Pe aceeași temă
Să vorbim un pic despre semnificația titlului. De ce Piano Man în Casa Războiului?
Titlul trimite la o melodie a lui Billy Joel care îmi place mie foarte mult și care reușește să schițeze foarte bine niște personaje, obișnuiții barului în ochii pianistului care cântă acolo. Aproape că-i vezi din două-trei cuvinte. Cam asta am încercat și eu în acest volum – schițele unor personaje pe care le-am întâlnit în Irak și Afganistan. Iar Casa Războiului este un joc de cuvinte. Ține de interpretarea lumii în viziunea musulmană, împărțită în Casa Păcii și Casa Războiului, aflată în afara lumii musulmane, un spațiu al campaniilor de convertire și supunere. Bagdadul era supranumit încă din vechime, din perioada abbasidă, drept Dār as-Salām (Casa Păcii), dar a devenit și Casa Războiului prin prezența forțelor occidentale.
Ai trăit pe viu consecințele primelor decizii ale lui Paul Bremer. Este momentul în care multe dintre problemele Irakului post-Saddam încep să se manifeste. Cum ai simțit la firul ierbii transformarea post-Bremer și impactul acestor imense erori – desființarea armatei irakiene și lustrația baathistă?
Practic, în Bagdad am picat în plină insurgență. Inițial, lumea a primit cu entuziasm căderea lui Saddam, în special șiiții și kurzii. Chiar și unii dintre sunniți. Scenele acelea în care sărbătoreau pe stradă sunt autentice. La început, americanii puteau să meargă cât se poate de relaxat prin Bagdad, chiar intrau în internet cafe-uri pentru a-și verifica e-mail-ul. Ulterior, lucrurile se schimbă pe fondul insurgenței. Deciziile lui Bremer au lăsat sute de mii de oameni pe stradă, fără job, fără poziții – alimentând insurgența. Înarmați erau cu toții încă de când eram eu în Irak în anii ‘90, nu prea exista irakian care să nu aibă în casă măcar un pistol, dar mulți aveau AKM-uri. Iar după căderea Bagdadului, existau mici depozite de armament pe străzi. Practic, erau oameni care aveau know-how, știau și locurile, aveau și motivația. În plus, vedem tot mai mult implicarea vecinilor. Sirienii le-au oferit adăpost baathiștilor – rezistența laică –, și i-au și lăsat pe jihadiști să le tranziteze țara. În acei ani, Aleppo devenise o placă turnantă a jihadiștilor.
Abdul Setter Nasser, Duraid, Rana sunt câteva dintre portretele de irakieni pe care le tușezi în cartea ta. Poate reușești să rezumi pe scurt poveștile lor, dar și cum își imaginau ei lumea liberă.
O să încep cu Abdul Setter Nasser, pe care l-am cunoscut cel mai puțin, dar îi știam povestea din timpul lui Saddam. Este un om care pentru o povestire despre regimul dictatorial, numită Stâpânul nostru, Califul, a fost aruncat în închisoare. Mi s-a părut fascinant că pentru a-și păstra mințile, încarcerat multă vreme într-o celulă de un metru pătrat, auzind doar urletele deținuților torturați, a scris în minte o carte.
Pe Duraid l-am cunoscut în facultate în anii ‘90. Am făcut un an la facultatea de limbi străine a Universității din Bagdad. A fost unul dintre primii cu care m-am împrietenit. Fumam, beam ceaiuri, jucam ping-pong. L-am reîntâlnit după război, când fusese angajat de CNN. Apare în imaginile celebre când statuia lui Saddam este dărâmată. Este unul dintre irakienii care dau cu papucii în statuia lui Saddam. Moartea lui în deșert, când a fost atacat un convoi CNN, a fost un șoc imens pentru mine.
Rana e o femeie extraordinară, cu un curaj care le este specific irakienilor. Ceea ce este fascinant în privința ei este descendența din Saladin. Sunt câteva familii prestigioase, care impun respect nu prin numărul de oameni pe care îl au în spate (precum triburile), ci prin descendență. Rana a lucrat ca producător pentru presa străină. Era foarte preocupată de suferința oamenilor. A cărat jurnaliști în cele mai periculoase locuri, de exemplu în Fallujah, în timpul asediului. În baza prestigiului ei, putea să le asigure securitatea acestora. Avea intrări la șeicii locali, care aveau mare influență și care dădeau semnalul pentru rezistență. Cred că avea legături și cu rezistența naționalistă. Până la urmă, Rana venea din Adhamiyah, un centru al insurgenței, una dintre zonele sunnite hard-core și ultimul cartier unde a fost văzut Saddam. Sunt situații în care Rana le-a salvat viețile jurnaliștilor străini. De exemplu, punându-se între insurgentul înarmat cu kalașnikov și jurnalistul pe care îl apăra. La un moment dat, a cedat și Rana nervos. Era la București invitată de mine și ne aflam pe strada Stavropoleos. Din senin, izbucnește în plâns văzând cât de relaxați sunt oamenii, ce însemna pacea, pentru că în Irak în orice moment putea să explodeze ceva. Ne aflam și într-o perioadă în care mulți dintre apropiații și cunoscuții ei încep să dispară. În zona dominată de triburile sunnite, așa numitul „triunghi” cu vestul țării și zona aflată la nord de Baghdad, începuse să se infiltreze Al-Qaida, care avea o interpretare extremă a Islamului, diferită de formele moderate practicate de irakieni. Rana a plecat până la urmă din țară. Irakul ajunsese prea nesigur, oricât de curajoasă ar fi fost. În urmă cu câțiva ani, se afla undeva în Pakistan.
Hammudi, șoferul meu, n-avea studii universitare, provenea dintr-o familie obișnuită, însă era de o integritate extraordinară. Hammudi era un musulman conservator, nu făcea nimic fără să îl întrebe pe imam. Îmi amintesc un episod comic. Berea era foarte ieftină și îmi luam cu lada. Hammudi voia să mă ajute, dar l-a întrebat mai întâi pe imam dacă poate atinge berea. Acesta i-a spus că este un păcat. Dar s-o car cu mașina pot? Imamul a refuzat din nou. Așa că l-a luat pe prietenul lui care mergea cu mine în mașină și Hammudi în alta. Ulterior, a avut o perioada foarte grea: i-a fost distrusă mașina într-un atentat sinucigaș, a stat multă vreme blocat în casă, locuind practic în mijlocul inamicului, un cartier șiit. Am ținut legătura cu el și m-a impresionat foarte tare un desen al băiatului său făcut în perioada protestelor antisistem de acum doi ani din Bagdad când s-a deschis focul împotriva manifestanților și sute de persoane au fost ucise. Desenul copilului arată oameni cu mitraliere schițați acolo și toți aveau buzele arcuite în jos. Sunt generații întregi care au crescut în timpul războiului. Inclusiv Hammudi. Pentru irakieni, războiul a început în 1980, când Saddam a atacat Iranul. Copilăria și-a petrecut-o în război, apoi în perioada de adolescență și tinerețe Irakul s-a aflat sub embargo – ani de o sărăcie cruntă. Iar fiul lui s-a născut în plin război.
Care este rolul jucat de actori precum al-Zarqawi, Moqtada al-Sadr, acești veritabili antreprenori ai violenței în Irakul post-Saddam? Era războiul civil (in)evitabil?
Inevitabil nu era. Ce au reușit să facă bun baathiștii a fost laicizarea Irakului. Era un proces care s-a întâmplat și în Siria, în prima etapă. Ulterior, pe măsura osificării dictaturilor și a pierderii de legitimitate, s-a revenit treptat la vechiul sistem. Era o vreme în care în Irak puteai să mergi liniștit să bei o bere într-un restaurant. Dar în timpul embargoului, Saddam a interzis alcoolul. Puterea triburilor revine în anii ’90, pe măsură ce Saddam avea nevoie să-și consolideze influența și legitimitatea și atunci a început să se sprijine pe sistemul tribal. Pe această creștere a conservatorismului și revenirea la tribalism, în spațiul public încep să se manifeste niște stereotipii, niște subtonuri, care amplificate puteau genera situații explozive. De exemplu, arabii ziceau despre kurzi că sunt prostovani. Se făceau bancuri pe seama lor. Stereotipurile se văd în bancuri. Pătura urbană sunnită vorbea despre cei din sud folosind termenul de „șruggie” – s-ar traduce în română prin „sudist”, dar era cu sensul de „meltean” – mai needucați, pe care îi recunoșteai după pantalonii de stofă un pic bufanți și pantofii de lac. Mai apare și dorința de revanșă a unor segmente întregi discriminate, precum șiiții măcelăriți de Saddam după revolta din 1991.
Toate aceste elemente adunate au creat o situație destul de explozivă, dar sigur putea fi altfel, așa cum ne arată perioada laică a Irakului. Am cunoscut o mulțime de familii mixte. În anii ’70-’80, în Irak femeile umblau cu fusta peste genunchi, în fond Irakul era o țară industrializată, laică, modernă, care le-a încurajat pe femei să muncească, să studieze în universități. Nu se compară cu țările ultraconservatoare precum Afganistanul în perioada talibană. În anii ’80, în plin război cu Iranul, Bagdadul avea faima de noul Beirut. Lumea venea în Bagdad pentru viața bună, erau bani, oamenii erau relaxați. O grămadă de prieteni iranieni îmi povesteau cum în anii ’80, în mod frecvent, își făceau vacanțele în Europa, iar Saddam era văzut drept pavăza întregului Golf împotriva revoluției islamice.
La irakieni a existat mereu un puternic substrat naționalist. Se percep în primul rând ca irakieni, abia apoi sunniți sau șiiți. Ostilitatea sunniților nu era îndreptată împotriva tuturor șiiților per se, ci împotriva acelor grupări despre care se credea că se află sub influența Teheranului. Pe acest fond, se explică succesul populistului Moqtada al-Sadr. În discursul public, el a mers pe o linie naționalistă, accentuând dimensiunea irakiană, nu neapărat sectară.
Vor mai zbura „zmeiele” la Kabul?
Această imagine a fost prima mea interacțiune cu realitatea afgană. În prima seară când am ajuns acolo, am văzut un zmeu colorat în roșu, galben și albastru. Abia picasem în Kabul, știam că acolo există și ceva militari români și am crezut că este un semn al contingentului românesc. Pe măsură ce se apropia seara, deasupra Kabulului se înălțau cu zecile. Era atmosfera lumii post-talibane.
Dacă ne putem ghida după istorie, nu cred că vor mai zbura pentru mult timp. Istoria regimului Najibullah este sugestivă. Vreme de trei ani, regimul său a rezistat bazându-se pe o armată numeroasă, antrenată și înarmată de sovietici. Dar la un moment dat, aproape peste noapte, a intrat în colaps. Îmi e teamă că istoria se va repeta și astăzi, pentru că nu îmi fac iluzii că talibanii vor depune armele. //
CĂTĂLIN GOMBOȘ
Piano Man în Casa Războiului
Editura Corint, București,
2021, 176 pagini
