IOAN PISO: „România merită toată dragostea noastră“

Redactia | 19.02.2019

Încă mai există oameni care se împotrivesc – președintele Klaus Iohannis, procurori, judecători și societatea civilă. Mai există chiar și câțiva ziariști cinstiți, care nu se lasă cumpărați.

Pe aceeași temă

FALTER: Domnule Piso, anul trecut, România Mare a sărbătorit existența sa de 100 de ani. Cum ați resimțit această sărbătorire?

IOAN PISO: Pentru noi, românii, a fost un moment esențial, căci cine și-ar fi închipuit cu 101 ani în urmă că va exista vreodată o Românie Mare, o Polonie independentă sau o Cehoslovacie? Cu toate acestea, mi-aș dori să sărbătorim acest jubileu în alte împrejurări.

Ce înțelegeți prin asta?

Mi-aș dori să trăiesc într-un stat de drept și să nu fiu guvernat de oameni necinstiți, a căror singură grijă este să fugă de pușcărie. După cum îmi cunosc compatrioții, această dorință se va împlini în curând. Cea mai elevată societate o găsești la noi în stradă. În timpul demonstrațiilor am întâlnit acolo un tineret superb, tineri care gândesc frumos, se comportă impecabil și cultivă valori autentice. Ei sunt hotărâți să își recâștige țara.

100 de ani de România – cum a trăit familia dumneavoastră după Primul Război Mondial?

Bunicul meu a fost inginer forestier, adică funcționar public și nicidecum moșier, având deci un salariu adecvat statutului. Și-a putut permite pentru tatăl meu o bonă scoțiană. României îi mergea pe-atunci foarte bine. După liceu, tatăl meu a plecat să studieze la Leoben, la Montanistische Hochschule (Institutul de Mine). Asta se întâmpla în anii 1927-1932.

Era asta ceva deosebit?

Mulți tineri români mergau pe-atunci să studieze în străinătate, mai ales la Paris. Tatăl meu primea de la bunicul meu cam 1.000 de șilingi pe lună. Pentru condițiile noastre nu era mult, dar Austria era pe-atunci foarte săracă. Tatăl meu își putea permite să înnopteze la Viena în Hotel Imperial, să mănânce la Sacher și să-și confecționeze costumele la Knize pe Graben. Cu câțiva ani în urmă m-am dus și eu la Knize. M-au întrebat ce doresc. Le-am răspuns că vreau numai să văd unde își făcea tatăl meu costumele cu mai bine de 70 de ani în urmă. S-au purtat cu toată gentilețea, mi-au arătat toate instalațiile și mi-au oferit o cafea bună. A fost o întâmplare memorabilă!

Totuși, și România a luat-o la vale. Fasciștii voiau să ajungă la putere, iar regele, pentru a-i opri, a instituit o dictatură. În cele din urmă, a guvernat Ion Antonescu, care colabora cu Germania național-socialistă și cu fasciștii, cu Garda de Fier.

La început a guvernat cu ei, apoi i-a eliminat. Anto­nescu este însă răspunzător de deportarea și de moartea a sute de mii de evrei și a zeci de mii de țigani.

Domnule Piso, v-ați născut în 24 august 1944. Este o dată aproape simbolică a istoriei României.

În 23 august 1944 regele a schimbat fronturile, trecând de partea aliaților. Prin asta regimul lui Antonescu și alianța cu Germania au încetat. Dar mama mea, gravidă în ultima lună, s-a speriat și și-a zis: acum vin rușii peste noi! De spaimă am apărut pe lume cu două săptămâni mai devreme.

România se afla de-acum în zona sovietică, iar în 1948 devine, prin voința lui Stalin, republică. Ce vă amintiți din copilărie?

Am crescut în valea Jiului, unde tatăl meu era inginer minier, alături de copii de momârlani (localnicii de-acolo) și de mineri, oameni foarte de treabă. Datorită acestora totul era mai ușor de suportat. Cel mai bun dascăl al meu a fost Ilie Preda Moșic, fiu de momârlan, care a urmat cele mai bune școli, dar a fost dat afară din școală de comuniști. În copilărie, când se ducea cu oile la munte, avea, de pildă, în traistă Eneida în limba latină. Mie mi-a predat în particular latina și literatura franceză. Cu el i-am citit pe Schopen­hauer și pe Dante în original. Nicăieri și niciodată nu am mai întâlnit un erudit ca el. Pe de altă parte, tatăl meu mi i-a pus în mână pe Schiller, pe Goethe și pe Oscar Wilde.

Toate astea le-ați făcut în afara școlii?

Da. Gândurile erau încă libere. De fapt, am avut o copilărie fericită, iar asta fiindcă, spre norocul meu, tatăl meu nu a fost arestat. S-a așteptat multe nopți să vină să-l ia, așa cum pățiseră mai mulți dintre colegii săi. Era perioada arestărilor în masă și a deportărilor, perioada în care elita noastră a fost distrusă. Un polonez, fost miner de-al său, numit ministru al Minelor, l-a scăpat de arestare. Chiar și în comunism găseai oameni adevărați. Bunicul meu din partea mamei, fost ofițer superior, a fost dus în închisoarea din Sighet, în care au pierit mulți intelectuali și oameni politici de seamă. S-a întors acasă distrus și a mai trăit doi ani. Mi-a povestit multe lucruri, pe care la vârsta mea de doisprezece ani nu le-am putut înțelege deplin.

Cum ne-am putea imagina închisoarea din Sighet?

Am fost acolo de curând. Astăzi reprezintă un monument pentru victimele comunismului. Am văzut o celulă, în care există numai o gaură și un lanț. Deținutul era legat acolo în așa fel cu lanțul încât să nu poată nici sta, nici zăcea. Comuniștii au vrut să înlăture elita. S-o înlăture în totalitate, pentru ca poporul să nu mai aibă exemple călăuzitoare, să nu mai aibă valori în care să creadă. Asta a durat până în 1964. Atunci s-a socotit că eram destul de dresați. În același an a încetat dependența vădită față de Moscova și a început comunismul naționalist. Comunismul a rămas însă tot comunism.

Cu puțin înainte ați început să studiați istoria.

Pentru studiile mele, personalitatea călăuzitoare a fost profesorul Constantin Daicoviciu. El făcea săpături arheologice la Sarmizegetusa, acolo unde lucrez acum și eu, și-l cunoscuse atât pe bunicul meu, cât și pe tatăl meu. Am studiat la el la Universitatea din Cluj, în 1967 am absolvit, iar în 1968 lui Constantin Daicoviciu i-a fost decernat Premiul Herder, dimpreună cu dreptul de a trimite la Viena un bursier.

Și bursierul ați fost dumneavoastră.

Pe-atunci puțini puteau ieși din țară dacă nu aveau relații cu Securitatea. Eu nu aveam nevoie, fiindcă Daicoviciu era influent politic și mi-a putut procura un pașaport direct de la autoritățile comuniste din București.

Ați savurat stagiul în Viena?

Acolo am putut citi, vedea și simți tot ce-mi dorisem. În fiecare a doua seară eram fie la Operă, fie în Musikverein, numai pe locuri în picioare. Numai Inelul Nibelungilor l-am ascultat de patru ori, dirijat de Karl Böhm. După doi ani m-am întors acasă cu speranța că și România o va apuca pe o cale mai bună. Numai că Nicolae Ceaușescu, care se afla la putere din 1965, a decis altfel. Curând după întoarcerea mea a murit Constantin Daicoviciu.

A fost Partidul Comunist interesat de dumneavoastră ca istoric?

Toți istoricii membri ai Facultății trebuiau să intre în partid și să ia parte lunar la ședințele de partid. Eu nu am scos acolo niciodată o vorbă. Trebuie să mărturisesc că pe-atunci asta a fost singura mea faptă de eroism. Dar, după cei doi ani petrecuți în Austria, m-am simțit la ședințele de partid ca într-o casă de nebuni. Vedeam că până și cei mai respectabili savanți spuneau ceea ce nici ei nu credeau, că jucau teatru. Am priceput de ce nu eram lăsați să ieșim din țară: nu fiindcă nu ne-am mai fi întors, ci tocmai fiindcă ne-am fi întors cu alte idei și cu altă viziune.

În CV-ul dumneavoastră stă scris: din 1975 până în 1989 ați primit numeroase invitații, dar nu le‑ați putut onora.

Un ofițer de Securitate m-a căutat în 1980 sau în 1981. Mi-a spus: „Ne bucură foarte tare că aveți relații atât de bune cu Occidentul și că primiți atâtea invitații“. L-am întrebat: „Și de unde știți asta?“. Trecând peste întrebare, a continuat: „V-am putea ajuta să ieșiți uneori în străinătate, dar pentru asta ar trebui să-i faceți patriei unele servicii“. I-am răspuns: „De când m-am născut i-am făcut patriei numai servicii, dar în limitele meseriei mele. Eu aș putea face meseria dumneavoastră, dar dumneavoastră pe a mea niciodată“. Mi-a dat dreptate, dar de atunci nu am mai primit permisiunea de a ieși. Aveam nevoie nu numai de aer proaspăt, ci și de cărți. În Universitate se găsea un singur aparat de xerocopiat și era păzit de un angajat al Securității. Pentru textele pe care le împărțeam studenților la seminarii aveam nevoie de aprobare de la Rectorat. Erau supravegheate și mașinile noastre de scris. Trebuia să mă duc cu micul meu Olivetti în fiecare an la miliție, pentru a mi se controla caracterele. Atât era de mare teama de manifeste.

Cum ați trăit în România sub Ceaușescu?

Eram și eu tânăr, îmi aveam săpăturile, îmi aveam munții, m-am căsătorit. Aveam destule alimente, iar casa noastră era plină de oaspeți. În timpul dictaturii aveai mai mulți prieteni decât astăzi. Aveau nevoie unii de alții, chiar cu riscul ca vreunul să fi fost turnător. Numai că în 1981 Ceaușescu a decis să plătească toate datoriile României, economisind energia pe spinarea populației și vânzând în afară tot ce se putea vinde. Culmea egoismului și a megalomaniei! Rafturile s-au golit de la o zi la alta.

Era totul gol?

Într-un mare magazin alimentar se găseau, de pildă, numai oțet, creveți vietnamezi și castraveți murați. Asta era tot. Am primit cartele pentru alimente. Pe lună și de persoană aveam dreptul la șapte ouă ...

Pe lună?

Pe lună. 100 gr de unt sau de margarină, 500 gr de carne incluzând oasele și grăsimea, 1 litru de ulei, 1 kilogram de făină și 1 kilogram de zahăr. Pe lângă astea aveam dreptul pentru fiecare mașină lunar la 20 de litri de benzină vara și la 10 litri de benzină iarna. Pentru toate astea se stătea la cozi nesfârșite. Noi economiseam benzina și mergeam la socrii mei la țară. Primeam de obicei câte o jumătate de porc și câte un miel. Mulți au supraviețuit în mod asemănător. Nu toți. Mulți au suferit de foame. Sau de frig.

Nu se dădea încălzire?

Prea puțină. Noi aveam iarna în casă 13° Celsius, dar alții, cu copii mici, aveau 8°. Circula următoarea glumă: „De ce nu-i voie să deschizi iarna ferestrele?“ „Ca să nu se răcească trecătorii“. În umor puțini ne întrec.

Ceaușescu voia și să sporească populația. Cum putea funcționa asta?

Ceaușescu era un conducător mult prea mare pentru un popor atât de mic. Prin urmare, trebuia să ne înmulțim. A încercat printr-un decret. În 1966 a interzis avorturile și a dispus ca fiecare femeie să facă patru copii. Mijloace anticoncepționale se găseau numai pe piața neagră. Bietele femei știau că nu-și puteau hrăni atâția copii și căutau diverse mijloace pentru a avorta. Închipuiți-vă următoarea scenă. La un avort ilegal se putea întâmpla o nenorocire, femeia sângera puternic și trebuia să fie dusă la spital. Medicul pregătea injecția care o putea salva. Alături de el ședea însă ofițerul de la Securitate: „Spune-ne cine te-a ajutat“. Era nevoită să aleagă între această mărturisire și copiii ei, pe care altfel nu avea să-i mai vadă. Asta înseamnă comunismul.

Unde ați trăit evenimentele din 1989?

În stradă. Totul a început în 16 decembrie 1989 în Timișoara. În 17 și 18 au fost împușcați mulți demonstranți. În 20 decembrie orașul s-a eliberat. În 21 decembrie revolta a izbucnit pretutindeni, mai ales în București, dar și în Cluj, unde locuiesc împreună cu familia. Locuim ceva mai departe de centru și de aceea am aflat abia seara că s-a tras în oraș. A doua zi, în 22 decembrie, la orele opt și jumătate, am ieșit în centru. Încă nu se adunase multă lume și am văzut pe caldarâm mai multe creiere ale celor împușcați în cap cu o zi înainte. Erau înconjurate de lumânări arzând și de flori. Întreaga armată era pregătită de acțiune.

Vă era teamă?

Mi-a zis soția: „Să ne ducem acasă, fiindcă altfel copilul nostru va crește orfan“. I-am răspuns: „Du-te tu acasă, eu am să rămân. Sunt istoric și vreau să trăiesc aceste clipe“. Ne-am dus împreună până în piața mare, în care se revărsau din toate direcțiile coloane de muncitori din fabrici. Strigau: „Nu fiți lași! Pentru copii!“. Dintr-o dată, toți cei din piață, mii de oameni, au căzut în genunchi și s-au rugat. Pe la orele 13 Ceaușescu a fost nevoit să fugă. În viața mea nu am mai văzut atâta bucurie. Toți se îmbrățișau. Plângeau. A fost poate cea mai fericită zi din viața noastră.

A fost într-adevăr o revoluție?

Căderea lui Ceaușescu a fost îndelung pregătită la Moscova și folosită de ea în propriul interes. Asta se știe. Pentru zecile de mii de oameni, însă, care au avut curajul de a ieși în stradă și a lupta pentru propria libertate, a fost o revoluție. Cei care au privit evenimentele la televizor sau din spatele perdelelor au votat pentru urmașii comuniștilor. Au fost mai mulți.

Ce s-a schimbat după 1989?

Ne-am ales cu două drepturi esențiale: libertatea de mișcare și alegerile libere. Mărturisesc însă că ne-am făcut prea mari iluzii.

Fiindcă poliția secretă, Securitatea, mai erau prezente?

Da, numai că mulțumirea este o chestiune de comparație. Dacă v-ați născut liberi, nu mai prețuiți libertatea. Și totuși, cât de lungi au fost perioadele în care omenirea s-a bucurat de democrație? Au fost infime. O putem pierde oricând, mai ales din pricina unei anumite mentalități, pe care o putem întâlni atât în Răsărit, cât și în Apus.

Ce vreți să spuneți?

Am auzit că, atunci când niște studente au fost întrebate de ce au votat pentru Brexit, au răspuns: „Just for joke“. Asta este cel mai cumplit. Că noi, în România, nu suntem așa cum ar trebui, se explică prin urmările comunismului; iar aici, la dumneavoastră, prin urmările bunăstării. Nu ar trebui să uităm ultimele cuvinte ale lui Faust: „Nur der verdient sich Freiheit und das Leben, / der täglich sie erobern muss“. (Numai acela își merită libertatea și viața, / care trebuie să și le cucerească zi de zi.). Cine-l mai citește însă pe Faust?

La 11 ani de la revoluție ați ieșit din nou în stradă.

Da. A fost pentru Roșia Montană din Transilvania și pentru mina de aur de acolo.

De-acolo și romanii au scos aur.

Da, dar până de curând aurul era exploatat prin galerii. O firmă canadiană a vrut să schimbe metoda. Aurul urma a fi eliberat din minereu cu ajutorul unei soluții extrem de otrăvitoare de cianură de natriu. Pentru asta urmau să fie aruncați în aer patru munți, să fie creat un lac imens cu cianuri, sprijinit de un baraj. Mai multe baraje de acest fel s-au prăbușit în ultimii ani. Cazul cel mai cunoscut este cel de la Mount Polley din Canada, din anul 2014, dar și în România au avut loc asemenea accidente, de pildă la Baia Mare, în 2001. Oamenii și natura sunt și acum afectați de consecințe. Dacă un asemenea baraj s-ar prăbuși la Roșia Montană, jumătate din România ar fi distrusă. Pe lângă asta: zona este locuită, aici se află sate minunate. Firma canadiană le-a dat oamenilor bani, numai să plece. Din cauza corupției autoritățile s-au aflat tot timpul alături de firmă, și nu de propriii cetățeni.

Dumneavoastră ați organizat unele dintre proteste. Cum s-au desfășurat ele?

În 2000 m-am dus la Ministerul Culturii să protestez, iar apoi am făcut mare tărăboi la televiziune și în presă. Din nefericire, media era în cea mai mare parte cumpărată. Numai că locuitorii din Munții Apuseni luptau cu îndârjire pentru casele, pentru grădinile lor, pentru bisericile, cimitirele și monumentele lor. Cine se consideră intelectual trebuie să ia partea acestor oameni. În Cluj au ieșit în stradă într-o singură zi 20.000 de demonstranți. Nu au făcut-o pentru pâine sau pentru salarii. Au făcut-o pentru patrimoniul național și pentru drepturile concetățenilor lor. Datorită unor asemenea oameni sunt convins că această țară mai are o speranță.

A fost evitată catastrofa?

Statul român a fost dat în judecată de firma canadiană fiindcă proiectul nu a fost tradus în fapt. Ne cere patru miliarde de dolari. Perspectivele României în proces ar arăta bine, cu condiția ca autoritățile noastre să ne apere cu bună-credință interesele. Un semn rău este că în 2018 guvernul Dăncilă a retras propunerea ca Roșia Montană să fie înscrisă pe lista monumentelor UNESCO.

În 2017 și 2018 au avut loc proteste uriașe împotriva guvernului. În ce stare se află țara?

Într-una foarte proastă. Ne facem de râs cu această guvernare. Într-o țară cu atâția oameni deștepți au fost aleși chiar cei mai proști. Este foarte important ca Uniunea Europeană să ne ajute și ca noi înșine să ne putem ajuta.

Ce să facă Uniunea Europeană?

Să pedepsească nu România, ci această guvernare, care golește de conținut statul de drept prin schimbarea legilor justiției. Încă mai există oameni care se împotrivesc – președintele Klaus Iohannis, procurori, judecători și societatea civilă. Mai există chiar și câțiva ziariști cinstiți, care nu se lasă cumpărați.

Ce îi doriți României?

Să putem sta în Uniunea Europeană cu fruntea sus. Poate că nu suntem atât de buni pe cât ar trebui să fim, dar nici atât de răi cum suntem uneori priviți. România merită toată dragostea noastră.

Interviu realizat de STEFANIE PANZENBÖCK pentru săptămânalul vienez Falter 3/19 (2019)

Istoric

Ioan Piso s-a născut în 1944 în Petroșani, intr-o veche familie românească din Transilvania, a studiat în Cluj (Klausenburg) și la Viena. Este istoric și arheolog. Vorbește fluent cinci limbi. Face cercetări arheologice pentru cunoașterea provinciei romane Dacia. A fost, printre altele, visiting professor la Universitatea din Viena și la Sorbona din Paris.

Protestatar

În vremea comunismului a fost bursier la Viena. Apoi nu a mai avut voie două decenii să iasă din țară. A refuzat să colaboreze cu Securitatea, a ieșit în stradă împotriva lui Ceaușescu, iar din 2000 a fost unul dintre organizatorii protestelor împotriva distrugerii Roșiei Montane, monument al culturii și al naturii. Este un critic aspru al actualei guvernări.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22