Pe aceeași temă
Comentariu pe marginea cartii To begin the world over again. Lawrence of Arabia from Damascus to Baghdad.
Care sunt principiile centrale ale filosofiei aplicate cu succes de colonelul Lawrence în formarea unei naţiuni arabe în timpul primului război mondial? În ce măsură mai sunt ele relevante?
Poate unul dintre cele mai importante principii formulate de către Lawrence este acela că, pentru a reuşi în cele din urmă să comunici cu poporul şi societatea pe care intenţionezi să le transformi, trebuie mai întâi să îi ştii foarte bine istoria şi tradiţia culturală. Nu poţi transforma o societate şi nişte oameni despre care nu cunoşti nimic. Este o greşeală făcută de nenumărate ori. Spre exemplu, nimeni din superechipa preşedintelui Kennedy nu ar fi putut promova un examen introductiv de istoria Vietnamului, ca să nu mai vorbim de etnologie sau antropologie. Mai mult, dintre cei 700 de consilieri care formau staff-ul administrativ al lui Paul Bremer, „viceregele“ Irakului, doar unul dintre ei avea o specializare în problemele Orientului Mijlociu.
În al doilea rând, trebuie să încetăm să fim noi cei care decidem perdanţii şi câştigătorii la nivel local. În Afganistan suntem în mod constant preocupaţi de ideea: este sau nu este Karzai omul nostru? Efectul în plan practic al acestor frământări interminabile constă în faptul că regimul Karzai a ajuns să fie perceput ca fiind marioneta şi pionul Occidentului. A încerca să impunem un lider apropiat agendei occidentale înseamnă a-i submina orice legitimitate autentic locală. Este ceea ce s-a întâmplat, într-o formă sau alta, cu Ahmed Chalabi (liderul preferat de neoconservatori pentru a-l înlocui pe Saddam Hussein) sau cu preşedintele Karzai în Afganistan. Cheia succesului constă, pur şi simplu, în a avea legitimitate locală. Reformele introduse de Occident trebuie continuate, în ultimă instanţă, de elite locale capabile să guverneze eficient şi să se menţină la putere fără prezenţa Vestului. Problema fundamentală nu este dacă Occidentul crede în Karzai, ci dacă poporul afgan vede în Karzai un lider legitim şi reprezentativ, un echivalent al prinţului Feisal din vremea lui Lawrence. Dacă lumea modernă şi-a asumat un rol activ şi direct în procesul de construcţie a naţiunilor, Lawrence a preferat o perspectivă mai subtilă, rezervând rolul principal liderilor locali.
În al treilea rând, trebuie să fii capabil să pătrunzi logica realităţilor politice de la firul ierbii. Afganistanul nu a funcţionat niciodată ca un stat centralizat unificat. Afganistanul profund înseamnă o societate tribală. Washingtonul ar trebui să lucreze direct cu această materie primă istorică, cu formele de legitimitate locală, încercând să construiască de jos în sus un sentiment al apartenenţei fundamentat pe caracteristicile politice şi culturale organice ale acestor nuclee descentralizate de putere tribală.
Este ceea ce a făcut Lawrence în vremea sa, înţelegând instinctiv că o realitate politică fragmentată, precum cea specifică unor societăţi tribale, cere un minimum de putere centralizată, o confederaţie difuză şi organică, compatibilă cu localismul puternic, existent la nivelul spaţiului arab. Poate una dintre lecţiile principale rezumate de Lawrence în scrierile sale constă în determinarea atentă a formelor de legitimitate autentică pe care le putem identifica la firul ierbii.
Care este elementul fundamental care poate asigura succesul într-un demers atât de complicat precum cel de reconstrucţie a unui stat?
Susţinerea populaţiei locale este de departe cel mai important aspect. Este, de fapt, şi aspectul care defineşte natura jocului: este în mod fundamental o competiţie pentru legitimitate purtată la nivelul populaţiei locale. Lawrence obişnuia să spună că „dacă avem susţinerea populaţiei locale nu putem pierde, dar fără sprijinul său nu putem câştiga“. Putem executa perfect componenta militară, dar aceasta nu va funcţiona până când nu va fi sprijinită la nivel local. În cele din urmă, componenta militară este întodeauna un instrument pentru atingerea unor obiective politice şi diplomatice. Este o unealtă, şi nu un scop în sine. Şi totuşi, dacă ne uităm astăzi la ce se întâmplă în Afganistan, se pare că marea absentă este tocmai populaţia afgană.
Ar trebui oare ca Occidentul să câştige această competiţie pentru legitimitate în locul administraţiei preşedintelui Karzai?
Nu, aceasta nu ar trebui să fie o luptă a Occidentului. Noi doar putem să ajutăm, să îi sfătuim, să ne asumăm rolul naşului. Dar nu este lupta noastră, ci a elitelor locale. Doar Karzai şi elitele locale tribale o pot câştiga. Chiar putem să credem că avem puterea să facem legitim un lider străin? De fapt, preşedintele Karzai, în urma recentelor alegeri, reprezintă o perfectă întruchipare a preşedintelui Diem al Vietnamului de Sud. Conduce o administraţie coruptă, care a acumulat un serios deficit de legitimitate şi care nu se bucură de sprijinul populaţiei. Cred că, în cele din urmă, acest proiect este predispus eşecului.
Recentele alegeri sunt doar ultimul semn. Există mult adevăr în ceea ce spun talibanii despre realegerea preşedintelui Karzai: rezultatele aşa-zisei competiţii electorale au fost decise la Washington şi Londra. Interesant este că cei mai mulţi observatori occidentali, şi care nu pot fi bănuiţi de sensibilităţi protalibane, par să confirme acest verdict. Pentru numele lui Dumnezeu, cum putem să credem în şansele de reuşită ale unui regim politic care nu se bucură de legitimitate în rândul propriului popor? Mai mult, merită să plătim din banii contribuabililor un milion de dolari anual pentru fiecare soldat american desfăşurat în Afganistan, doar pentru a amâna un final aşteptat – prăbuşirea unui regim lipsit de legitimitate? Ar trebui să reflectăm mai mult la avertismentul pe care ni-l transmite peste timp colonelul Lawrence: nu încercaţi să reconstruiţi state decât atunci când un astfel de demers este impus de urgenţa unor interese naţionale primare. Şi totuşi, realităţile fiscale ale momentului, criza economică cred că ne vor forţa, cât de curând, să revizuim raţionalitatea unei astfel de aventuri. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Marea Britanie în anii ’20 ai secolului trecut. În cele din urmă, doctrina colonelului Lawrence a fost adoptată de Londra, doar în momentul în care devenise evident că Imperiul Britanic se află într-un profund declin geopolitic şi economic care impunea o restructurare a celor mai costisitoare angajamente globale. Cred că un lucru similar trebuie să se întâmple şi în cazul Statelor Unite. Şi totuşi, o întrebare la care administraţia Obama va trebui să răspundă este de ce trebuie să investim în Afganistan resurse pe care nu ni le permitem, când interesele primare ale Statelor Unite în regiune depind mai degrabă de influenţarea evoluţiilor din Pakistan? Sunt în întregime de acord cu vicepreşedintele Biden, care este adeptul desfăşurării unei campanii clasice de contraterorism, nu de contrainsurgenţă. Afganistanul este ceea ce aş numi războiul greşit. Este un război al Occidentului, purtat şi condus de occidentali, în numele unui preşedinte autohton lipsit de sprijin popular. Potrivit ultimelor estimări de intelligence, în Afganistan au mai rămas în jur de 100 de luptători Al-Qaeda, adică echivalentul a 8 echipe de baseball. Şi pentru asta avem oare nevoie de aproape 100.000 de militari americani desfăşuraţi în teatrul de operaţiuni? Ar trebui să folosim împotriva lor aşa-numitele „drone“ (tehnologie aeriană fără pilot) pentru a-i distruge. Apoi ar trebui să semnalăm liderilor triburilor afgane că, la primul semn de reactivare a activităţii Al-Qaeda în regiune, îi vom face responsabili de acest lucru şi vom veni personal după ei.
Pe parcursul cărţii, am identificat o ciocnire fundamentală între două viziuni: pe de o parte, filosofia colonelului Lawrence care favoriza un model de construcţie a naţiunilor de jos în sus, iar, pe de altă parte, cea a lui Arnold Wilson, guvernatorul Mesopotamiei, el însuşi un produs al filosofiei colonialiste britanice aplicate în India. Care sunt ingredientele cheie ale acesteia din urmă?
Problema filosofiei reprezentate de Arnold Wilson este că o regăsim şi astăzi la nivelul elitelor din Departamentul de Stat. Sigur că în teorie nimeni nu se declară împotriva tezelor colonelului Lawrence. Dar, în practică, atunci când lucrurile devin neplăcute, tendinţa occidentalului este de a-şi asuma el însuşi gestiunea unor situaţii locale, ignorând noţiuni precum autonomie şi legitimitate locală. Precum spunea Lawrence: decât să o facem noi perfect, este dezirabil să o facă ei pe jumătate bine, pentru că e cultura lor şi, în ultimă instanţă, responsabilitatea lor. Această filosofie alternativă a fost magistral rezumată de către Woodrow Wilson, care a spus: „Trebuie să îi învăţăm pe oamenii din America Latină să îşi aleagă reprezentanţii potriviţi“. Cu alte cuvinte, restului lumii nu i se poate acorda încrederea că poate să îşi conducă propriile afaceri. În consecinţă, trebuie să intervenim noi, imperiul libertăţii, din poziţia noastră de superioritate intelectuală, să le spunem ce să facă. Este exact filosofia elitelor occidentale care susţin şi astăzi virtuţile demersului de „nation building“ şi care repetă, iar şi iar, erori devenite clasice: o hipercentralizare piramidală, controlată de sus în jos, întreaga autoritate a elitelor emanând din afara ţării (de la Londra, Washington sau Paris, după caz). Mai grav este că ţara respectivă este considerată ca fiind o tabula rasa, lipsită de o cultură proprie şi fără a ţine cont de condiţionările trecutului său etnologic. Este exact faimoasa paradigmă colonialistă franceză de care s-a lovit şi Lawrence în timpul său şi care pornea de la ideea simplă că, atunci când preiei controlul unei ţări, trebuie să îi înveţi pe localnici să devină „buni francezi“. Standardul absolut de civilizaţie politică era Franţa: în loc să înveţe araba, administraţia colonială îi încuraja pe arabi să înveţe limba franceză; în loc să înveţe tradiţia şi obiceiurile arabe, populaţia arabă era forţată să le adopte pe cele franceze. Observăm şi astăzi această tendinţă de a „occidentaliza“ anumite popoare în încercarea de a le reinventa, fără a ţine cont de faptul că tradiţiile occidentale nu au jucat un rol în devenirea lor culturală. În cele din urmă, aceste proiecte sunt destinate eşecului din cauza artificialităţii lor.
Lawrence recomandă evitarea impunerii unei culturi militare specific britanice asupra localnicilor. Dar oare nu asta face Vestul astăzi în Afganistan, încercând să construiască de sus în jos servicii de securitate decuplate, într-un fel, de realităţile tribale?
În opinia mea, în Afganistan, poliţia şi forţele de securitate ar trebui să fie descentralizate cât mai mult cu putinţă. Eroarea majoră a SUA a fost întotdeauna obsesia sa legată de hipercentralizare. De cele mai multe ori, Occidentul a încercat să centralizeze state fragile, fără a ţine cont de forţele şi tendinţele eterogene care conduseseră iniţial la fracturarea lor. Pe fond, a impune din afară un sistem politic care nu corespunde realităţilor politice locale înseamnă a crea un stat artificial, predispus unor tensiuni structurale endemice. Meritul lui Lawrence a fost acela de a înţelege că tribul şi satul sunt unităţile fundamentale la nivelul lumii arabe şi că trebuia să lucreze cu aceste forme tradiţionale, şi nu împotriva lor. Mai mult, Lawrence a înţeles că arabii nu aveau încredere în instituţii. Ei tind să aibă încredere în oameni. Singurul lucru pe care triburile Bedu îl aveau în comun era o independenţă feroce ce nu recunoştea o autoritate superioară, alta decât controlul local. Creionarea unui sistem politic care să reflecte logica organică a formelor de legitimitate locale, şi nu impunerea unui sistem universal de administraţie centralizată a fost una dintre dilemele majore cu care s-a confruntat, în prima jumătate a secolului trecut, şi Lawrence.
În Afganistan, şi eu aş recomanda dispersarea puterii centrului cât mai mult cu putinţă, mai ales atribuţiile de colectare a taxelor şi impozitelor, care ar trebui să devină o responsabilitate exclusivă a structurilor de guvernare locală şi regională. Totul ar trebui să fie localizat. În acest caz, cu cât mai puţin guvern, cu atât mai bine. Amendamentul 10 al Constituţiei Americane ar fi ideal: toate deciziile ar trebui să fie luate la nivelul cel mai de jos, cât mai aproape de cetăţean, pentru a se asigura succesul lor. Este ceea ce în logica UE se numeşte principiul subsidiarităţii. Deciziile care îl afectează, în ultimă instanţă, pe cetăţean ar trebui să fie luate de către structurile instituţionale aflate cel mai aproape de el. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Afganistan. Este o cultură tribală, astfel că loialitatea primară a fiecăruia este plasată la nivelul instituţiilor politice locale, tribul şi satul. Problema Afganistanului este aceea că sistemul său constituţional nu este compatibil cu realităţile politice de la firul ierbii. Dimpotrivă, cred că o confederaţie în care să vedem o devoluţie a puterii centrale, a atributelor administrative ale centrului către regiuni şi provincii s-ar potrivi mult mai bine cu realităţile organice ale ţării.
Am putea stimula o „mişcare de deşteptare“ afgană, asemănătoare celei sunnite, care a schimbat dinamica internă în Irak? Se pare că una dintre premisele prezentei dezbateri este aceea că o „mişcare de deşteptare“ ar apărea ca o consecinţă a suplimentării trupelor cerute de McChrystal.
Mişcarea de deşteptare a sunniţilor nu a avut nimic de-a face cu suplimentarea trupelor americane din Irak, cu celebra „the surge“. Ea nu a reprezentat un produs al generalului Petraeus. Cronologic, a apărut înainte de aceasta. Generalul Petraeus nu a creat această mişcare, ci mai degrabă a profitat cu succes de această dezvoltare organică, lucrând cu localnicii şi înarmându-i. Această evoluţie politică pozitivă a fost aproape în întregime crescută la ea acasă şi tocmai din acest motiv a şi funcţionat, pentru că a fost organică, indigenă. Liderii sunniţi în Anbar au devenit conştienţi de efectul nociv al prezenţei Al-Qaeda în regiune, care pur şi simplu le ucidea copiii doar pentru că nu purtau tradiţionala burka. În plus, liderii tribali sunniţi au înţeles că americanii nu vor rămâne acolo pentru totdeauna. Teama de şiiţi, dar şi ferocitatea acţiunilor Al-Qaeda i-a împins, în cele din urmă, în braţele americanilor, care deveniseră, în acel context, răul cel mai mic. Un alt aspect care nu poate fi neglijat este acela că Al-Qaeda în Irak era o formă de gherilă exterioară, lipsită de rădăcini locale, formată din luptători străini. Dacă veţi încerca să creaţi o plantă hibrid cu care solul nu este obişnuit, planta nativă o va respinge. Aceeaşi problemă de respingere o constatăm şi în cazul multor donatori de organe. Un proces similar s-a întâmplat şi în Anbar. Sunniţii au respins influenţa Al-Qaeda pentru că era o formă străină pentru ei. Problema este că, în Afganistan, talibanii sunt parte a realităţilor locale. Diferenţa în Afganistan este aceea că ne aflăm în mijlocul unui război civil. Talibanii fac parte din comunitatea paştună şi nu vor pleca nicăieri. Ei nu sunt luptători străini, ci chiar acolo trăiesc. Fac parte din sistemul tribal local.
Ce ar putea America să înveţe din experienţa declinului Imperiului Britanic din prima jumătate a secolului trecut?
Sunt un realist şi gândesc structural. Marea Britanie, în prima jumătate a secolului trecut, şi Statele Unite astăzi se găsesc în poziţii geopolitice similare. Atunci, Marea Britanie era încă preşedintele board-ului şi primus inter pares. Însă ascensiunea celorlalte mari puteri era imposibil de oprit, iar presiunea lor asupra statu-quo-ului internaţional devenise hotărâtoare. Imediat după primul război mondial, Marea Britanie acumulase probleme structurale masive: deficite fiscale uriaşe generate de angajamentele de securitate ale unui imperiu supraextins, care deveniseră imposibil de susţinut din punct de vedere economic. Britanicii sufereau practic de o maladie clasică de supraextindere imperială în care angajamentele lor globale nu mai aveau capacitatea de a influenţa dinamicile sistemului internaţional. Din punct de vedere istoric, un astfel de sindrom reflectă o boală care a distrus marile puteri, de la Imperiul Roman până la Franţa lui Napoleon. Şi toate acestea pe fondul unei severe crize economice. În 1920, Marea Britanie intrase într-o profundă recesiune care a generat şomaj în masă. În acest mediu nu este de mirare că politicienii şi opinia publică au început să chestioneze raţionalitatea implicării Marii Britanii în Palestina şi Mesopotamia.
Iată, spre exemplu, un editorial apărut în The Times la 7 august 1920, în perioada de maximă intensitate a insurgenţei irakiene şi unde Londra dislocase aproape 100.000 de militari pentru a controla situaţia: „cât mai trebuie să sacrificăm vieţi, atât de preţioase, în încercarea fără sens de a impune populaţiei arabe acceptarea unei administraţii complexe şi costisitoare, pe care nu au cerut-o şi pe care nu o doresc?“. Sună familiar? Se pare că istoria se repetă.
Cu o economie aflată în cădere liberă şi angajamente militare nesustenabile care împinseseră imperiul pe marginea prăpastiei economice, Londra avea nevoie de o nouă filosofie. Întreg acest context a permis colonelului Lawrence, susţinut de influentul Winston Churchill, să pledeze pentru o restructurare a responsabilităţilor globale britanice şi care să reflecte capacităţile şi resursele economice ale momentului. Am putea învăţa multe din experienţa imperiului britanic, pentru a ne asigura un declin inteligent, dar care să ne conserve statutul de mare putere. În caz contrar, dacă vom continua să ne risipim fără discernământ resursele umane şi economice în războaie imposibil de câştigat, s-ar putea să ne grăbim declinul.
Într-un astfel de mediu, ar trebui să acţionam precum Churchill şi Lawrence, determinând statele să devină parte dintr-un „commomwealth al aliaţilor“. În plus ar trebui să începem să privim problemele într-o matrice regională. Aceasta înseamnă să ne analizăm angajamentele globale la rece, în timp ce parteneriatul şi conceptul de împărţire a costurilor şi responsabilităţilor trebuie să fie modul prioritar de gestiune a ameninţărilor regionale. Să facem mai puţin, dar să facem mai bine.
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
