Ion Vianu: Exerciţii de sinceritate

Radu Uszkai | 20.10.2009

Pe aceeași temă

„Dacă te încumeţi să-i judeci pe contemporanii tăi, e necesar să faci simultan exerciţiul de a te judeca pe tine. Şi dacă vei avea curajul să fii aspru cu propria ta persoană, abia atunci să ai cutezanţa să aplici aceeaşi măsură şi altora“ - este principiul care stă la baza acestor Exerciţii de sinceritate (ultima carte a lui Ion Vianu), stârnite de furtuna „dosariadei“ din 2006.

Rememorarea, anamneza episodului din 1977, când autorul intra în disidenţă, aderând la Mişcarea Goma, cu asumarea tuturor reacţiilor dure ale regimului comunist, sfârşind cu părăsirea ţării, trasează, în fapt, o cale de acces. Calea de acces, deloc uşoară, către libertate a insului ţinut captiv într-un sistem, „amestec de teroare şi corupţie“, şi al cărei parcurs luminează intens contextul social-politic al acelor vremi, dar şi un caracter uman exemplar. „Atunci, în acele zile, când am semnat Apelul lui Goma, apoi au apărut la Europa Liberă informaţii despre cum am fost dat afară din facultate, atunci, în acele zile, m-am simţit liber“, spune Ion Vianu, marcând acel moment imponderabil în care jubilaţia şi plenitudinea iau locul depresiei şi al fricii.

Exerciţiile de sinceritate sunt o mărturie pe care autorul o face, în primul rând, pentru „generaţia tânără“, dar „nu sunt sigur că va putea înţelege mai bine cum era atunci“, pentru că „studiezi documentele trecutului şi încerci să fii cât mai aproape de el, dar nu ajungi să reconstitui niciodată complet trecutul“. Generaţia tânără, şi nu doar ea, poate găsi în această carte, cu siguranţă, un foarte util şi prietenos îndreptar moral: cum te raportezi la propria-ţi persoană, la propria-ţi conştiinţă şi ce faci atunci când duplicitatea din jur devine normă? Ce câştigi şi ce pierzi? Este, ne spune Ion Vianu, o chestiune individuală şi, mai departe, „eu cred că în viaţă trebuie să fii gata să pierzi anumite avantaje. Şi, până la urmă, în ordine morală, o pierdere materială sau chiar o pierdere intelectuală poate să fie un câştig.“

Materialul uman a fost distrus

Cartea dv. Exerciţiu de sinceritate pleacă de la un principiu: îi judeci pe alţii, după ce te judeci pe tine. Dar oamenii desfăşoară tot felul de strategii în care, judecându-se, se menajează. Cum a decurs procesul acesta pentru dvs.?
Procesul acesta s-a declanşat în mine în toamna lui 2006, când au fost date în vileag o serie de dosare de Securitate şi s-a văzut că unii politicieni în care noi aveam încredere fuseseră informatori. În acea indignare care ne-a cuprins pe toţi, căreia i-am căzut victimă, am stat să mă întreb dacă eu am fost într-adevăr impecabil. A urmat un proces de anamneză, în care apăreau anumite lucruri despre care nu-mi aminteam deloc. Altele stăteau într-un anumit colţ al conştiinţei mele, fără să mă deranjeze în niciun fel. Din aceste episoade am făcut o sinteză, luminându-le. Aşa mi-am adus aminte de circumstanţele în care mi-am făcut cererea de intrare în partid, intrare care nu a fost, de altminteri, dusă la capăt. Mi-am adus aminte de faptul că eram silit să ascult planurile de închidere, de îngrădire şi aproape de întemniţare a disidenţilor în spitale de psihiatrie şi că nu am protestat, până la un moment dat. Mi-am adus aminte şi de serviciile pe care mi le-a cerut Securitatea prin direcţia spitalului unde lucram.
Nu-mi aduceam aminte că odată au pus un microfon într-o rezervă la spital şi am fost pus la curent. Nu îmi mai aduceam aminte sau era ceva nesemnificativ pentru mine faptul că, pentru aceeaşi Securitate, am dat un certificat unui informator pe care ei voiau să-l scoată din evidenţe. Lucrurile erau sarcini de serviciu, dar aş fi putut să le refuz. Atunci mi-a fost, însă, frică. Şi, în toamna lui 2006, m-am gândit nu numai că am făcut acele lucruri, dar mi-am pus problema care a fost procesul prin care eu m-am eliberat de frică, ajungând la momentul când am refuzat cu totul: şi colaborarea cu ei, şi chiar şi existenţa mea în ţară.

Care a fost momentul şi cum s-a produs?
Nu a fost un moment. A fost un proces. Momentul în care am început să-mi pun problema eliberării a fost atunci când am fost contactat de un ofiţer de Securitate care vroia să mă recruteze ca informator. Atunci am simţit acea scârbă, absolut de nedescris, în faţa unei asemenea propuneri pe care am socotit-o de-a dreptul ofensatoare. Era ca o propunere de a te prostitua. Momentul în care lucrurile au culminat a fost când am făcut pasul decisiv, adică m-am dus la Ambasada Franţei şi am solicitat azil politic, cerând să plec din ţară. Între aceste două momente au fost, probabil, vreo doi ani în care mă simţeam din ce în ce mai îndepărtat de realitatea de aici şi când, întâlnindu-mă, odată, un coleg mi-a spus: „Ai un aer îndepărtat de parcă nu ai mai fi aici“.

Simt nevoia să spunem, mai ales pentru cititorii tineri, că totul se petrecea într-un context istoric în care partidul şi Securitatea controlau totul. În plus, plana şi un soi de teroare difuză, mult mai rea decât una concretă.
Era un amestec de teroare şi de corupţie. Pe de o parte, îţi era frică. Pe de altă parte, autorităţile, partidul, Securitatea îţi făceau tot felul de amabilităţi şi de promisiuni. De pildă, când au încercat să mă recruteze, mi-au spus: „noi putem interveni, putem obţine pentru dvs. diferite avantaje, cum ar fi plecarea în străinătate“. Atunci când eu am început să mă desprind, era şi un moment internaţional favorabil, de care m-am folosit. Fusese semnat Acordul de la Helsinki, în 1975, şi s-a văzut că există o fisură în carapace: respectarea Drepturilor Omului, o fisură în care unii s-au adâncit. În primul rând Paul Goma.

Cum se capătă libertatea, de fapt? Pentru că astăzi ea pare foarte la îndemână.
Libertatea nu o poţi simţi decât în opresiune. Este un paradox, dar numai unul aparent. Numai în condiţiile în care eşti oprimat, în care eşti terorizat, ai posibilitatea să faci ceva care merge împotriva curentului şi să simţi ce este libertatea. Atunci, în zilele acelea, când am semnat Apelul lui Goma, apoi au apărut informaţii despre mine la Europa Liberă, despre cum am fost dat afară, în condiţiile pe care le descriu în carte, în zilele acelea, m-am simţit liber. M-am simţit atât de liber şi atât de bine încât nu mai vedeam raţiunea de a pleca.

Bineînţeles că era o iluzie. Dacă aş fi rămas, poate aş fi fost arestat, torturat, recuperat într-un fel. Pentru că nu sunt un supraom, cu certitudine. Atunci însă, sentimentul meu de libertate era extraordinar de puternic şi ego-ul meu era măgulit pentru că mă întâlneam pe stradă cu oameni cunoscuţi sau chiar necunoscuţi care mă felicitau. Povestesc asta în carte. Un tânăr critic de la Iaşi a făcut această remarcă justă despre cartea mea: „Într-un anumit fel, un Jurnal al Fericirii“.

De ce episodul cu cererea de intrare în Partidul Comunist a fost atât de important pentru dvs.?
Am făcut cererea într-un moment în care eram deprimat şi aveam o rezistenţă morală minoră. Îmi dau seama că pot să fiu crezut sau nu, dar eu ştiu că este adevărat. Pe de altă parte, foarte mulţi oameni pe care îi stimez au intrat în Partidul Comunist. Îi stimez în continuare pe aceia, îi stimam şi pe atunci. Dar, subiectiv, pentru mine, asta reprezenta un lucru insuportabil şi nu pot să dau seama decât faţă de mine, nu faţă de ceilalţi. Era o cedare care mi-a făcut foarte rău. În plus, mi-am dat seama că era un joc al şoarecelui cu pisica, pentru că secretarul de partid care mi-a primit dosarul mi-a spus: „Până acum am alergat noi după dumneata, acum ai să alergi dumneata după noi“. Mi s-a părut cu totul intolerabil şi mi-am spus în sinea mea: „Asta s-o credeţi voi!“. Starea de slăbiciune a dispărut şi am căpătat vigoare, o energie şi o bună dispoziţie care m-au făcut să reacţionez.

După examenul acesta pe care vi l-aţi făcut şi pe care îl faceţi şi altora, aş vrea să ne gândim împreună: cedările astea – mă refer la dosarele de Securitate – nu ţin de caracter?
Intră mai multe lucruri în acceptarea de a colabora. Frica mai întâi, care trebuie să fie mai mare la foştii deţinuţi, de pildă, care ştiu despre ce este vorba. Alături de frică, intră şi o doză de perversitate, adică plăcerea de a pregăti ceva clandestin, plăcerea de a fi rău, plăcerea de a te putea răzbuna, care se vede atât de bine în dosarul Caraion. Caraion, să nu uităm, era şi o victimă enormă a teroarei şi a torturii. Apoi, intră interesul: banii, voiajele. Toate astea, în proporţii diferite. De pildă, dacă iau cazul informatorului Laurenţiu, despre care este vorba în Anexa 3, care fiind doctor...

...întrucât a apărut în presă, precizăm că este vorba de Bălăceanu Stolnici.
Da, este vorba de academicianul Bălăceanu Stolnici. El avea un zel care mă face să presupun că resimţea o plăcere extraordinară de a face aceste lucruri: îşi trăgea de limbă pacientul, care nu era altul decât Nichita Stănescu, pentru a afla ce părere are el despre mine. Lui Nichita Stănescu i s-a deschis un dosar de Securitate cu acest prilej. Lucrul acesta va rămâne în istoria literară şi în istorie, dată fiind importanţa personajului Nichita Stănescu, care era un vechi prieten de-al meu şi coleg de facultate.

În cazul informatorului, ce tip de negociere poate să aibă cu propria-i persoană? Cum este cel care mergea şi turna la Securitate şi apoi rămânea cu el însuşi?
Este ceea ce se cheamă conştiinţa, conştiinţa morală care poate să fie mai exigentă, mai puţin exigentă sau poate să lipsească, aşa cum te poţi naşte fără o mână sau fără alte organe. Este, din nou, o chestie individuală. Însă cred că perversitatea a jucat totuşi un mare rol. Pentru că, până la urma urmelor, nu era atât de periculos să refuzi şi era cu atât mai odios să faci exces de zel. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Bine, nu mi s-a mai „dat drumul“ în străinătate. Dar eu cred că în viaţă trebuie să fii gata să pierzi anumite avantaje. Şi până la urmă, în ordinea morală, o pierdere materială sau chiar o pierdere intelectuală poate să fie un câştig.

Există în cartea dvs., în Anexe, un soi de dare de seamă a şedinţei prin care sunteţi dat afară din facultate, un document nemaiîntâlnit în dosarele CNSAS.
De fapt, ei au convocat o „Adunare a oamenilor muncii“, care era o şedinţă deschisă de partid ca să aibă un vot prin care să legitimizeze încă şi mai puternic darea mea afară din facultate, conform aliniatului x, de la nu ştiu ce articol din Codul Muncii, care consta în „Comportamente incompatibile cu statutul de cadru didactic“.

Ceea ce este extraordinar în acest document este că, îndeobşte, Securitatea nu reproducea documente de partid, pentru că partidul era deasupra Securităţii. Teoretic, activitatea partidului era clandestină, nu apărea nicăieri consemnată. În mod curios, această dare de seamă a apărut în dosarul meu de la SIE (sau DIE, cum se numea pe atunci). Este un document extraordinar, pentru că restituie, independent de mine, limba de lemn în luările de cuvânt ale unora dintre participanţi.

Unii sunt foarte experimentaţi, cum ar fi Ion Costică, de pildă. Alţii, mai ageamii într-ale limbii de lemn.

Acest document conţine toată stilistica prelucrărilor de înfierare de prin anii 50, deşi ne aflăm în 1977.
Este exact. Nici eu nu mă aşteptam. De aceea am fost şi foarte surprins când, pe culoare obscure, am ajuns în acel amfiteatru plin, fiindcă eu nu mai asistasem din 58 la asemenea şedinţe. Nu mă aşteptam absolut deloc să aibă loc această şedinţă de înfierare, de demascare.

Rând pe rând iau cuvântul diferiţi indivizi, care presupun că erau mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de dvs. În orice caz, toţi colegi.
În carte nu am povestit o mică anecdotă foarte interesantă. O săptămână mai târziu, după această şedinţă, m-am întâlnit nas în nas, pe stradă, cu secretarul de partid, cel care condusese şedinţa, care aproape m-a luat în braţe, cu o enormă simpatie, spunându-mi: „Ce mai faci, d-le? Sper că merge bine cu formalităţile de plecare“. Adică el vroia să spună că noi suntem prieteni. Aia a fost o piesă de teatru. Ce legătură are relaţia noastră cu asta? Am fost atât de stupefiat încât nu am spus absolut nimic. Am căutat doar să mă despart cât mai repede de el. Se trăia într-o duplicitate totală. Era o duplicitate atât de completă încât, îmi aduc aminte, în anumite chefuri care se organizau la spital cu colectivul de catedră lărgit, şeful meu, care era un mare comunist, era chiar deputat în Marea Adunare Naţională, în momentul în care depăşea un anumit stadiu de beţie, începea să-l înjure pe Ceauşescu. Stupefiant. Deci, trăiam cu toţii într-o ambiguitate totală, ceea ce era destul de dezgustător şi a fost şi ăsta un element care m-a îndemnat să plec.

La un moment dat, în carte, povestiţi episodul Negoiţescu, aderarea lui la Mişcarea Goma şi retractarea. Recent, Petru Romoşan a sugerat că Negoiţescu, plecând în Occident, a primit un rol din partea organelor.
Am certitudinea intimă că Negoiţescu nu a avut niciun fel de acţiune în Occident în favoarea „organelor“ din România. Este o imposibilitate. Nu s-a găsit nicio urmă în documentele existente. Că el a putut să le facă anumite promisiuni plecând nu pot să exclud. A plecat în 1977. S-a întors şi a replecat. Dar nu există absolut niciun motiv care să ne facă să credem că după ce s-a stabilit în Occident, în 1980 mi se pare, el ar mai fi avut fie şi cea mai mică relaţie în materie de informaţie cu organele de Securitate. O rupsese definitiv. Cum au rupt şi alţii şi cum alţii nu au rupt.

Cel care vă îndeamnă să aderaţi la Mişcarea Goma este chiar Negoiţescu, o făptură plăpândă, vulnerabilă, despre care spuneţi că era persoana capabilă să coaguleze tot ce e mai bun moral în tine.
Negoiţescu avea o exigenţă etică foarte înaltă care poate se datora şi faptului că era homosexual, deşi el îşi asuma pe deplin homosexualitatea, cu mult curaj, în acele vremuri în care putea fi pedepsit şi şantajat oricând. Ca la mulţi homosexuali, există o culpabilitate foarte adâncă, latentă. Şi contrapartea acestei culpabilităţi era că în alte lucruri el avea o exigenţă etică foarte mare. Acum este adevărat că el însuşi poate că, în unele împrejurări, s-a împiedicat, a căzut chiar.

Dar asta nu face mai puţin adevărat că putea să stimuleze la alţii exigenţa etică. Avea această putere de convingere, această aprindere, această scânteie de a comunica ceva. Şi era un om care îşi putea pune viaţa în primejdie. De pildă, când s-au împlinit 30 de ani de la 23 august 1944, în noaptea aceea chiar a făcut o tentativă de sinucidere, în semn de protest pentru cei 30 de ani de dictatură. E adevărat că, după ce a luat o cantitate enormă de medicamente, şi-a dat totuşi o şansă. A dat un telefon lui Doinaş, spunându-i: „M-am sinucis“. Şi totuşi, luase mari doze de medicamente. Era cât pe ce să moară. Aşa era el.

Cum credeţi că privesc oamenii tineri, care s-au născut în 1989, toate aceste poveşti?
Eu am scris această carte în special pentru generaţia tânără. Generaţia mai veche, în general, se va recunoaşte. Însă nu sunt sigur că generaţia tânără va putea să înţeleagă mai bine cum era atunci, citind această carte. M-aş bucura enorm să mă înşel. Referitor la istorie, regretatul meu cumnat, Petruţ Alexandrescu, care era istoric, mi-a spus odată această vorbă memorabilă: „Istoria nu este o ştiinţă, este o disciplină“. Adică studiezi documentele trecutului şi încerci să fii cât mai aproape de el, dar cu menţionarea faptului că nu ajungi să reconstitui niciodată complet trecutul.

De curând, „amicul“ dvs. Pleşiţă s-a dus pe lumea cealaltă fără să fie deranjat cu absolut nimic. A murit în spitalul SRI.
Înseamnă că SRI, din păcate, nu este acea instituţie care nu mai are nimic de a face cu Securitatea. Pleşită a rămas un pensionar al acestei instituţii. Am fost mirat. Această moarte are o valoare simbolică, ştiind că multe cadre de acolo, de la SRI, nu mai au de a face cu vechea Securitate. Am regretat să constat că totuşi bătrânul torţionar era un protejat al SRI. După cum însă nu m-am mirat deloc că i s-a făcut o slujbă religioasă ca şi cum nu ar fi fost ateu îndârjit... Iarăşi suntem aici în duplicitatea de odinioară.

Noi am prelucrat acest trecut în aşa fel încât urmele lui să nu mai semene a traume?
Noi nu mai trăim într-un regim socialist. Trăim într-un regim liberal, într-un regim clepto-liberal, în care legea este slabă, iar abuzul frecvent. Dar din punct de vedere moral, suntem într-o continuitate, în primul rând, umană. Fiindcă foarte mulţi oameni influenţi „pe atunci“ sunt la fel şi „acum“. Ei sau copiii lor, aşa cum se vede în foarte multe cazuri: copii de generali de Securitate sau de armată care sunt în fruntea mişcării partidelor şi mişcării politice; activişti care sunt încă la putere; comentatori politici care au fost comentatori şi pe vremea aceea. Deci este materialul uman, pe de o parte. Pe de altă parte, sunt moravurile. Ambiguitatea extraordinară, această ambivalenţă care face ca principiile să aibă o importanţă mai mică decât relaţiile între oameni, iar relaţiile sunt de cele mai multe ori subterane, ceea ce seamănă foarte bine cu ceea ce se întâmpla atunci, pentru că şi Partidul Comunist funcţiona, în principal, prin subteran. El era la putere şi ilegal, în acelaşi timp. Nimic nu era scris.

Ce credeţi că a lipsit ca să se tranşeze între acel trecut şi un prezent normal al ţării?
Prezentul nu putea arăta altfel pentru că materialul uman a fost distrus într-o jumătate de secol de teroare. Şi, pur şi simplu, în momentul când lucrurile s-au schimbat, în 1989, nu a existat o masă critică a oamenilor de calitate.

Aţi apărut în 90 foarte entuziast şi hotărât să faceţi lumină în povestea psihiatriei politice.
Am putut arăta că aceste cazuri au existat, dar ne-am izbit totdeauna de argumentul vehiculat că aceste abuzuri aveau un caracter întâmplător. Şi, în fond, eu nu aş putea demonstra, fără putinţă de îndoială, că nu a fost un fenomen întâmplător, decât dacă aş găsi documentele prin care Ceauşescu şi echipa lui vroiau să impună psihiatria ca pe o formă de represiune. Nu avem decât discursul din 1 octombrie 1968 în care Ceauşescu spune clar că numai nişte nebuni pot să conteste regimul socialist şi eternitatea regimului socialist. Şi că are cămaşă de forţă pentru ei, dar şi alte mijloace mai moderne. Acesta este singurul document. Mie, personal, mi se pare concludent. Dar ar trebui să găsim în arhivele CC, în arhivele Ministerului Sănătăţii, în arhivele Securităţii dispoziţiile pentru instituţionalizarea represiunii psihiatrice, care există cu siguranţă. Pentru că eu am asistat, în anii 70, la nişte discuţii foarte clare despre nevoia de a face nişte spitale de psihiatrie mai sigure pentru aceste categorii de oameni, pentru politici. Ei bine, de câte ori am încercat să ajung la aceste documente, m-am lovit de o ostilitate extraordinară.

Spuneţi în cartea dvs. că breasla nu te iartă.
Spun că, în genere, corporaţiile te iartă cel mai greu, pentru că sunt organizate în aşa fel încât, dacă le calci pe picior, îţi vor fi totdeauna ostile.

Ne aşteaptă alegeri prezidenţiale. Cum vedeţi lucrurile?
Le văd într-un mod destul de confuz. Cred că preşedintele a făcut o greşeală acum un an când a creat Coaliţia pentru România. Această coaliţie nu a funcţionat niciodată. Era mai bine să facă un guvern minoritar, care, cel puţin, ar fi funcţionat bine în interior. Cel puţin ar fi fost un guvern coerent, care ar fi mers cât ar fi mers. Acuma, alegerile, însă, pun în faţă pe cineva care este Traian Băsescu şi al cărui proiect fundamental trebui totuşi să-l aprob: proiectul de a face statul mai simplu şi mai funcţional. În faţa acestui front, care pare să aibă o anumită adeziune populară, este o coaliţie indescriptibilă, o coaliţie care îi uneşte pe socialişti, pe conservatori şi pe liberali, un front fără nicio coerenţă ideologică şi care seamănă din ce în ce mai mult cu o gaşcă care se luptă pentru putere, doar pentru putere. Noţiunea de „bine public“ este aruncată la gunoi.

Da, dar sunt persoane, sunt intelectuali care semnalează că Traian Băsescu este un pericol pentru democraţie.
Preşedintele are o anumită tendinţă spre cverulenţă, este certăreţ. Dar nu văd în el un sâmbure de dictator şi nu-mi imaginez, de altfel, cum ar putea România să evolueze imediat, în condiţiile actuale, spre o dictatură. Însă dacă dezordinea va continua, dacă slăbiciunea statului va continua, dacă mizeria sectorului public, adică sănătatea, transportul, educaţia nu se va redresa, până la urmă tot va veni o dictatură, dar nu a lui Băsescu. Dictatorii noştri există, dar poartă încă pantaloni scurţi.

Interviu realizat de RODICA PALADE

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22