nu s-a îmbunătăţit şi că în loc de 120% din PIB are datorie 160% şi iar trebuie să o luăm de la zero. Eu tind să cred că se va merge către o unificare economică. Politica fiscală, modul în care îţi faci bugetul trebuie să fie centralizat undeva, trebuie să nu mai ai independenţă fiscală.

Dar există semnale sau e pur şi simplu un scenariu utopic?
Nu e utopic. E singurul scenariu care va merge. Nu sunt semnale încă, dar discuţii au fost din ce în ce mai multe. Eu zic că, până nu dau cu capul de bara de sus rău de tot, n-o vor face, pentru că aşa sunt europenii. Şi cred că semnalul pentru aşa ceva e când vom avea de a face cu Italia şi Spania, când vom avea de-a face cu adevăratele probleme ale Europei şi, poate mai important, cu Franţa. Dacă Franţa alunecă şi ea de aceeaşi parte cu Italia şi Spania, sigur vom avea discuţiile astea şi va exista un proiect pe care se va merge. Altfel, nu vom face decât să punem câte un tampon. Gândiţi-vă ce se va întâmpla data viitoare când va fi iarăşi un şoc negativ la nivel mondial. Europa va fi în aceeaşi situaţie, cu aceleaşi instituţii, cu aceleaşi rigidităţi, aceleaşi probleme. Testul zonei euro a fost la acest şoc negativ la nivel mondial, nu pe timp pozitiv, şi euro nu a reacţionat bine pe desenul ăsta. Până nu admitem că e o problemă cu desenul ăsta, cu independenţa fiscalităţii, nu facem nimic. Fiecare cheltuieşte cum vrea şi cât vrea, dar problema este că nu cheltuieşte în moneda proprie, cheltuieşte în moneda întregii zone. Aici e marea problemă. Tu eşti Grecia sau Italia, te împrumuţi cât vrei, pentru că eşti Italia, dar te împrumuţi într-o monedă care nu e numai a ţării tale şi sunt şi celelalte 16 ţări, fiecare cu partea ei de fiscalitate. Toate acestea ar trebui coordonate. Până la urmă, cei care emit moneda, Banca Centrală Europeană, nu au niciun control asupra fiscalităţii, iar politica monetară nu prea are ce să facă. Noi o ţinem pe aia cu inflaţia, dar de mult nu mai au o problemă cu inflaţia în Europa, de fapt criza este în altă parte.

Dar criza, originea ei a fost identificată?
Europa are problema ei, dar în SUA, care au cheltuit foarte mulţi bani, sunt tot felul de economişti cu Premiul Nobel care încearcă să-şi dea seama ce se întâmplă. De unde vine recesiunea asta? Vine din scăderea productivităţii, dacă este productivitate mai mică. Dar să zicem că ai scădere de productivitate şi ai recesiune. Atunci e normal să foloseşti statul să te ajute? Nu. Ar fi normal să laşi capitalul să funcţioneze. Alţii spun că nu e adevărat, este vina pieţei. Oamenii au investit iraţional şi când investeşti iraţional pierderile sunt mult mai mari şi piaţa nu şi-a mai făcut treaba şi a trebuit să intervină statul pentru că problema era mult prea mare. Dar piaţa corecta până la urmă, dacă o lăsai în pace, dădeau faliment câteva bănci. Cum intervine statul? Unii spun: politică fiscală. Singurul mod e să creşti cheltuielile statului. Alţii spun: nu, politica monetară, în loc să se ţintească inflaţia, ar trebui să ţintească PIB. Deci sunt discuţii făcute în fiecare zi, chiar şi eu sunt implicat în câteva, pentru că e greu să identifici ce şoc a dus la această recesiune. Dacă ai identifica şocul ar fi foarte uşor după aceea să foloseşti politica economică. În Statele Unite discuţiile sunt mult mai avansate şi mult mai la obiect. Noi suntem unde erau americanii în octombrie 2008, suntem la salvare. Noi va trebui mai întâi să salvăm şi apoi să ne gândim cum să creştem. Va trebui să creştem prin cheltuieli guvernamentale, prin emisiune monetară, va trebuie să ţintim PIB? Încă nu ştim.

Toate aceste discuţii, austeritate versus creştere economică sunt subiect intens de dezbatere şi în anumite cercuri la noi. Pentru România, care ar fi abordarea corectă în momentul acesta?
Pentru mine, economia României este mică, deschisă şi foarte rigidă. Asta înseamnă că, atunci când are un şoc pozitiv de productivitate sau investiţii, va creşte mult mai rapid decât ţările cu care are comerţ. Dar când are un şoc negativ, la fel, se ridică mult mai mult în partea cealaltă. Şi de aceea, cred că, atunci când am avut creşterea pe TVA, economia a reacţionat negativ, când am avut scăderea impozitelor în 2006, iarăşi a reacţionat pozitiv mult mai mult decât se aştepta lumea. În România, în aceste momente de criză, nimeni nu vrea un deficit mare pentru că este greu de finanţat, dar sunt mai multe modalităţi de a finanţa un deficit. Eu zic că este o greşeală ca în momente de criză să impui costuri aşa de mari asupra economiei. Trebuie făcut ceva şi pe partea cealaltă, pentru a impulsiona creşterea internă. Pentru că cererea externă şi modul în care noi am crescut în trecut va fi total alienată de ce se întâmplă în zona euro. Singurul motor al economiei României va fi consumatorul român, aşa cum e el, pricăjit şi rămas cu salarii mici.

Trebuie neapărat dat drumul la consum?
Exact. Şi nu cred că se va întâmpla prin credit, pentru că nu cred că băncile mai pot să-şi permită şi cred că nici cetăţeanul român nu mai are loc. De aceea cred că trebuie umblat la fiscalitate, la impozitul pe venit, pe profit şi la CAS.

Deficitul e impus de FMI... Şi, aşa cum se vede, este noua regulă de aur a întregii Europe.
Deficitul se poate finanţa prin multe modalităţi. Ori ţi-l iei din piaţă, ori te împrumuţi la nivel de instituţii internaţionale, nu e doar din veniturile populaţiei. Plus că e total greşit să pui costul reformării actuale doar pe generaţia de acum. Costul investiţiilor pe care vrei să le faci în infrastructură sau ca să reformezi un sector public nu trebui pus doar pe generaţia de astăzi, trebuie să fie împărţit cu generaţiile viitoare, prin împrumuturi pe termen lung. Până la urmă, nu ştiu dacă generaţiile viitoare vor avea ceva de obiectat dacă peste 20 de ani ei vor avea autostrăzi şi vor plăti pentru ele. Deci gândiţi-vă, dacă noi finanţăm un deficit cu împrumuturi până într-un an, toate astea sunt plătite din costurile noastre de astăzi. Majoritatea împrumuturilor sunt până într-un an-doi, chiar săptămâna trecută s-au împrumutat 700 de milioane de lei cu scadenţă la 18 luni.

Care e raţiunea?
Nu ştiu. Există această idee că la termen lung pieţele vor cere un cost mult mai mare. OK, uneori cer, alteori nu. Lichiditatea pieţei depinde de mai mulţi factori. Anul acesta au fost momente foarte bune în care se puteau împrumuta la 10 sau la 15 ani, trebuia să încerci, să faci ceva. Dacă te-ai obişnuit şi ţi-e frică... Noi am avut, mental, acea barieră de 7%, nu vor să se împrumute cu mai mult de 7% până la 20 de luni. Nu ştiu de unde au scos cifra asta, dar asta e cifra, ei nu plătesc mai mult de 7%.

Credeţi că este o politică greşită din punct de vedere conceptual aici?
Da. Cred că modul în care facem managementul sau administrăm finanţarea datoriei publice este foarte îngust. Şi la fel facem şi cu deficitul, costul se transmite doar pe generaţia actuală. Bănuiesc că suntem singurii care avem 3% în toată Europa. Mi se pare că suntem mai catolici decât Papa şi, în perioadă de criză, vrem să strângem şurubul foarte tare. Nu cred că e nevoie, capitalul românesc trebuie puţin protejat şi, dacă vrem să avem investiţii, trebuie să creăm condiţii de a se face investiţii. Problema pe care noi ar trebui să ne-o punem ca ţară este de unde vom crea locuri de muncă şi creştere economică în următoarea perioadă. Trebuie să fim puţin egoişti. N-ar trebui să ne intereseze deocamdată problemele celorlalţi, trebuie să ne gândim: România cum va creşte şi cum va putea să acumuleze capital în perioada următoare? Prin modul în care FMI încearcă să ne ghideze, vă garantez că nu vom ajunge acolo. Şi vă garantez că vom avea o creştere economică în jurul, poate, de 1% sau poate sub 1% şi vom merge aşa uşor-uşor. Iar când ceilalţi din Europa îşi vor reveni, pentru că ei au rezerve de capital foarte mari, Germania, Franţa, chiar Spania şi Italia, sunt ţări care au acumulat capital în ultimii 30 de ani, noi tot aici vom sta. Noi de asta avem nevoie acum, să acumulăm capital, trebuie să creăm spaţiu propice pentru investiţii în România. Chiar şi băncilor, nu trebuie să le interzicem să plece capitalul, ci să le oferim condiţii să rămână. Asta poate înseamnă să nu mai taxăm profitul sau, dacă-şi extind businessul, să nu mai taxăm partea de business pe care şi-o deschid. Deci noi trebuie să ne gândim la România, nu ar trebui să ne intereseze foarte mult în aceste momente ce se întâmplă în restul Europei, cu Tratatul de la Maastricht. Sincer, noi ne uităm doar la un singur indicator din zona euro, la deficitul de 3%. Dar mai sunt şi alte lucruri acolo importante, de exemplu, să ai o curbă a randamentelor care să funcţioneze.

Avem această garanţie, cum spunea preşedintele Băsescu, că băncile-mamă vor asigura un flux de capital către subsidiare?
Capitalul nu poate să fie prizonier într-o zonă euro, el poate circula liber. Un nou acord Viena poate merge înspre a garanta că va rămâne capitalul în România. Dar m-am uitat la comunicat şi acolo se spune că sursele de finanţare sunt proprii şi din restructurare. Nu ştiu ce înseamnă restructurare. Trebuie să ne uităm foarte atent ce înseamnă atunci când te finanţezi prin restructurarea propriei afaceri, nu ştiu dacă poate să însemne că poţi să-ţi închizi o afacere undeva şi să iei banii acasă. În acelaşi timp a fost acordul de la Viena implementat în 2009. Creditarea în România n-a existat în următoarea perioadă, pentru sectorul privat.
Chiar şi acum, creditarea în România este inexistentă. Acordul de la Viena nu a ajutat economia reală. Singurul lucru pe care l-a făcut e că a menţinut finanţarea statului român în lei, pentru că băncile din România au finanţat în continuare statul român. Şi aici era frica d-lui preşedinte, nu faţă de sectorul privat, ci că statul român nu se va mai putea finanţa aşa uşor dacă se reduce expunerea.

Interviu cu economistul FLORIN CÂŢU, realizat de ANDREEA PORA şi LIDIA MOISE