Pe aceeași temă
De ce sunt altfel scriitorii evrei în cultura română? Sau sunt așa, chiar sunt?
Sunt și nu sunt. Și, în tot cazul, nu aceasta a fost miza cărții mele, de a demonstra că scriitorii evrei ar fi altfel decât restul scriitorilor români, prin evreitatea lor. Nu gust interpretarea și cu atât mai puțin valutarea tematistă a literaturii: rămân fidel bătrânului criteriu estetic, care, se știe, nu este condiționat sau determinat de factorul etnic.
Nu-i mai puțin adevărat, însă, că atunci când vorbim despre poeți religioși, să zicem, religiozitatea ebraică este diferită, în componentele ei teologice, de cea creștină. Reperele ei sunt talmudice, cabalistice sau vetero-testamentare. Prin aceste elemente de conținut, firește că – spre a face referire la contemporani – poezia unui Shaul Carmel se deosebește de cea a lui Adrian Popescu. Însă, întrucât este autentică și are valoare estetică, lirismul ei ne mișcă într-un mod similar, căci poezia religioasă adevărată ne leagă de Marele Tot, ne face să străvedem, prin text, sacrul și Divinitatea, dincolo de elementele confesionale distincte. Din această perspectivă, evreitatea unui scriitor este un element constitutiv de care analiza trebuie să țină seama, iar nu unul definitoriu în judecata de valoare, acolo unde numai realizarea artistică a textului contează.
În literatura română de azi, s-a diminuat nu numai numărul scriitorilor de origine evreiască (pe măsură ce comunitatea evreiască din țara noastră s-a împuținat, iar în Israel evreii originari din România s-au integrat culturii ebraice moderne). Au dispărut, ca urmare a tăvălugului comunist nivelator, ștetl-ul și cartierul evreiesc. Implicit, și scriitorii care, ca I. Peltz sau Ion Călugăru, ca Uri Benador sau Victor Rusu, se alimentau din atmosfera acestor realități românești, devenite, astăzi, amintire.
Însă, insist, elementul etnic nu trebuie să joace, în opinia mea, niciun rol în judecata de valoare asupra operei. Întrucât scriu în limba română, acești scriitori fac parte integrantă din literatura română. În paranteză, nici nu am întâlnit, la scriitorii evrei pe care îi cunosc, o cât de mică dorință de a fi priviți altfel decât ceilalți scriitori români: dimpotrivă, chiar și la cei care trăiesc de decenii în Israel am văzut o puternică dorință de a fi considerați parte organică a literaturii române, deși unii dintre ei, scriind și în ebraică, fac parte și din literatura israeliană.
Cât e de puternică / de importantă această prezență – a scriitorilor evrei în cultura română?
Istoric vorbind, evreii au o prezență semnificativă în cultura română, începând cu secolul al XIX-lea. Mă bucur că întrebarea extinde domeniul, de la literatură la cultură, căci și în cartea mea am scris nu numai despre scriitorii propriu-ziși, ci și despre oameni de cultură scrisă în sensul larg al termenului: ebraiști, traducători, memorialiști, gazetari...
Nu e locul să facem aici o istorie a intelectualității evreiești din România, dar, pe scurt, secolul al XIX-lea a fost al marilor lingviști, istorici, folcloriști și oameni de știință (H. Tiktin, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Moses Schwartzfeld, David Emanuel), cu numai câțiva scriitori de prim-plan (Cilibi Moise, Ronetti-Roman, C. Dobrogeanu-Gherea), pentru ca secolul XX să aparțină acestora din urmă, cel puțin ca vizibilitate socială (F. Aderca, I. Peltz, B. Fundoianu, avangarda, până la contemporanii noștri: Radu Cosașu, Florin Mugur, Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu ș.a.).
Ca o concluzie sumară, aș spune că evreii au adus, în cultura română (și nu numai în cultură) o contribuție mult mai însemnată decât ponderea lor demografică. Modernismul nostru literar, în ambele sale laturi (modernismul lovinescian, respectiv, avangarda), nu poate fi înțeles dacă facem abstracție de prezența scriitorilor evrei și de deschiderea lor universală. La fel, importanta operă de traducere a literaturii universale nu ar fi ajuns la nivelul actual, dacă nu ar fi beneficiat de munca și talentul unor devotați traducători evrei. M-am străduit în cartea mea, fără să epuizez problemele, să subliniez fiecare dintre aspectele acestei prezențe evreiești în cultura noastră.
De ce NU trebuie să fim atenți la originea etnică a unui scriitor? Oricare ar fi ea, oricare ar fi acesta...
În primul rând, cred că ar trebui să ignorăm cu totul, în principiu, originea etnică a unui scriitor, din cauză că pe ea au pus accentul totalitarismele. Atât nazismul, cât și comunismul au avut prostul obicei de a-i căuta pe oameni în genealogia lor, nazismul construindu-și pe rasism însăși perspectiva asupra lumii. Odată cu totalitarismele, trebuie să aruncăm la coș și judecata etnică asupra artei.
Dar mai este un motiv pentru care mie, personal, îmi repugnă apelul la originea etnică. România, am mai spus-o cu alte ocazii, este o creație a scriitorilor ei, înainte de a fi a politicienilor. Însuși numele țării a apărut mai întâi în operele și în gazetele pașoptiste cu mult înainte de a apărea pe harta politică a lumii (cotidianul România a apărut în 1836!). De aceea, nu există, poate, contribuție culturală mai „patriotică” decât participarea la acest spectacol al limbii și al inteligenței românești, care este literatura noastră. Când o etnie – oricare – contribuie la dezvoltarea literaturii noastre, a încerca să îi respingi sau să îi minimalizezi contribuția, pe temeiul fals al „alterității” ei (așa cum au făcut ideologii de dreapta, între cele două războaie mondiale), este o ingratitudine scandaloasă și o nedreptate strigătoare la cer.
Când am alcătuit Scriitori evrei în cultura română, am făcut-o, încă din titlu, pe un criteriu incluziv, subliniind tocmai organicitatea prezenței lor în literatura română. Am făcut-o și ca o demonstrație a dimensiunilor apreciabile – istoric și valoric – ale acestei prezențe în literatura noastră, dimensiuni de care nu suntem întotdeauna conștienți, din păcate.
Pentru ceea ce numim „scriitori evrei în cultura română”, care apreciezi că sunt „purtătorii de drapel” cei mai importanți?
Evreii au dat scriitori importanți în toate genurile, după cum se poate vedea cu ușurință și în cartea mea, în care parcurg epoca de după Marea Unire. Avem mari poeți, ca B. Fundoianu, prozatori de anvergură, ca I. Peltz sau F. Aderca, dramaturgi puternici, ca Ronetti-Roman, mari critici și istorici literari, de la C. Dobrogeanu-Gherea la Paul Cornea, și mari traducători (prea numeroși pentru a-i enumera aici).
Ceea ce este încă „și mai special” la evreii noștri este că prezența lor culturală continuă să fie semnificativă și astăzi, în pofida diminuării dramatice a comunităților evreiești din România, din cauza Holocaustului și a comunismului. De asemenea, deși evreii români au reușit la vârf în Israel, în toate domeniile (cu excepția politicii), încă există acolo o activitate literară și publicistică în limba română demnă de a fi menționată.
Am putea spune că zona israeliană a Diasporei românești e, pentru lumea scriitoricească, cea mai puternică, cel mai bine reprezentată din tot ce e în această privință în spațiile de dinafara României?
Eu am spus asta, în cartea mea, spre supărarea, probabil, a colegilor români aflați în țările occidentale, ca să nu mai vorbim de cei din Basarabia și Bucovina de Nord.
Argumentul meu nu este de ordin sentimental, ci istoric și valoric. Dacă încercăm să reconstituim succint istoria culturii în limba română creată în Israel, mai ales după proclamarea independenței (1948), am constata uimiți că, la peste două mii de kilometri distanță de țară, s-a scris românește neîntrerupt, într-un mod instituționalizat – prin existența unor asociații, edituri, publicații, inclusiv publicații culturale – și păstrând o legătură măcar virtuală cu literatura din țară. Iar această literatură română „în mic”, cu poeții, prozatorii, criticii și istoricii ei literari, a funcționat, până în 1989, împotriva regimului comunist, care interzicea orice legături cu scriitorii români din Israel, care, din momentul în care părăseau țara, deveneau automat scriitori interziși.
E de-a dreptul miraculos că literatura română din Israel a evoluat sincron cu cea din țară, atât la nivelul limbajului, cât și la cel al temelor și structurilor. Astfel încât, după 1989, reintegrarea s-a produs firesc.
Această sincronizare cu literatura din țară, cu literaturile occidentale, în general, mă face să prețuiesc mai mult literatura română scrisă în Israel, decât pe cea scrisă în Basarabia și în Bucovina de Nord. Care o avea, poate, merite „patriotice”, dar este, cu puține excepții (din generațiile mai noi), defazată și destul de îndepărtată de modelele culturale românești și europene. Nu este o acuzație, Doamne ferește!, ci o constatare rece, de istoric literar.
Ce (ne) lipsește, fundamental, pentru a face – așa cum se cuvine – o istorie a evreității literare românești?
Două elemente ne lipsesc, cred eu: buna-credință și informarea.
Cultura noastră a dat dovadă, în anumite epoci istorice, de o vizibilă ingratitudine față de contribuția cărturarilor de etnie evreiască. Antisemitismul, fie el de secol XIX sau XX, fie că a fost practicat de minori resentimentari, ca I. Al. Brătescu-Voinești, ori de mari figuri, ca Nicolae Iorga, a jucat un rol nefast nu doar în viața publică a statului român (culminând cu Holocaustul). A produs efecte grave și în cultură, atât înainte de Primul Război Mondial (când evreilor li s-a refuzat emanciparea), cât și după. O parte însemnată din reacția împotriva modernismului a inclus explicit refuzul de a-i accepta pe scriitorii evrei. Comuniștii au dat, la rândul lor, o notă aparte antisemitismului, practicându-l chiar în timp ce proclamau „rezolvarea deplină a problemei naționalităților” (ca să ne reamintim limbajul lor). Dacă despre scriitorii români din exil, în primul rând cei notorii pe plan mondial, a început să se mai vorbească, la un moment dat, peste cei din Israel, deși parte integrantă a literaturii române – în care lăsaseră, unii dintre ei, opere însemnate (un Alexandru Sever, un Virgil Duda, un Leon Volovici, ca să-i citez numai pe cei care-mi vin în minte rapid) –, regimul ceaușist a așternut o tăcere de mormânt.
Această tăcere a accentuat lipsa de informare. Nu mai știm, practic, mare lucru despre ce s-a întâmplat în scrisul românesc din Israel între 1948 și 1989. Și când spun asta, mă refer la principalele instrumente de cercetare: Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul scriitorilor români al lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu sau chiar splendida Enciclopedie a exilului literar românesc, de regretatul Florin Manolescu. Toate au lacune serioase la acest capitol.
Din punctul tău de vedere, care sunt – privind prin „lentila” reevaluării – marile „linii de business” pentru acest decupaj – scriitorii evrei în cultura română?
Există, în opinia mea, două asemenea direcții, eu prefer să le spun de cercetare.
Prima este legată de reevaluarea contribuției istorice a creatorilor evrei din cultura română, în special din cea scrisă (căci în privința artelor plastice sau a muzicii situația e ceva mai bună). Această reevaluare ar trebui să includă: a) revizitarea unor momente, teme și personalități uitate; dar mai ales b) scuturarea „prafului” așternut asupra lor de interpretările tendențioase ale celor două totalitarisme, dintre care cel comunist, prin durata sa și prin instrumentele efective de instrumentalizare ideologică a trecutului, a lăsat urme adânci.
Cea de-a doua vizează recuperarea – dacă se poate, chiar prin inițiative cum a fost readucerea acasă a arhivei postului de radio Europa liberă – a istoriei scrisului literar și gazetăresc în limba română din Israel. Care are avantajul că încă este păstrat de memoria orală a câtorva personalități care l-au animat încă din anii 1950 sau a urmașilor lor direcți și, de asemenea, este stocat profesionist în bibliotecile din Israel.
Un asemenea proiect ar trebui să facă obiectul activității unui institut, bunăoară Institutul „G. Călinescu” al Academiei Române, dar acesta se ocupă exclusiv de proiectele lui Eugen Simion...
Și, legat de întrebarea anterioară: pentru același orizont tematic, pentru ce perioade și, eventuali, pentru care anume scriitori e încă de făcut (multă) dreptate?
Merită să ne întoarcem la câteva momente în care cărturarii evrei au contat în istoria culturii române: momentul pașoptist (care, de regulă, este trecut cu vederea), epoca lui Carol I (în care, în pofida refuzului emancipării, un Moses Gaster sau un Moses Schwartzfeld au dat opere fundamentale pentru disciplinele identitare, de la lingvistică și istorie, la folcloristică), perioada interbelică (din care doar avangarda se bucură acum de un interes renăscut, fiind adesea omisă prezența evreiască în modernismul lovinescian).
Există, desigur, și scriitori care ar merita o relectură și, mai ales, reeditarea în ediții de ținută filologică și, pe cât posibil, complete. I. Peltz sau F. Aderca ar merita să se numere printre aparițiile colecției „Opere fundamentale” a Academiei Române, iar câțiva scriitori contemporani mai puțin cunoscuți, ca I. Schechter (un mare umorist), de pildă, ar trebui, pur și simplu, readuși acasă.
Foarte schematic: cum se împarte – din unghiul de vedere al unui istoric literar – această istorie a prezenței scriitorilor evrei în cultura română? Cu siguranță că în mai multe istorii, mă gândesc...
Predau de câțiva ani cursul Istoria intelectualității evreiești din România, în cadrul Departamentului de cultură și civilizație ebraică, la Facultatea de Litere a Universității din București. An de an, când revăd materia și mă pregătesc pentru un nou semestru, descopăr cât de complexă este această istorie și, cum spui, câte istorii conține ea. Istorii comunitare și istorii personale, deopotrivă. Întrețesute, paralele și, câteodată, chiar adverse. Există o evreitate sefardă românească, mai veche, dar mai fragilă, și una așkenazi, care domină spațiul comunitar începând cu secolul al XIX-lea. Confruntată cu acel refuz al emancipării, atât la 1848, cât mai ales prin constituțiile din 1866 și 1883, comunitatea evreiască a reacționat într-un spectru foarte larg, de la sioniști (care au argumentat, în 1881, la Focșani, necesitarea plecării din România și a regăsirii originilor, în Israel) la asimiliști. La fel, în contextul democratic, dar marcat de un antisemitism în creștere, dintre cele două războaie mondiale, intelectualitatea evreiască a reacționat în multe moduri, nu o dată divergente: dacă Wilhelm Filderman a ales calea luptei democratice, în sistemul parlamentar românesc, pentru apărarea și întărirea drepturilor și garanțiilor constituționale (nu doar pentru evrei, ci pentru toți cetățenii României), un Belu Silber a ales calea subversiunii comuniste...
Aș mai sublinia, însă, un aspect. Această istorie intelectuală a evreității românești este importantă pentru noi toți, nu doar pentru evrei, căci ea este o istorie „în oglindă” a celei majoritare... Toate crizele, toate neajunsurile, toate neîmplinirile societății românești își află un ecou, câteodată amplificat, în cadrul comunitar evreiesc.
Pe de altă parte – nu ludic, ci cât se poate de serios –, cum ai pune (și unde ai pune) principalele repere ale absenței scriitorilor evrei în cultura română?
Principalul motiv pentru care prezența evreilor în cultura română este, azi, mai discretă decât se cuvine, până într-atât încât pare uneori o absență, este indolența culturală generală. Publicului larg nu prea-i mai pasă, de fapt, de cultură, iar cel specializat s-a refugiat în „tranșee” personale, din care nu mai privește și către tabloul general. Dacă, în anii fierbinți de după 1989, micul bust al lui C. Dobrogeanu-Gherea a fost vandalizat cu vopsea roșie (ceea ce constituie, orice opinie ai avea despre opera și personalitatea lui, o barbarie), mă tem că acum prea puțini dintre cei care trec pe lângă el mai știu cine a fost cel imortalizat în bronz.
Pe de altă parte, cum spuneam la început, sunt împotriva implicării criteriului etnic în judecarea unui creator. Menirea cărții mele a fost aceea de a discuta despre scriitorii și cărturarii evrei ca părți componente ale culturii române, evreitatea lor fiind un element personal, o trăsătură a individualității lor, nu un criteriu, axiologic sau structural. Cunoașterea acestei evreități este o necesitate culturală, transformarea ei într-un obstacol ar fi o pervertire inadmisibilă.
Mai ales că – pentru a reveni la sensul inițial al întrebării – pe scriitorii evrei îi întâlnești în toate câmpurile de idei ale culturii române, cu excepția extremei drepte. O absență pilduitoare, aș spune.
Faptul că de 30 de ani – fie și originală – România e o democrație întărește sau slăbește această raportare identitară care dă și categorii de genul celei cu care lucrezi tu – „scriitori evrei în cultura română”? Cu alte cuvinte, „peisajul” literar subsumat acestor coordonate – „scriitori evrei în cultura română” – e mai colorat, mai divers sau mai sărac?
O întărește și, în același timp, o și slăbește.
O întărește, deoarece acum avem dreptul – aș zice, eventual, privilegiul, ca să nu uităm cu ce sacrificii l-am obținut – de a discuta liber, de a cerceta în profunzime, de a scrie despre acest subiect, vast și fascinant, care este prezența evreiască în cultura română. Există, de asemenea, pârghii și instrumente concrete de finanțare și susținere a proiectelor culturale din această sferă: însăși cartea mea a apărut ca rezultat al sprijinului acordat Editurii Hasefer de către Departamentul pentru Relații Interetnice, din cadrul Secretariatului General al Guvernului.
Pe de altă parte, democrația aduce cu sine niște drepturi și garanții și ne face pe toți, indiferent de etnie, cetățeni egali. Tentația asimilismului este mare, pe fondul secularizării accentuate a vieții publice. Este formidabil că încă avem personalități literare și culturale ca Ștefan Cazimir, Andrei Cornea, Andrei Oișteanu sau Radu F. Alexandru, e îmbucurător că o scriitoare de limbă română din Israel, ca Riri-Sylvia Manor, are succes la Editura Humanitas, dar realitatea este că echilibrul între păstrarea identității evreiești și deplina integrare în cultura română nu este întotdeauna simplu de menținut. Mai ales că, în sine, categoriile de acest fel își pierd acum, în democrație, din relevanță, în favoarea unei piețe culturale egalizatoare.
Nu pot decât să sper că „fațeta” evreiască a culturii române are nu numai un trecut strălucit și un prezent consolidat, ci și un viitor.
Care au fost, pentru tine, cele mai mari dileme (poate nu numai de ordin moral) când ai ales să scrii despre un asemenea orizont tematic – „scriitori evrei în cultura română”?
Am avut o singură dilemă, dar una mare de tot. Am fost (și încă sunt) bântuit de îndoiala dacă nu cumva, adunând la un loc 75 de scriitori evrei de limbă română, clasici și contemporani, din România și din Israel, nu am făcut altceva decât să-i „ghetoizez”.
Argumentul pe care mi l-au furnizat prietenii evrei pe care i-am consultat a fost că demersul meu nu a vizat excluderea, ci includerea acestor scriitori în literatura căreia îi aparțin de drept. Și că, prin simplul fapt că informează publicul despre existența unor cărturari, unii, uitați pe nedrept, alții, ocultați de fostul regim, alții, mai puțin cunoscuți decât ar merita, cartea mea este o deschidere, nu o închidere.
Mi-aș dori, firește, ca și cititorii să o perceapă ca pe un act de incluziune și ca pe o lucrare preliminară, care aspiră să fie utilă celui sau celor care se vor înhăma la dificila, dar necesara operă de recuperare a istoriei scrisului românesc din Israel.
Cum e literatura „scriitori evrei în cultura română” ca literatură română?
În regretabil de echivocul capitol „Specificul național” din Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu (un critic de geniu, dar un superficial cunoscător al lumii iudaice) încerca să traseze niște caracteristici ale prezenței evreiești în literatura română. Un act de curaj, în 1941, în plină dictatură antonesciană și la numai câteva luni de la pogromurile legionare din 21-23 ianuarie. Însă, din păcate, geniul critic unit cu superficialitatea cunoașterii nu dă întotdeauna rezultate grozave, iar actul de curaj al lui G. Călinescu a fost anulat de ușurătatea portretului spiritual pe care l-a schițat scriitorului evreu român. Puține trăsături – cum ar fi mobilitatea spirituală și deschiderea permanentă către noutate – s-au dovedit, în opinia mea, reale. Altele, ca „tendința de contestație permanentă” sau atracția pentru revoluții, sunt urmarea exagerării, de către critic, a laturii politice a avangardei, în detrimentul celei artistice.
Nu mi-am propus așa ceva în cartea mea. Nici nu cred că există o constantă a evreității, în operele scriitorilor pe care i-am analizat. Cine cunoaște cât de cât universul iudaismului știe cât de divers și de complex este acesta, iar pentru scriitorii de azi evreitatea este tot mai mult o componentă a personalității private, nu a celei publice. Ea există ca element constitutiv, dar nu ca element definitoriu al personalității lor literare, în special la cei care sunt, ca evrei, nereligioși.
Și cum e aceasta ca literatură evreiască?
Cum spuneam, numai unii scriitori evrei din literatura română au o componentă identitară ușor de identificat. Am vorbit de Ion Călugăru sau de I. Peltz: aș mai atrage atenția asupra unui nume, care constituie, după părerea mea, un scandalos caz de ocultare politică postbelică. Este vorba de A. L. Zissu, liderul istoric al sionismului revizionist din România, a cărui operă a fost pur și simplu pusă la index în perioada comunistă, cu toate că rolul lui în susținerea financiară și logistică a literaturii române interbelice nu poate fi neglijat. Ei bine, literatura lui A. L. Zissu, care avea și studii rabinice, era și un mare industriaș, amestecă (uneori, năucitor) mistica hasidică și poetica suprarealistă. Povestirile din Spovedania unui candelabru (1926) și romanul Manuel sin Marcu (1934) au reprezentat, pentru mine, niște surprize plăcute, în măsură să redimensioneze peisajul avangardei interbelice.
Ce e realsemitismul?
Așa cum l-a definit regretatul profesor Nicolae Cajal, realsemitismul nu este altceva decât o reacție obiectivă, de cu totul altă factură și pe un alt plan, împotriva antisemitismului și constă în reliefarea onestă, obiectivă și activă, a contribuțiilor evreilor în toate domeniile vieții sociale, economice, culturale și chiar politice.
Ești un practicant al acestuia?
Orice critic și istoric literar care scrie fără prejudecăți despre scriitorii evrei este, cu sau fără voia sa, un practicant al realsemitismului. Nu-mi revendic vreun alt merit.
