JAD HATEM: „Poezia nu este un gen literar printre altele, pentru că ea dă glas limbii materne a sufletului“

Domnule profesor, v-ați apropiat de­seori în cercetările dvs. de o temă ge­neroasă și seducătoare, tema răului, discutată și în volumul deja tradus în limba română, Hiberbola mistică a iu­birii pure. Puternic și multiform, răul se încarnează în literatură într-o lun­gă suită de figuri ce trădează o mare asemănare cu ființele umane, dacă nu chiar o psihologie. Să fie o simplă de­ghizare, un semn că aparține de fiin­țele creației sau altceva?

În majoritatea cercetărilor mele încerc să nu mă raportez la diavol ca la o ființă reală, exterioară conștiinței. Abordarea mea se vrea a fi una fenomenologică, ce ține cont de aportul literaturii și chiar de textele sacre, în măsura în care ele au avut de propus tipuri. Nu aș vorbi de de­ghizare, ci de o învelire, pentru că, așa cum sugerați, diavolul face parte din crea­ție. Îmi aduc aminte că, după o conferință în Tunisia, în care am discutat despre Me­fis­tofel și Iblis, un auditor m-a întrebat dacă este pertinent să compar un per­so­naj fictiv cu unul real. Era clar, pentru mine, că erau la fel de reali. Ce realitate aveau ei? Pe cea a sufletului omenesc. Chiar și în abordarea teologică a ches­tiu­nii (de pildă, în eseul Jésus au désert: l’épreuve et la tentation), acord atenție dimensiunii umane. Or, luând în con­si­de­rare complexitatea sufletului, m-am gân­dit că pot determina răul urmărind per­sonaje conceptuale (Satan, Lucifer, Mefis­tofel, Moloch, Ahriman) cărora le-am con­sacrat studii separate prin care se arată apartenența creaturilor la diavol, pentru că există un mister al inechității, fără de care incitarea la rău nu și-ar găsi decât o explicație superficială. Dar acest mister este intim legat de misterul divinității înseși.

În Hiperbola..., vorbiți despre un Me­fistofel incapabil să-și imagineze des­tinul ca pe o tragedie, din cauza lipsei de libertate care îl condamnă la resem­nare. Cum înțelegeți nonlibertatea re­lativă a acestei figuri?

Fiecare personaj conceptual este în mod inextricabil legat de funcția sa. Același lu­cru este valabil pentru Satan în Evan­ghe­lia după Ioan, prezentat de la bun în­ce­put ca un ucigaș și ca un mincinos, por­nind de la propriul lui fond. Am urmărit apoi tema tragicului la Mefistofel, pornind de la noțiunea de heterotelie: vrea răul și nu poate face, în cele din urmă, decât binele.

Lucrările dvs. vizează teologia, filo­sofia și literatura, dar sunteți și un practician al literaturii, cu aplecare către poezie. Cercetările asupra poeziei dvs. au dus la comparații cu poezia lui Mihai Eminescu¹. Cum vă raportați la poezia română?

Predilecția mea pentru poezia română nu mai are nevoie de nicio mărturisire, o atestă publicațiile. Am scris mai ales des­pre poezia lui Fondane. Și recent, în lu­cra­rea Téophanie de l’impossible, paginile despre poeți români dau și ele seama de interesul meu. Vă mărturisesc însă că aten­ția mea se îndreaptă către teme care îmi sunt dragi, și nu către ceea ce ar pu­tea constitui specificul poeziei românești, a cărei esență încerc să o găsesc. Mă preo­cupă în primul rând interpretarea poe­to­logică a poemului, iar apoi unele dintre temele mele filosofice predilecte, de pildă, la Fondane, mesianitatea.

Cum se articulează în lucrările dvs. ce­le trei domenii? Care a fost punctul de pornire al acestei configurații intelec­tuale?

Aceste domenii se întâlnesc prin trata­rea acelorași chestiuni esențiale: abso­lu­tul, ființa, răul, iubirea etc., în func­ție de abordările diferite și uneori opuse. Difi­cul­tatea, pentru mine, ține de armonizarea acestor abordări, fără încălcarea auto­no­miei lor. Nu cred că reușesc întotdeauna. Mi se întâmplă în același eseu să iau par­tea teologului, chiar atunci când vorbește filosoful. Pentru mine a fost clar dintot­dea­una că cele două chestiuni, a lui Dum­nezeu și a răului, care au constituit im­pulsul meu către reflecție încă din ado­lescență, nu puteau fi tratate fără aportul acestor trei discipline. Este adevărat că lucrurile ni se întâmplă în ordinea disper­sată a descoperirii. Astfel, am citit Cartea lui Iov și Liturghia neagră de Huysmans, înaintea Cercetărilor filozofice asupra esenței libertății umane ale lui Schelling.

Citiți poezie din toate colțurile lumii și o faceți încercând să-i captați sen­si­bilitatea. Cum faceți ca să descoperiți mizele unor texte atât de eterogene, deseori ermetice pentru ochiul unui cititor străin de cultura lor de origine?

Poezia nu este un gen literar printre al­tele, pentru că ea dă glas limbii materne a sufletului. Chiar dacă, prin muzica ei, poe­zia nu oferă decât afectul pur, ea com­por­tă o dominație a afectului de către verb, conducând sufletul la înțelegerea de sine ce procură imaginea poetică și miza ei in­tențională. Am publicat în 2008 un articol despre această problematică în excelenta revistă românească Studia Phaeno­me­no­lo­gica (volumul VIII). Ținând cont de acest a priori, nu mi se pare dificilă abordarea tuturor felurilor de tradiții poetice și în măsura în care eu revendic dreptul de a interpreta poemul după schema genezei de sine. Dificultatea este una de natură practică, atunci când mă-ndeamnă fan­t­e­zia către texte scrise în limbi pe care le stăpânesc cu greu. Chiar și atunci când dispun de o traducere, caut o înțelegere literală, care să mă ghideze spre sensul exact. Rezultatul le-a părut bun mem­bri­lor juriului Serra d’or, care mi-a premiat cartea (tradusă și în limba catalană) des­pre timp în poezia catalană.

Sunteți foarte familiarizat cu poezia me­dievală, mai ales cu dimensiunea sa mistică. Ce cale alegeți pentru a depăși alteritatea acestor texte? Tre­buie să acceptăm distanța și să o integrăm în lectură sau, dimpotrivă, trebuie să încercăm să o reducem?

Nu putem neglija prăpastia care îi se­pa­ră pe Tereza din Avila (cel mai mult efort i l-am consacrat acestei mistice) și pe Meis­ter Eckhart și pe amândoi de noi. Unui istoric al ideilor nu i se poate ierta neglijarea diferențelor dintre cadrele con­ceptuale. Acestea fiind spuse, mesajul aces­tor maeștri ai vieții este mereu va­labil, atâta vreme cât sufletul se adresează sufletului, și nu doar spiritul spiritului.

În ce privește literatura, aș spune că există o plăcere specială în integrarea distanței ca element de apropriere. De exemplu, codul iubirii curtenești poate fi trăit ca o stra­nie­tate familiară, nu doar una dintre direc­ții­le spiritului asediat de inimă, dar și ca un ideal peren cu care se măsoară codurile mo­derne. Această stranietate familiară stă la baza fericirii simțite la descoperirea tex­tului Nebun după Elsa sau a altor poeme de Aragon.

În materie de literatură con­tem­po­ra­nă, există texte, teme sau autori care vă preocupă?

Temele sunt aceleași (și se cer apro­fun­date), absolutul etc. (mă feresc de forma­lism ca de ciumă), doar autorii sunt alții. Ultimele mele lecturi m-au îndreptat că­tre Endo (Christos, mila, răul).

Interviu realizat în limba franceză și tradus de ALEXANDRA ILINA