Pe aceeași temă
Cum s-a ajuns la dosarele lumii culturale şi artistice? De ce acum? S-a ajuns dintr-un motiv foarte simplu, la cererea Uniunii Scriitorilor, în cazul verificării d-lui Breban, la cererea cotidianului Evenimentul Zilei, în cazurile regizorului Andrei Blaier şi al actorului Ion Besoiu. Este vorba despre o listă de circa 170 de persoane din diferite medii, artistice, jurnalistice, ONG-uri etc. Dacă s-a depus o cerere, CNSAS are obligaţia legală de a finaliza verificarea, cererea exprimând faptul că opinia publică doreşte să cunoască relaţia pe care o persoană, cu o anumită proeminenţă publică, a avut-o cu Securitatea. În cazul d-lui Breban, cererea este din 2007. Am reuşit să ajungem la o concluzie oficială, la un punct de vedere al instituţiei, după 4 ani. Nu cred că se poate spune că ne-am grăbit. În niciun caz nu ne autosesizăm şi în niciun caz nu e iniţiativa CNSAS să verifice marile personalităţi ale artei şi culturii româneşti.
Ceea ce se reproşează este prioritatea. A terminat CNSAS cu politicienii, magistraţii şi alţi demnitari de a ajuns la artişti?
Ca să clarific lucrurile, politicienii sunt verificaţi din oficiu, lucru obligatoriu şi prioritar pentru CNSAS. În acelaşi timp, sunt prevăzute în lege şi verificări la cererea cetăţenilor, organizaţiilor, presei etc. Şi aceste cereri se pun în lucru, ele nu pot aştepta să apară un moment final al verificărilor din oficiu. În permanenţă se schimbă funcţii, în ministere, în consilii locale, în aparatul funcţionarilor publici etc. Verificările se fac în etape şi în compartimente diferite ale CNSAS. Sunt iniţiate şi pot ajunge pe ordinea de zi a Colegiului, în funcţie de priorităţile stabilite de lege, dar nimeni nu poate anticipa momentul când vor fi finalizate. Momentul final al verificării este dat de realitarea arhivistică, nu poate fi prestabilit de altcineva, nici de corpul tehnic al CNSAS, nici de membrii Colegiului.
Înţeleg că pe parlamentari i-aţi terminat.
Candidaţii şi membrii actualului parlament au fost verificaţi încă din 2008, iar unele verificări s-au încheiat în 2009, în cazurile mai complicate. Rezultatul verificărilor e cunoscut deja de opinia publică - mă refer la cazul Gheorghe Buta, câştigat definitiv în instanţă, la verificarea d-nei Elena Mitrea, caz câştigat de Consiliu la Curtea de Apel şi în care s-a făcut recurs, la cazul d-lui Florin Pâslaru, care a fost repus pe rol de către instanţă.
S-au finalizat şi alte verificări ale parlamentarilor din legislatura 2004-2008, cum ar fi cazul domnului Ioan Aurel Rus, câştigat definitiv de CNSAS, Dumitru Avram, de asemenea câştigat definitiv de CNSAS, cazul domnului Voiculescu, câştigat definitiv de CNSAS. În cazul doamnei Rodica Stănoiu, procesul continuă, după 5 ani.
Să revenim la cazul Breban, care a stârnit destulă polemică şi nemulţumire pe scena publică. Au fost voci care au spus că din documentele prezentate în instanţă de CNSAS nu ar reieşi clar că el a fost informator, nu are Angajament, nu are note informative...
Definiţia colaboratorului, aşa cum e prevăzută de lege, nu se bazează pe elemente, să zicem, „birocratice“ – existenţa unui Angajament, a unui nume conspirativ sau chiar a unui dosar de reţea -, ci pe conţinutul şi pe natura informaţiilor pe care o persoană le-a transmis Securităţii. Circumstanţele sunt foarte importante, nuanţele de asemenea, dar unitatea de măsură nu poate fi decât una singură şi întotdeauna aceeaşi: Drepturile Fundamentale ale Omului sau drepturile civile. Calitatea de colaborator depinde, în esenţă, de natura informaţiei pe care cineva a livrat-o ofiţerilor de Securitate, iar Consiliul nu face decât să propună instanţei un set de documente care, în opinia juriştilor noştri, confirmată de Colegiu, corespund definiţiei din lege. Repet: CNSAS nu se pronunţă şi nu atribuie cuiva această calitate, ci doar înaintează o propunere instanţei, pe baza unor materiale arhivistice.
În ce măsură discuţiile lui Breban cu generalul de Securitate Pleşiţă aduceau atingere Drepturilor Omului şi drepturilor căror oameni?
Din acţiunea prezentată instanţei rezultă că s-au reţinut ca esenţiale pentru documentarea cauzei informaţiile despre persoane din mediul literar, informaţii pe care d-l Breban i le-a comunicat generalului Pleşiţă la telefon: diverse opinii, reacţii şi intenţii ale celor implicaţi în fenomenul cunoscut publicului sub numele de „Mişcarea Goma“. S-au reţinut în acţiune şi rapoarte întocmite de ofiţeri după discuţiile cu d-l Breban, privind mediul emigraţiei române din Paris şi în special Europa Liberă. Or, în această situaţie, colegii jurişti au apreciat că documentele atestă încălcarea dreptului la opinie, la libertatea cuvântului, precum şi accesul liber la informaţii. Citatele vorbesc de asemenea despre încălcarea dreptului persoanei la viaţă privată. Şi pentru că vorbim despre mediul literar, sunt ispitită să citez din Dorin Tudoran, care a publicat recent cartea Eu, fiul lor, construită pe baza sau în urma descoperirii propriului dosar de Securitate. Comentariul lui Dorin Tudoran în faţa acestui „monstru“ arhivistic - şi folosesc cuvântul în toate sensurile, nu doar fiindcă dosarul e uriaş - a fost: „nu există viaţă fără viaţă privată“. Are mare dreptate: în faţa unor note, rapoarte, înregistrări sau fotografii în care e vorba despre viaţa privată, poţi spune că ai ajuns în punctul în care evidenţa se impune. Când informaţiile transmise ofiţerilor, verbal sau în scris, cu sau fără un „contract“ sau o promisiune scrisă (mă refer la Angajament), sunt din registrul vieţii private a altora, eşti susceptibil de a fi încadrat în categoria colaboratorilor.
* * *
Destinaţia informaţiilor
Informaţiile date de Breban au ajuns în sintezele informative din acţiunea „Eterul“. Aceasta era destinaţia informaţiilor cu privire la Monica Lovinescu, Noël Bernard, Virgil Ierunca şi cei de acolo. Erau transmise grupei operative şi erau exploatate în acţiunea de urmărire din dosarul dedicat acestui mediu. Ele nu erau luate degeaba, nu erau simple cancanuri la o cafea, ele sunt informaţii exploatate operativ.
Refuzul colaborării
Există multe cazuri de refuz explicit al colaborării cu Securitatea.Motivul: dacă sunt pus să sesizez ilegalităţi, o fac când iau cunoştinţă de ele. D-l Ticu Dumitrescu a luat dintr-un dosar al unui profesor de română un citat pe care l-a pus în sala de Colegiu. Era vorba de un profesor de română de la ţară, care a spus: „subsemnatul... refuz să dau informaţii Securităţii statului întrucât nu-mi stă în caracter“.
* * *
În mod concret, cum erau folosite informaţiile? Celor turnaţi li se instrumentau dosare de urmărire?
Bineînţeles, altfel ce rost ar mai fi avut preluarea lor? Cu informaţiile primite de ofiţeri de la surse, indiferent pe ce suport material au fost consemnate, s-au instrumentat acţiunile de urmărire împotriva altor persoane. Pentru Securitate, era mai puţin important dacă primea datele în scris - cazul ideal, când se putea lucra „ca la carte“ -, prin note informative clasice, sau dacă le prelua în vizite de lucru la serviciu, la telefon sau în întâlniri colocviale, la braserie, pe stradă sau aiurea. Pentru Securitate, mai ales în astfel de medii, numite şi „medii protejate“, modul în care ofiţerii reuşeau să-şi ia informaţiile, maniera de consemnare birocratică este absolut irelevantă. Securitatea era „braţul înarmat al partidului“, o instituţie represivă specializată în abuz şi teroare, dar în ultimă instanţă trebuia să se comporte ca un serviciu de informaţii: esenţială pentru ofiţeri era informaţia şi calitatea ei, ce se putea face cu ea împotriva celor supravegheaţi, indiferent dacă o preluau în scris, verbal, la telefon, pe bază de Angajament sau nu. Speţele din arhiva Securităţii sunt foarte multe şi foarte diferite, ca şi oamenii. Informatori au fost în toate mediile profesionale şi sociale, de la elevi de 14 ani sau mai puţin la profesori universitari, de la ţărani analfabeţi la mari specialişti. În funcţie de pregătirea şi de posibilităţile informative ale surselor, ofiţerii de legătură îşi adaptau modul de lucru. Ideea era să poată scoate de la surse tot ce îi interesa, iar pentru asta se adaptau celor pe care îi aveau în faţă. În cazul surselor din medii protejate, respectarea uzanţelor birocratice nu este necesară şi nici obligatorie; în unele cazuri, era chiar contraindicată, lucru consemnat explicit în normativele Securităţii. Mă refer în special la sursele membri de partid. În opinia mea, se face prea mult caz de semnarea unui Angajament, în mod greşit. Sigur, are şi el semnificaţia lui, dar în ultimă instanţă - şi în foarte multe cazuri! -, el nu reprezintă decât o promisiune.
Pe care mulţi n-au respectat-o...
Sunt o mulţime de exemple, despre care uneori, dar mult prea rar, s-a şi scris în presă. Realitatea din arhivă este că foarte mulţi români au acceptat să colaboreze, au semnat un Angajament şi apoi s-au răzgândit. Mulţi au fost păcăliţi să semneze angajamente, au fost recrutaţi „sub legendă“, mai simplu spus, au fost induşi în eroare cu privire la scopul real al recrutării, iar când au simţit că nu pot face acest lucru fie au refuzat deschis, fie s-au eschivat, fie au făcut pe proştii, au încercat fel şi fel de tertipuri ca să nu se achite de obligaţia de a-şi turna rudele, prietenii sau colegii. Alţii au riscat, au refuzat explicit şi motivat să colaboreze şi au făcut-o în scris, după semnarea Angajamentului, în anii cei mai duri ai comunismului din România. Din păcate, ei au fost şi au rămas necunoscuţi.
Au fost folosite informaţiile date de Breban în cazul disidenţei grupului de la Paris?
Unele sinteze informative erau categoric utile în acţiunea „Eterul“ - de exemplu, cele privitoare la Monica Lovinescu, Noël Bernard, Virgil Ierunca şi ceilalţi membri ai secţiei sau ai emigraţiei române. Genul ăsta de informaţii se transmiteau grupei operative şi se exploatau în dosarul de obiectiv, dedicat special Europei Libere şi în dosarele individuale. Era firesc să se întâmple asta, datele trebuiau exploatate operativ, doar nu erau simple cancanuri la o cafea. Că nu le regăsim în formă olografă, semnate cu un nume conspirativ, pentru ofiţer era, cum v-am spus, irelevant. Importantă era destinaţia şi valoarea lor operativă.
Mulţi oameni, în special din acest mediu cultural – hai să luăm cazurile Breban, Marino –, credeau că pot păcăli sistemul, că pot păcăli Securitatea. Reuşeau acest lucru sau era doar o iluzie?
Când era vorba de a le da informaţii, nu mă îndoiesc că era o iluzie. Pe măsură ce citesc, îmi dau seama că era foarte greu, dacă nu imposibil să-l păcăleşti pe dracul. Puteai să rişti, puteai să-l înfrunţi, puteai să te eschivezi, însă de cele mai multe ori te păcălea el pe tine, dându-ţi impresia că nu există. Din acest motiv, în faţa dosarelor, mai ales a celor de reţea, rămâne obligatorie prezumţia de bună-credinţă, chiar şi atunci când unele documente aparent te contrazic. Dar poţi să spui cu certitudine că şi informaţiile date cu bună-credinţă puteau face rău, pentru că sistemul era de aşa natură încât cel care dădea informaţia nu putea şti niciodată unde şi cum va fi folosită, împotriva cui. Foarte mulţi care-şi citesc acum dosarele spun: „prostiile, banalităţile astea meritau atâta trudă, atâţia bani? Stăteau şi le scriau, citeau scrisori, făceau mii de fotografii, ascultau şi transcriau kilometri de bandă...“. Din punctul nostru de vedere e absurd, dar din punctul lor de vedere totul conta. Au vrut să controleze totul. Acest proiect absurd ţinea în viaţă sistemul - a şti totul, în orice moment, despre oricine. Iar asta includea şi mărunţişurile, banalităţile, informaţiile aparent anodine din care e făcută viaţa oamenilor. O bârfă cu croitoreasa ori o ceartă cu soţul nouă nu ne spun nimic. Pentru Securitate erau date preţioase, fiindcă pornind de la ele oricând puteau spune unei persoane: „ştim şi asta despre dumneata“. Îţi dădeau senzaţia că trăieşti într-o puşcărie şi că eşti complet sub controlul lor. Din ideea asta a crescut spaima pe care s-a bazat regimul totalitar din România. Deci, aparenţa benignă, banalul, plicticosul, detaliul lipsit de importanţă, uneori meschin, alteori sordid, au ridicat pas cu pas peisajul de teroare în care am trăit. Din cărămizile astea mărunte s-a construit puşcăria în care am trăit cu toţii.
Legea lasă senzaţia că lucrează fără nuanţe. Până la urmă, beneficiază de acelaşi statut de colaborator al Securităţii şi un om care doar a stat de vorbă cu generalul de Securitate şi a furnizat informaţii mai mult sau mai puţin de importanţă, dar şi un alt personaj, care turna şi scria la greu, cu plăcere, note informative. Avem cazuri de genul acesta.
Nuanţele, departajările etice şi ierarhiile trebuie să le facă opinia publică şi instanţa, nu CNSAS. Nu totdeauna acţiunile introduse de CNSAS sunt acceptate. Se poate întâmpla ca noi să interpretăm ad litteram definiţia din lege şi instanţa să ne contrazică. Nu noi trebuie să facem ierarhiile. Noi avem o singură obligaţie, strictă şi, credeţi-mă, destul de apăsătoare, şi anume aceea de a identifica documentele relevante pentru o verificare, de a le prezenta corect şi a le pune la dispoziţia opiniei publice şi a instanţei. Nu noi trebuie să facem interpretările etice. Încă o dată spun: o notă de constatare nu se face pentru a incrimina pe cineva, ci pentru a prezenta o situaţie arhivistică. În esenţă, scopul este cel de a permite cunoaşterea şi înţelegerea modului în care a funcţionat sistemul. Cred că adevărul, oricât de dureros, îi ajută pe oameni, atât pe victime, cât şi pe cei pe care, la prima vedere, eşti tentat să-i judeci sau să-i blamezi. Discuţia deschisă despre ce s-a întâmplat îi ajută să depăşească experienţa pe care au trăit-o împreună. Aici e vorba despre oameni, nu despre hârtii. E vorba despre relaţii, medii, comunităţi profesionale, în cazurile la care v-aţi referit, despre scriitori şi artişti. Oamenii ăştia au un trecut, au o viaţă împreună, au scris istoria literaturii române contemporane împreună. Şi atunci ce trebuie să facem noi în faţa acestei arhive? Să spunem că e de aruncat la gunoi? Să o sacralizăm? Sau să o citim şi să o comentăm, ca să înţelegem ce s-a întâmplat, să învăţăm ce e de aflat din ea? Mie mi se pare extraordinar că s-a ajuns, de la procesele secrete de dinainte de schimbarea legii în 2008 la procesele publice de astăzi, atât de blamate de unii, pe motiv că expunerea publică este o lapidare, aproape o crimă. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă procesul ar fi rămas secret, cum era până în 2008, când niciun detaliu al cazurilor nu ajungea la public, ci doar o decizie a CNSAS, neînsoţită de documente şi care părea suspectă din capul locului, fiind luată de un grup de oameni desemnaţi politic? Opinia publică aştepta să se termine procesul, purtat cu uşile închise timp de nu ştiu câţi ani, ca să poată trage o concluzie. Acum se poate face incomparabil mai mult: tot ce deţine CNSAS cu privire la o persoană poate fi accesat, fie în instanţă, fie pe calea cercetării. Sunt peste o mie de cercetători externi acreditaţi. Documentele, probele şi detaliile ajung imediat la opinia publică, pot fi cunoscute de toată lumea şi mai ales cazurile pot fi discutate raţional. Pentru asta s-a deschis arhiva, pentru asta se fac verificări, nu pentru scandaluri, etichete şi stigmate.
* * *
Teroarea şi controlul
Voiau să controleze totul, pentru că pe asta se baza sistemul, pe controlul tuturor mărunţişurilor şi informaţiilor aparent anodine. Din asta este făcută spaima pe care s-a construit regimul totalitar. Aparenţa benignă, banalul, plicticosul, detaliul sordid uneori sau lipsit de importanţă, pas cu pas construiesc peisajul de teroare în care am trăit. Din mărunţişurile astea a fost făcută această teroare.
Nuanţele etice
Nuanţele, departajările etice şi ierarhiile trebuie să le facă opinia publică şi instanţa, nu CNSAS. Ierarhia nu se face pentru a incrimina pe cineva, ci pentru a înţelege cum a funcţionat sistemul şi pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească experienţa pe care au trăit-o împreună. Obligaţia CNSAS este de a prezenta corect documentele şi de a le pune la dispoziţia opiniei publice şi a instanţei.
* * *
Da, dar etichetele se pun vrând, nevrând. De-asta v-am întrebat de nuanţe, pentru că sunt situaţii în care e complicat să pui pe picior de egalitate, de exemplu, un personaj ca Voiculescu, care lucra practic într-o filială a Securităţii statului şi şi-a turnat şi verişoarele ş.a.m.d., şi, să zicem, un scriitor care era el însuşi urmărit de Securitate.
Cu siguranţă e complicat şi e dificil. Dar evaluările etice trebuie să aparţină în primul rând victimelor. CNSAS nu stabileşte vinovaţi şi în niciun caz nu face ierarhii de genul ăsta între cazuri. Consiliul trebuie să facă un singur lucru: să identifice documentele şi să le pună la dispoziţia publicului. Atunci când se constată că documentele din arhivă vorbesc despre încălcarea Drepturilor Omului, Consiliul e obligat să le trimită instanţei, fiindcă în acest caz CNSAS reprezintă punctul de vedere al victimei. Chiar dacă se emite o adeverinţă de necolaborare, legea spune că suntem obligaţi să prezentăm tot ce avem cu privire la persoana verificată. Şi acea adeverinţă poate fi contestată în instanţă, cum s-a întâmplat în cazul d-lui Gelu Voican Voiculescu. Prin urmare, indiferent dacă ne adresăm sau nu instanţei, documentele devin la fel de publice şi gradul de „expunere“ este acelaşi. Nimeni nu garantează că emiterea unei adeverinţe de necolaborare, fiind însoţită şi de materialul arhivistic pe care s-a întemeiat, nu va fi contestată de o persoană care consideră că documentele atestă încălcarea Drepturilor Omului. Ăsta este marele câştig al noii legi: totul este public din capul locului, totul poate fi dezbătut şi contestat, inclusiv în instanţă. Când am fost declaraţi neconstituţionali, domnul Ticu Dumitrescu ne-a spus: „Staţi liniştiţi, copii, vom fi şi mai tari decât am fost“. A avut dreptate. A fost singurul care a sperat că din şutul pe care l-am primit ne vom ridica şi vom lua viteză. În mod paradoxal, cazul Voiculescu ne-a ajutat.
Un argument cvasiunanim: se colabora cu Securitatea pentru că „eram sub vremuri“ şi era aproape imposibil să refuzi această colaborare. Era chiar atât de complicat refuzul şi care erau consecinţele?
Ştiu că e greu de crezut, dar au fost destui care au refuzat. Vorbesc despre ei cu drag, aproape cu duioşie, pentru că au fost atât de curajoşi şi au rămas atât de anonimi. În anii terorii, consecinţele refuzului puteau fi groaznice, şi pentru cel invitat să colaboreze, şi pentru familie. După 1964 şi mai ales după anii ′70, când metodele Securităţii s-au „rafinat“, consecinţele erau mai puţin vizibile, dacă vreţi, mai subtil dăunătoare. Refuzul deschis rămânea însă riscant, în sensul că te putea transforma dintr-un colaborator într-o victimă, adică într-o persoană urmărită. Dar eschivarea elegantă, folosind chiar argumentele propagandei oficiale, era posibilă. De multe ori, oamenii spuneau: „da, sunt de acord să colaborez, dar când voi avea informaţii de interes mă prezint singur la dvs.“. De asemenea, am întâlnit cazuri în care oamenii au refuzat să-şi asume un nume conspirativ şi au spus: „semnez cu numele meu, nu-mi trebuie altă identitate ca să mă achit de o obligaţie legală şi patriotică, nu am nevoie de un alt nume“. Au fost şi informatori care-şi vorbeau victimele numai „de bine“ şi aveau mare grijă la detalii, nu care cumva să facă rău. Evident, nu vroiau să-l refuze pe ofiţer pe faţă, dar în acelaşi timp se străduiau să păstreze o limită în ceea ce făceau. Nu mai vorbesc de cazurile de refuz explicit şi motivat, de genul: „dacă mi se cere să sesizez ilegalităţi, o s-o fac atunci când voi lua cunoştinţă de ele, şi atât, nu sunt un delator“. La scurt timp după ce a venit la CNSAS, d-l Ticu Dumitrescu a găsit în dosarul unui profesor de română un citat pe care l-a pus în sala de Colegiu. Era un profesor de română undeva la ţară. Când au venit să-l recruteze, în loc de textul clasic al Angajamentului, omul a scris: „Subsemnatul... refuz să dau informaţii Securităţii statului întrucât nu-mi stă în caracter“. Când spun că trebuie să ne gândim în primul rând la victime, şi la genul ăsta de oameni mă refer. Mulţi au ajuns să semneze Angajamente, să promită în scris că vor da informaţii, au fost constrânşi sau recrutaţi „sub legendă“, cu o ficţiune oarecare. Alţii, recrutaţi pe linie de contrainformaţii economice, chiar au scris zeci de note informative în care descriau obsesiv procese tehnologice şi niciodată nu se refereau la persoane. Repet, contează foarte mult ce au transmis ofiţerului, criteriul de departajare îl dau exclusiv Drepturile Omului. Nu orice persoană care a stat de vorbă cu un ofiţer al Securităţii este un colaborator şi, reciproc, nu orice persoană care a stat de vorbă cu securiştii, dar nu a semnat un Angajament, este un inocent.
Probabil că nu vă spun o noutate, auziţi des lucrul acesta: CNSAS se ocupă în special de turnători şi mai puţin de ofiţerii de Securitate. Deci deconspirăm victimele sistemului, dar nu deconspirăm sistemul. Care e situaţia în privinţa ofiţerilor?
Asta e o altă marotă, o replică la îndemână, care în trecut era credibilă, fiindcă avea suport în realitate. În momentul de faţă, lucrurile nu mai stau aşa. Pot să vă spun că, la ora la care vorbim, Consiliul a stabilit transmiterea de acţiuni în instanţă pentru circa 900 de ofiţeri, pentru care s-au documentat încălcări ale Drepturilor Omului, din care 848 de ofiţeri în urma accesului la dosar, deci la cererea persoanelor care şi-au studiat dosarele, şi 55 de foşti ofiţeri de Securitate verificaţi deoarece deţin funcţii sau demnităţi publice. Am făcut un bilanţ şi pot să vă spun că, de la schimbarea legii, din primăvara lui 2008, până în ianuarie 2010, CNSAS a pierdut definitiv 3 procese cu ofiţeri, în alte 3 cazuri a pierdut definitiv din motive procedurale, procesele fiind începute pe Legea 187, iar în alte 16 cazuri acţiunile au fost retrase datorită decesului persoanei. În rest, procesele s-au câştigat sau sunt în curs, circa 200 de nume de ofiţeri au fost publicate în Monitorul Oficial. La Curtea de Apel sunt pe rol o mulţiume de procese de ofiţeri, la care mai adaug şi că multe cazuri au fost suspendate, prin sesizarea Curţii Constituţionale de către cei verificaţi. Anul trecut erau deja înregistrate mai mult de 60 de interpelări la Curtea Constituţională, majoritatea aparţinând ofiţerilor care au contestat acţiunea CNSAS pe modelul lansat în 2008, în cazul Dan Voiculescu, care a avut succes.
Care este ponderea proceselor cu ofiţeri din totalul proceselor?
Cam 60% din numărul total de cazuri pentru care CNSAS s-a adresat instanţei se referă la foşti ofiţeri. În plus, în ce priveşte partea ştiinţifică, pentru reconstituirea activităţii Securităţii ca instituţie, s-au postat pe site-ul Consiliului fişe profesionale pentru alţi 500 de ofiţeri. Dacă adunaţi toate astea, rezultă mai mult de 1.300 de ofiţeri pentru care CNSAS a oferit opiniei publice informaţii privind acţiunile prin care s-au încălcat Drepturile Omului. Putem deci să spunem cu mâna pe inimă că, statistic vorbind, în momentul de faţă nu sunt mai mulţi civili deconspiraţi în instanţă decât ofiţeri. Numai că ofiţerii sunt mai puţin interesanţi pentru public, au nume mai puţin sonore. În cazul lor, devin interesanţi doar cei care deţin funcţii publice.
Vorbeaţi de 55 de ofiţeri de Securitate care au demnităţi publice. Cine sunt?
Şi aici, în privinţa cifrei de 55 de persoane, se poate face o evaluare interesantă. 15 ofiţeri au fost din oficiu, au fost candidaţi sau sunt aleşi locali. Foarte interesant este şi faptul că 9 foşti ofiţeri de Securitate au candidat în 2008 la alegerile pentru Parlamentul României şi pentru Parlamentul European. Ei nu „s-au ales“ prin voia sorţii, dar faptul că, la 20 de ani de la căderea comunismului, foşti ofiţeri de Securitate speră să conducă democratic România sau s-o reprezinte în Europa ar trebui să spună ceva. Alţi 11 ofiţeri de Securitate au fost propuşi de CNSAS instanţei în temeiul lit. z din Art. 3 al legii, deoarece deţin şi calitatea de revoluţionar. Aici e posibilă o întreagă discuţie. Ei se află simultan într-o dublă postură: de revoluţionari şi de pensionari ai fostului aparat represiv comunist. Întrebarea este dacă această dublă postură este şi coerentă logic şi mai ales dacă este etică. Poţi să fii luptător împotriva sistemului comunist, beneficiar al unor drepturi în această calitate şi în acelaşi timp să fii pensionarul unei structuri militare cum a fost Securitatea?
Care mai este situaţia desecretizărilor?
După marea preluare care s-a încheiat oficial în 2006, în fiecare an CNSAS a preluat material arhivistic foarte valoros. Am preluat cartoteca de hârtie, mii de microfilme au fost preluate în 2009, de pildă. Desecretizarea este un proces continuu care se petrece la nivelul comisiilor mixte între CNSAS şi servicii.
Planează o suspiciuine asupra comisiilor mixte. Dacă stăm să ne gândim numai la cazul Voiculescu...
Cazul Voiculescu, aşa cum a evoluat, este mai degrabă rezultatul unei secretizări, nu invers, al unei desecretizări. Apariţia lui pe scena publică în 2006 nu s-a datorat desecretizării. Vreau să spun acest lucru foarte răspicat. Opinia publică a primit în mod insistent o informaţie falsă, pentru a se deturna semnificaţia cazului în discuţie. Cred că se impun aceste precizări: verificarea d-lui Voiculescu în 2006 s-a făcut în calitate de senator şi a fost iniţiată în luna februarie, nu în luna iunie, când a candidat la funcţia de vice-premier. Datorită modificării Legii CNSAS prin Ordonanţa 16, categoria beneficiarilor arhivei fostei Securităţi s-a extins, incluzând şi cetăţenii UE şi ai statelor membre NATO, care până atunci nu aveau acces la dosar. Legea veche rezerva acest drept numai cetăţenilor români. Ordonanţa 16/2006 a impus pentru Consiliu reverificarea din oficiu a întregului aparat de stat, începând cu parlamentul, guvernul etc. În plus, reverificarea se impunea şi pentru că încă din 2005 începuse predarea masivă a dosarelor către CNSAS, iar informaţiile trebuiau aduse la zi. În consecinţă, actualizând cazul, în mai 2006 Direcţia Investigaţii a propus Colegiului efectuarea unei expertize grafoscopice pe notele informative „Felix“ din dosarul d-lui Voiculescu şi compararea cu scrisul din declaraţia sa de avere, postată pe Internet. Aşadar, nu l-am verificat pe domnul Voiculescu fiindcă ni s-ar fi livrat o reţea în iunie 2006. Că nu s-a mai ajuns la expertiză grafică este meritul d-lui Voiculescu, care a avut inspiraţia să recunoască la audierea în Colegiu faptul că notele „Felix“ îi aparţin. Altminteri, eram într-un proces similar cu cel al d-nei Stănoiu, proces care durează de 5 ani şi încă nu am ajuns la fond.
* * *
848 de ofiţeri deconspiraţi
La ora la care vorbim, CNSAS a transmis instanţei acţiuni pentru constatarea calităţii de ofiţer de Securitate pentru 903 persoane, 848 în urma accesului la dosar, deci în urma cererilor celor care şi-au văzut dosarele şi 55 de cazuri datorate deţinerii de calităţi publice de către foştii ofiţeri de Securitate. Cam 60% din numărul total de cazuri înaintate de CNSAS în instanţă sunt cazuri de ofiţeri.
Securişti revoluţionari
11 ofiţeri de Securitate, care au fost trimişi în instanţă în temeiul lit. z din art. 3, au calitatea de revoluţionar. Ei sunt simultan într-o dublă postură: revoluţionari şi pensionari ai Securităţii. Şi întrebarea este dacă această dublă postură este şi coerentă. Poţi să fii luptător împotriva sistemului comunist şi beneficiar al unor drepturi şi, în acelaşi timp, să fii pensionarul structurii militare care a fost Securitatea?
* * *
Interviu cu GERMINA NAGÂŢ, şefa Direcţiei de Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, realizat de de ANDREEA PORA
Citeste si despre: Securitate, scriitori colaboratori, angajament de colaborare cu Securitatea, CNSAS, Drepturile Omului.
