LESZEK BALCEROWICZ: Am profitat de un dar al istoriei cu care nu te întâlneşti de două ori

De obicei, oamenii care au auzit de numele dvs. îl asociază imediat cu „terapia de şoc“, legată de economia Poloniei de la începutul anilor ‘90. V-aţi împăcat cu această faimă, de-a lungul anilor?

Din fericire pentru mine, cei mai mulţi oameni nu-mi cunosc deloc numele. În al doilea rând, în ceea ce-i priveşte pe cei care au auzit de mine, pot să spun doar atât: ca ministru în primul guvern postcomunist al Poloniei, am avut o sarcină şi consider că mi-am făcut datoria – am reformat şi am stabilizat economia poloneză. Apoi, trebuie să spun că, în ciuda a ceea ce se crede de multe ori în afara Poloniei, n-a existat niciodată o rezistenţă socială foarte mare la reformele de la începutul anilor ‘90. De exemplu, n-au fost greve la scară mare. Sunt mai multe greve în Franţa într-un an obişnuit decât au fost în Polonia în timpul aşa-numitei terapii de şoc. Se exagerează în privinţa reacţiei societăţii poloneze la reformele noastre. Şi nu se ia în considerare ce-ar fi devenit Polonia, unde ar fi fost astăzi fără măsurile luate atunci. Dacă vrem un răspuns, să ne uităm la Belarus. Avem şi situaţia României, care – să nu fiu înţeles greşit – nu se compară cu cea a Belarusului, dar întârzierea reformelor economice a făcut ca preţul social plătit pe termen lung să fie mult mai mare decât al Poloniei. În România proprietatea de stat a fost păstrată în proporţie mai mare, pentru o perioadă mai mare. Iar proprietatea de stat este întotdeauna politizată, devine victima intereselor politice. Decidenţii cei mai puternici devin politicienii şi birocraţii, ceea ce nu e foarte sănătos nici pentru economie, nici pentru politică, fiindcă aceşti oameni au obiceiul să le otrăvească pe amândouă.

Când aţi început reformele economice la începutul anilor ‘90, aţi avut o strategie de a comunica cetăţenilor polonezi ceea ce intenţionaţi să faceţi?

Nu. Să ne imaginăm că o casă a luat foc şi sunteţi pompier: întâi le comunicaţi oamenilor dinăuntru ce aveţi de gând să faceţi sau faceţi imediat ce trebuie ca să-i salvaţi? Nu e mai periculos să-i ţineţi în foc ca să le comunicaţi ce intenţii aveţi? În primii doi ani postcomunişti, mai ales în primul an, nu a fost timp de comunicare. Şi nici nu a fost nevoie. Reformele s-au petrecut democratic, majoritatea covârşitoare a parlamentului le-a sprijinit. Mai târziu, când am redevenit ministru al Finanţelor şi vicepremier, între 1997-2000, iar situaţia era mai relaxată, am găsit timp pentru comunicare. Am avut grijă să mă înconjur de profesionişti foarte buni la biroul de presă. Am început să public la fiecare două săptămâni un articol în presa centrală în care explicam publicului polonez ce se întâmplă şi care este motivul pentru care luam anumite măsuri. Am continuat să fac asta încă un deceniu, cât am fost guvernator al Băncii Naţionale a Poloniei. Am colaborat în tot acest timp cu oamenii din presă, fiindcă mi-am dat seama că este o parte importantă a funcţiei mele.

Dar să mă întorc la primii ani postcomunişti. Dacă îţi dai seama, ca economist, în ce situaţie dificilă se află ţara şi vrei să o schimbi, ai două opţiuni: întârzii schimbările sau le faci în ritm lent şi îţi păstrezi popularitatea, dar în faţa istoriei ţi-o îngropi definitiv, sau faci ceea ce trebuie şi îţi pierzi popularitatea, dar în timp oamenii îşi vor da seama că ţi-ai făcut datoria. Iar popularitatea mea n-a fost importantă pentru mine. Cineva trebuia să-şi asume responsabilitatea.

Cum aţi reuşit să treceţi peste diviziunile politice? În România, orice măsură economică este influenţată de factorul politic.

Tocmai de asta am profitat de şansă: mi-am dat seama că perioada imediată de după prăbuşirea comunismului este una extraordinară din punct de vedere politic. Economia era la pământ, dar oamenii trăiau o perioadă de exaltare, de bucurie, fiindcă erau liberi – ştiţi cum a fost atunci. Era o şansă unică, la scară istorică, faptul că polonezii erau în starea de spirit să accepte schimbări dificile. Comuniştii erau discreditaţi, iar noile forţe politice nu se certau încă, nu apăruseră tensiunile obişnuite de pe scena politică. A fost o perioadă unică. Pentru mine a devenit evident că aveam de-a face cu un dar al istoriei cu care nu te întâlneşti de două ori. Nu aveam voie să ratez această stare de graţie, de consens naţional. Am profitat de acest dar al istoriei.

Dar când aţi decis că privatizarea masivă, toate reformele pe care le-aţi făcut sunt necesare? Înainte de căderea comunismului?

Înainte de 1989 nu m-am gândit că Polonia va fi vreodată complet liberă. Ştiam ce e de făcut, dar ideea că sistemul va avea un colaps total părea greu de crezut. Însă ideea că reformele sunt necesare îmi era limpede încă din a doua parte a anilor ‘70, când eram membru al Partidului Comunist. Am creat un grup de specialişti mai tineri decât mine şi aveam discuţii despre reforme, pe care nu ni le imaginam pe atunci decât în cadrul sistemului. Am încercat să influenţez partidul şi guvernul să adopte măcar o parte dintre ele. Dar cine-şi imagina în anii ‘70 că va veni o zi în care nu va mai exista Uniunea Sovietică? Tot ce speram, ca grup, era să clintim oricât de puţin establishment-ul. În 1980 a fost fondat sindicatul Solidaritatea. După Legea Marţială, mi-am dat demisia din partid. Solidaritatea nu avea un program economic. Singurii preocupaţi constant de acest aspect eram noi, grupul de discuţii pe marginea reformelor economice. Şi m-au chemat să mă ocup de programul lor economic. Am devenit expertul, ca să zic aşa. Dar, privind retrospectiv, propunerile noastre de reformă, chiar ale Solidarităţii, erau modeste, nici vorbă de terapie de şoc, fiindcă trăiam într-o ţară comunistă. Ştiam şi eu, şi toţi cei din Solidaritatea că, dacă propunem un program în care să amintim măcar de capitalism, va fi respins. Dar în grupul nostru de discuţii, în interior, am abordat şi aspecte cum ar fi privatizarea, liberalizarea şi ce se poate face cu economia poloneză. Atunci, din întâmplare, complet neaşteptat a venit acest dar al istoriei de care vorbeam: o Polonie liberă.

Aşadar, cel puţin din punct de vedere al dezbaterii, eraţi pregătiţi. În orice caz, mult mai mult decât românii.

Sigur, erau şi detalii la care nu ne gândiserăm şi care au apărut pe parcurs. Dar strategia de bază, ceea ce s-a numit mai târziu terapia de şoc (impropriu: eu i-aş spune o reformă necesară şi singura posibilă), îmi era limpede. Era pur şi simplu o strategie radicală de orientare spre economia de piaţă. Dacă am fi întârziat cu ea, mai târziu ne-am fi trezit blocaţi. Propunerile noastre au fost adoptate de parlament în numai două săptămâni şi am început imediat treaba. De-asta spuneam că nici n-am avut timp de comunicare. Am dat startul pe 1 ianuarie 1990 şi decretele şi legile necesare au fost semnate de Jaruzelski însuşi. Nici comuniştii nu s-au opus. Ei le-au votat, Solidaritatea le-a votat. Nu s-a opus nimeni pentru că un program alternativ nici n-a existat, iar economia era în stare catastrofică.

Aţi avut atunci adversari politici sau adversari pur şi simplu care mai târziu v-au mulţumit pentru ce aţi făcut sau v-au dat dreptate? În 1992 aţi fost înlăturat din guvern, mai târziu, în anii 2000, v-a decorat preşedintele de stânga Kwaśniewski şi aţi fost numit guvernator al Băncii Centrale a Poloniei.

Cel mai mare compliment este când opozanţii îţi adoptă programul economic. Am propus de la început cota unică de impozitare, din 1989, parlamentul a respins-o, după care au făcut exact acest lucru după plecarea mea din guvern. Există vreo satisfacţie mai mare decât atunci când ideile tale sunt preluate? Mai contează orgoliul personal când îţi dau dreptate şi cei care te detestă?

Cum a reuşit Polonia să aibă creştere ecomomică constantă în anii recesiunii? Vi se datorează acest lucru şi dvs., care aţi fost guvernator al Băncii Centrale până în 2007?

Ţările care au dezvoltat boom-uri fiscale sau ale creditelor, unde, drept consecinţă, cheltuielile au crescut prea repede, au fost afectate cel mai mult. A fost cazul ţărilor baltice, al Bulgariei, al României – mă refer aici doar la Europa de Est. Polonia a reuşit să evite un boom extrem al creditelor. Asta şi pentru că am adoptat o politică monetară dură, restrictivă. Cel puţin până în 2007, când mi-a expirat mandatul de guvernator. Am introdus, în această calitate, şi alte restricţii suplimentare pentru a încetini creşterea rapidă a creditelor pentru locuinţe, în special cele denominate în monedă străină, pentru că ne-am dat seama că e o creştere cu consecinţe negative, pe termen lung.

Unde a greşit major România în privinţa reformelor economice?

Reformele s-au făcut prea încet în prima fază de după căderea comunismului şi, pe urmă, cum era previzibil, lucrurile au devenit mai dificile din cauza factorului politic. De exemplu, perpetuarea existenţei regiilor autonome: în Polonia, pur şi simplu le-am dizolvat, rapid, din primul moment, pentru a evita crearea de monopoluri. Dacă nu se ia această măsură imediat, pe urmă e greu să mai prinzi trenul din urmă.

Odată ce s-a pierdut acest tren, ce sfaturi le-aţi da decidenţilor din România acum?

Nu există sfaturi speciale, nici soluţii miraculoase. Ceea ce sugerează Fondul Monetar Internaţional în privinţa României mi se pare de bun-simţ. Dacă suferi de o anumită boală, tratamentul este acelaşi, fie că eşti chinez sau român. Dacă ai întreprinderi de stat, nu există altă soluţie viabilă decât să le privatizezi. Cât timp sunt deţinute de stat, vor fi victimele politizării. Nu vreau să spun că în Polonia am făcut totul perfect în toţi aceşti ani. Deficitul bugetar al României a fost redus în ultimii ani. Există zone unde putem învăţa unii de la alţii.

Care e opinia în Polonia despre uniunea bancară europeană şi care este a dvs. personală?

Ca să încep într-o notă umoristică, cei mai mulţi polonezi nu înţeleg, din fericire, nimic, ca şi alţi europeni. Altfel, noi, economiştii, cu ce
ne-am mai ocupa? Redevenind serios, printre specialişti există destul scepticism în ceea ce priveşte detaliile acestui proiect. Găsesc îndreptăţit acest pesimism şi îl împărtăşesc, fiindcă detaliile pot fi cruciale. Nu mi se pare suficient de clar şi bine dezvoltat ca să judec dacă este rezonabil, dacă este o soluţie sau nu.

Dar cum ar trebui să arate acest proiect pentru a funcţiona, în opinia dvs.?

În primul rând, strict într-o notă personală, nu înţeleg de ce totul în UE trebuie să fie uniune, mai ales ceva nou. E un abuz al acestui termen care nu-mi place. Uniune bancară, uniune fiscală, uniune politică... Este o folosire greşită a terminologiei. Întrebarea substanţială este: crearea unei noi organizaţii oferă vreo soluţie suplimentară, dacă avem supervizare bancară europeană, ea va aduce ceva în plus faţă de o supervizare atentă la nivel naţional? Pentru că în Polonia, de exemplu, cred că am reuşit să creăm mecanisme de supraveghere profesioniste şi eficiente şi eu, unul, mi-aş dori să le păstrăm în această formă.

Întrebarea zilei în toate publicaţiile europene este: cum poate fi salvată euro-zona?

E prea dramatică pentru gustul meu. În primul rând, nu avem o criză a euro-zonei, ci probleme în câteva ţări membre ale ei, şi anume Grecia, Spania, Portugalia, Italia, Irlanda, dar nici vorbă de aşa ceva în Germania, Finlanda, Austria, Olanda. Aşa că ar fi mai bine să luăm fiecare caz în parte ca să vedem unde sunt motivele crizei în primul grup de ţări şi de ce ele nu există în celelalte. Şi pe urmă descoperim că ţările aflate în criză au avut politici economice proaste în trecut. În Grecia, caz special prin gravitatea lui, chiar şi printre ţările PIIGS, a avut loc o supracheltuire fiscală sistematică care a dus la datorii publice imense. Şi atunci soluţia n-o să vină prin vreo uniune de un fel sau altul, ci de la politici economice sănătoase la nivelul fiecărei ţări în parte, adaptate la problemele de acolo. Fiecare trebuie să-şi trateze propria boală, ţările UE suferă de maladii diferite.

Urmărind CV-ul dvs., pe lângă cariera universitară prestigioasă şi calitatea de membru în atâtea think-tank-uri şi asociaţii, mi-a atras atenţia că sunteţi şi membru al Comisiei pentru Ajutorarea Legală a Săracilor, a UNDP.

Din păcate, n-am fost atât de activ pe cât mi-aş fi dorit.

Răuvoitorii s-ar putea întreba cum „neoliberalul“ Balcerowicz, omul cu terapia de şoc, e preocupat de sărăcia globală.

Le-aş răspunde cum am mai răspuns de multe ori: puteţi să-mi daţi vreun exemplu în care socialismul a oferit soluţii pentru săraci? Vreun loc pe planetă unde a fost ameliorată sărăcia prin extinderea statului şi naţionalizare? De ce a crescut economia Chinei atât de puternic în ultimele decenii? Nu din momentul în care s-a liberalizat? Sigur, nu e complet liberalizată, dar direcţia schimbării e limpede. Câţi săraci existau în China înainte de această liberalizare şi câţi sunt acum? Aş putea să dau şi alte exemple. Orice individ de bună-credinţă, care nu gândeşte fanatic din punct de vedere ideologic şi n-a fost complet spălat pe creier, trebuie doar să se uite în jur ca să vadă că libertatea, inclusiv economică, este soluţia, şi nu îngrădirea ei.

Este regretabil că „liberal“ sau varianta lui comică, „neoliberal“, a ajuns să fie considerat o invectivă, o insultă. Civilizaţia noastră europeană este una a libertăţii, în orice sens al ei, inclusiv economic. Nu pot decât să zâmbesc când sunt acuzat de liberalism sau neoliberalism. Dacă asta a ajuns o acuză, eu mă mândresc cu ea.

Interviu cu LESZEK BALCEROWICZ, realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU