Pe aceeași temă
Domnule profesor, ați scris la un moment dat despre ură și spuneați acolo că ura și frica îi fac pe oameni vulnerabili, manipulabili. De ce credeți că sentimentul urii s-a extins, s-a intensificat în ultimii ani?
Da, fenomenul urii a crescut în ultimii ani, iar pentru asta cred că există mai multe explicații. Una dintre ele este aceea că ura a canalizat alte pasiuni politice: furia, revolta, indignarea, tot felul de nemulțumiri, care au fost convertite în ură de rețelele sociale, de media sau de mișcările politice radicalizate, în special de extrema dreaptă, dar nu numai. E firesc ca în politică să existe pasiuni, investiri afective, politica înseamnă și asta, o anumită organizare și manipulare a afectelor sociale, iar din când în când, unele dintre aceste afecte devin dominante.
O altă explicație poate să fie aceea că ura, asemenea fricii, este una dintre pasiunile politice cele mai iraționale, prin urmare și cel mai ușor de controlat. De multe ori, există o energie a urii fără un obiect anume al urii. Adică poți să urăști fără să urăști pe cineva sau ceva anume și cred că ghetoizarea comunitară din rețelele sociale convertită în capital politic s-a făcut de multe ori utilizând acest combustibil generos al urii, care se aprinde ușor și se întreține la fel de ușor.
În sfârșit, cred că recrudescența urii se datorează lipsei de imaginație și creativitate politică. Ura nu este un afect constructiv, ci destructiv, nu permite mersul alor tăi înainte, ci caută să-i împiedice pe ceilalți, „dușmani”, „trădători”, să avanseze.
Considerați că starea de tensiune actuală a fost indusă pentru pregătirea războiului din Europa? Ce rol și ce scop a avut politicul în propagarea urii?
Cred că politicul este azi principalul spațiu de agregare și de gestionare a urii publice. Un om politic devenit „viral”, prin prezența masivă și facilă pe rețelele sociale, câștigă un capital politic important tocmai prin manipularea emoției negative, mult mai ușor de stârnit decât o emoție pozitivă. Aș spune că dacă unii dintre noi urâm azi, o facem în primul rând politic. Urâm o persoană, un partid, o minoritate pentru revendicările ei sociale și politice, o etnie, o comunitate religioasă etc., prin felul în care toate acestea, într-un amalgam permanent, se întâlnesc în discursurile politice.
Nu aș risca însă o asociere între propagarea politică a urii și războiul purtat de Rusia în Ucraina. Acolo e un calcul cinic făcut de multă vreme, o pregătire ideologică și logistică pe mulți ani (deși defectuoasă, totuși pregătire). Astfel că mașina de manipulare a Moscovei a înțeles că poate să destabilizeze democrațiile occidentale alimentând teoriile conspirației și complotismul, finanțând mișcările extremiste și ale lor discursuri ale urii, asta e adevărat și face parte din acest război hibrid pe care Rusia îl poartă cu Europa de ani întregi.
„Urăște” Estul Vestul?
Estul întreține o relație duală cu Vestul, mereu nehotărâtă între admirație și detestare. Admirația pentru faptul că, iată, domnule, la ei se poate și la noi nu, la ei e disciplină, organizare, grijă pentru oameni, pentru pietoni și copii, la ei se câștigă mai bine, administrația funcționează și te respectă, sistemele de educație și de sănătate sunt de calitate etc. Dar e și multă frustrare în aceste comparații pentru că au trecut treizeci de ani și noi nu putem ajunge din urmă Vestul, pentru că, din păcate pentru noi, nu s-au petrecut miracole de dezvoltare, și atunci căutăm să punem aceste decalaje și întârzieri pe seama lor, în primul rând: Bruxelles-ul continuă să exploateze Estul, lucrează cu măsuri diferite, țările din Vest preferă să dea drepturi tuturor imigranților și minorităților etc.
Estul în care ne aflăm nu încetează să fantasmeze în privința decadenței occidentale și a propriei excepționalități. Poate nu suntem noi atât de bogați și de dezvoltați ca vesticii, dar nu uitați că suntem primii în topul X sau în topul Y, cel mai vizitat oraș, cele mai frumoase peisaje, cel mai curat aer, cele mai vechi tradiții, toate acestea stând mărturie pentru o gândire minoră, care are nevoie să se justifice prin comparații din care să iasă neapărat bine.
De ce-i urăsc rușii pe ucraineni? Cum putem explica susținerea războiului de către populația rusă? Am văzut mame care-și îndemnau fiii la luptă și la crimă, la pradă. Ce s-a întâmplat acolo? E cumva împotriva firii.
Ura rușilor împotriva ucrainenilor e foarte veche și a fost alimentată nu doar de evenimente istorice punctuale (marea foamete provocată de Stalin în anii ’30 sau cel de-Al Doilea Război Mondial), ci și de o mașinărie de propagandă care a împrăștiat cu frenezie discursuri mincinoase ori bazate pe adevăruri fragmentare și trunchiate. Iar susținerea populației ruse este efectul căutat al acestei propagande și al unei manipulări constante, întinsă pe multe decenii. În Rusia nu a existat practic niciodată în ultimul secol un spațiu public în care opiniile divergente să poată fi considerate drept egale, nu a existat niciodată o gândire critică și autocritică liberă, care să educe opinia publică în spiritul unei pluralități de opinii și al luării în considerare a celuilalt ca partener egal de dialog. Societatea civilă rusă, atât de curajoasă, dar atât de minoritară, nu a dispus niciodată de mijloace tehnice suficiente, de platforme publice care să-i permită să agrege un număr consistent de aderenți. Atunci când asta a părut să se întâmple, statul rus, serviciile secrete, poliția au intervenit brutal ucigând sau întemnițând lideri de opinie, interzicând ziare, televiziuni, organizații, descurajând, așadar, articularea unui discurs și a unei acțiuni de opoziție.
Mamele care își îndeamnă fiii la luptă sunt asemănătoare mamelor din Marele Război, care își îndemnau și atunci fiii la luptă împotriva naziștilor. Ele sunt prinse, prin propagandă și manipulare, într-o buclă istorică în care patriotismul și iubirea de țară se manifestă în forma asta a „eliberării” teritoriilor ocupate de naziști, azi ca acum optzeci de ani. Rusia nu a trecut printr-o fază de înțelegere critică a propriei istorii, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Germania sau cu Japonia, iar o mare parte din populația ei consideră și azi, bunăoară, că Stalin a făcut ceea ce trebuia să facă în Ucraina, înfometând sau ucigând milioane de oameni nevinovați.
Am văzut la un moment dat comentarii teribil de crude la o știre despre un spital din Cluj care-i trata pe bolnavii de cancer ucraineni. Comentatorii – și nu puțini – erau revoltați că ucrainenii „luau locul românilor”. Cum se explică acest lucru într-o țară care se declară majoritar creștină?
Există și în societatea românească o parte din populație care a devenit ușor de manipulat din cauza analfabetismului ei cultural și moral. Care nu a ajuns niciodată la un nivel de educație generală, deopotrivă școlară și socială, care să-i permită să înțeleagă cum funcționează alte valori decât cele de primul nivel, legate de subzistență. Bunăoară, să înțeleagă în ce constă libertatea de exprimare pe care o exercită zi de zi, ce înseamnă o justiție independentă sau separația puterilor, de ce e totuși preferabilă o democrație unui regim autoritar sau, în planul valorilor, ce este solidaritatea, ce este ospitalitatea, ce este responsabilitatea etc. Acestea sunt valori ale unei culturi democratice și nu există în stare genuină în natură sau în „fibra” unui popor. Trebuie să ne debarasăm de mitologia românului ospitalier sau a românului care sare spontan în ajutorul celuilalt. Nu pentru a înlocui aceste figuri cu altele, opuse și negative, ci pentru a evita generalizări care servesc doar fabricării unor fabulații și unor ideologii ale urii față de ceilalți, „străini”, „venetici” etc.
În cazul de la Cluj avem exact acest gen de fabulație, bazat pe un deficit important de empatie și solidaritate. Au fost mai multe cazuri în care extrema dreaptă românească și propagandiștii ei au produs acest discurs public împotriva refugiaților ucraineni, care ar lua din drepturile și beneficiile ce se cuvin compatrioților noștri. Dar dacă e să o spunem până la capăt, am foarte mari îndoieli că niște persoane care sunt capabile de un asemenea raționament monstruos sunt capabile de solidaritate sau empatie în alte contexte. Adică e foarte probabil ca pe aceiași să-i găsim și în protestele împotriva vaccinurilor, împotriva măștii sau a carantinei, împotriva migranților de orice fel, împotriva UE, împotriva a orice.
Care sunt mecanismele prin care se inoculează ura într-o populație? Spuneți la un moment dat că, cel puțin la noi, televiziunile injectează sistematic doza de ură publicului telespectator. Ce alte surse mai sunt?
Cum spuneam mai sus, ura este un combustibil foarte volatil și foarte eficient. Sădirea urii în populație se face prin strategii mai mult sau mai puțin sofisticate de exploatare a vulnerabilităților emoționale ale unui grup-țintă. Mai întâi, se construiește figura urii, ținta asupra căreia trebuie să fie îndreptată toată ura: nu contează valoarea de adevăr a informațiilor sau imaginilor respective, ci doar cât de coerente sunt ele într-o figură a ceva ce trebuie detestat: se inventează comportamente imorale, se aleg imagini de proastă calitate, se falsifică imagini, se fabrică meme, se îngroașă trăsături ale corpului, se difuzează obsesiv, până la suprasaturație, aceleași imagini (nu-i așa că urăști la un moment dat un fel de mâncare din care te-ai îndopat în exces?) – se construiește, așadar, profilul celui sau celei care trebuie să facă obiectul urii. Iar această construcție e facilitată de capacitatea incredibilă pe care au căpătat-o toți analfabeții digitali, care ajung să preia și să difuzeze până la viralizare orice fel de informație sau de imagine, făcând din redundanța ei sursa adevărului ei. Altfel spus, dacă atâta lume spune despre X că este pedofil sau hoț, atunci așa trebuie să fie, într-o buclă infernală din care e foarte greu de ieșit.
Filosoful italian Maurizio Ferraris numește asta „documedialitate”, capacitatea infinită pe care o are fiecare dintre noi azi de a produce documente și de a le mediatiza. E ceva complet diferit de epocile anterioare, în care doar o elită din societate avea această capacitate de producție și de difuzare și, doar în cazuri ideale, asemenea documente și informații ajungeau la publicul larg. Azi, oricine poate produce informații despre orice și oricine, într-o democratizare totală a lipsei de însemnătate.
Televiziunile sunt complementare azi rețelelor sociale, se alimentează reciproc și se susțin în acțiunile lor de fabricare a emoției sociale. A devenit o practică obișnuită ca televiziunile să preia „știri” și „informații” de pe rețelele sociale ca și cum ele ar fi evenimente publice, conferindu-le o legitimitate uriașă pentru că, nu-i așa, dacă au spus-o la televizor, mamă, înseamnă că e adevărat. Invers, o înțelegere foarte precară a felului manipulator în care funcționează televiziunile oferă materie primă din abundență creatorilor de meme și de fake‑news în lumea digitală. Altfel spus, televiziunea însăși e considerată sursă de adevăr și de inspirație în capacitatea ei formidabilă de manipulare a emoției și e luată drept model de oameni foarte slab informați, foarte nepricepuți tehnic și lipsiți de orice cultură, dar care devin relee utile și intensificatori ai transmiterii acestor emoții, mai ales, așa cum am spus, a emoțiilor negative precum ura. Televiziunile și rețelele sociale îi învață pe cei mai neînvățați oameni din societate cum să urască și cum să răspândească ura în societate, conferindu-le astfel o falsă importanță și promovându-i drept actori sociali care nu trebuie ignorați. Ele au transformat putința de a urî, care este, până la urmă, un afect rușinos și distrugător, într-o virtute și un semn de recunoaștere socială. Urăsc, deci exist.
Sunt nenumărate cazuri când populația a putut să vadă parlamentari agresivi, intelectuali atacându-se, iar confruntarea a umplut spațiul public. Cine poate aduce pacea socială? Politicul? Elita culturală?
Starea de pace socială e mereu relativă și fragilă, e chiar un fel de deziderat, care are funcția de a ne orienta, mai degrabă, decât de a ne propune un capăt de drum. Dar da, e foarte adevărat, spațiul dezbaterii sociale s-a îngustat mult, astfel încât foarte repede schimburile de idei (atunci când există idei...) degenerează în atacuri personale. Bruma de cultură a dialogului se risipește prin nerăbdare. Suntem într-o epocă în care oamenii preferă să se facă ascultați decât să asculte. Asta se întâmplă și pentru că rețelele sociale au dat tuturor posibilitatea (doar atât, nu mai mult, adică nu dreptul și cu atât mai puțin obligația) de a se exprima, fără ca majoritatea să fi exersat vreodată arta dialogului public.
Iar asta e valabil pentru foarte multe dintre persoanele publice din societate, care au ajuns publice tocmai pentru că nu știu să dialogheze, dar știu să țipe, să impresioneze, să intimideze, să ironizeze, să batjocorească. Promovarea lor mediatică s-a făcut tocmai pentru că au știut cum să tulbure echilibrele emoționale, să provoace adulație sau furie, indignare, rușine, frică – tot felul de stări amestecate care ne scot din indiferență. Valoarea lor publică nu e dată deci de calitățile lor de lideri de acțiune sau de opinie, ci de capacitatea lor, atent lucrată, de a manipula stări emoționale extreme și de a se oferi drept modele de extremism emoțional pentru un public debusolat și înfricoșat.
De aceea, pacea socială nu poate veni decât de la personalități și comunități de personalități (culturale, politice, dar și profesionale) care împărtășesc idei și viziuni despre felul cum poate să arate existența noastră împreună, în diversitatea noastră, care știu că pot convinge publicul cu argumente, nu cu emoții, care, la limită, știu că îl pot îndupleca sau manipula afectiv, dar refuză să o facă, preferând calea lungă a gândirii critice și a convingerii prin schimbul de idei. Așadar, pacea socială vine de la oameni care știu să-i adune pe oameni și nu de la oameni care caută segregarea, discriminarea și afirmarea de superiorități exclusive.
Ați fost ambasador, iar diplomația este considerată arta compromisului. De ce e nevoie pentru a reuși să aplanezi conflicte, ciocniri de interese sau valori între popoare, state?
Arta compromisului e mereu o artă a dialogului și a respectului reciproc. Așa cum bine o spune Alin Fumurescu în cartea lui despre compromis, e nevoie mai întâi să ieșim din înțelegerea acestuia ca târguială pe sub masă sau pe la colțuri și să-i dăm o înțelegere pozitivă și dezirabilă. Numai cei care se respectă între ei pot face compromisuri pe care să nu le considere compromițătoare. De aceea, o diplomație autentică este o artă a răbdării și a onestității, prin care îți aperi, desigur, interesele, îți aperi țara, în primul rând, dar o poți face respectându-i pe ceilalți și considerând că interesele lor sunt la fel de pertinente ca ale tale.
Rusia nu a trecut printr-o fază de înțelegere critică a propriei istorii, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Germania sau cu Japonia, iar o mare parte din populația ei consideră și azi, bunăoară, că Stalin a făcut ceea ce trebuia să facă în Ucraina, înfometând sau ucigând milioane de oameni nevinovați.
Pentru a reuși să aplanezi conflicte este nevoie de o abilitate desăvârșită a dialogului, de multă perseverență în a considera că o pace ulterioară este mereu preferabilă unui conflict imediat și că acest conflict are mereu o soluție pașnică. Diplomații (de profesie sau nu) sunt oameni înzestrați cu o desăvârșită răbdare și cu multă imaginație: trebuie să poți admite că nu există soluții unice și exclusive, după cum nu există, într-un act de negociere veritabil, un singur câștigător sau un câștig absolut. Imaginația diplomatică înseamnă să poți lua în considerare un număr mare de scenarii, chiar și pe cele mai improbabile, și să le privilegiezi pe acelea care au șanse de a deveni reale mulțumind cât mai mulți dintre partenerii așezați în jurul mesei.
Este tensiunea internațională actuală un eșec al diplomației?
Orice tensiune internațională este, până la urmă, un eșec al diplomației. Rostul acesteia e tocmai acela de a reduce tensiunile dintre state sau din interiorul unor organizații internaționale. Dar, pe de altă parte, nu se poate pune în cârca diplomației întreg eșecul care a condus, bunăoară, la războiul din Ucraina. Ea are mijloace limitate de acțiune și oricât de perseverentă ar fi, granițele ei sunt fragile, mai ales atunci când una dintre părți încalcă toate regulile comunicării și cooperării diplomatice. Există în diplomație un soi de naivitate necesară: e nevoie, cel puțin la început, să crezi că partenerul tău de dialog e de bună-credință, că scopurile lui reale sunt cele declarate și că el te tratează cu același respect și cu aceeași condescendență cu care îl tratezi tu. Asta e o naivitate propedeutică, fără ea nu te poți așeza la masa negocierilor. Dar toată lumea știe, în exact același timp, că niciodată nu există transparență și bună-credință absolută în diplomație, că există mereu un rest inasimilabil și impenetrabil care face ca demersul diplomatic să fie mereu parțial și mereu limitat.
Pe de altă parte, da, există eșecuri diplomatice relativ ușor de identificat în situația actuală. Ele țin de o greșită și prea pozitivă evaluare a partenerului rus, de o anumită lipsă de curaj și de solidaritate în relație cu acest partener, de plasarea unor interese de moment în fața unor interese mai mari și mai largi, de implicarea în dialogul diplomatic a unor persoane lipsite de calitățile necesare pentru asta, de subestimarea capacității părții ruse de a trece peste toate convențiile și regulile schimburilor diplomatice, în fine, pentru lipsa de coordonare între partenerii europeni animați prea adesea de interese divergente și de priorități contrastante. //
Ciprian Mihali a absolvit Filosofia la Cluj în 1992. În 2000 a devenit doctor în filosofie al Universităților din Cluj și Strasbourg. Predă din 1992 la Universitatea „Babeș-Bolyai” și a fost profesor invitat la numeroase universități occidentale. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 până în 2020 a fost director pentru Europa de Vest, la Bruxelles, al Agenției Universitare a Francofoniei. Autor a șapte cărți și peste 25 de traduceri din limba franceză, a fost recompensat de statul francez cu Palmele academice (2012) și de Academia Română cu Premiul Nicolae Titulescu pentru excelență în Diplomație (2017). Ultima lui carte se numește Dicționar subiectiv de cultură civică și a fost publicată la Editura Humanitas în noiembrie 2020.
Interviu realizat de Ruxandra Hurezean
