MARCEL GAUCHET: Occidentul este orb la efectele mondializarii economiei si a moravurilor

In anii 1980 ati anuntat ivirea unei lumi "dezvrajite". Nu sunteti, acum, sur­prins de revenirea brutala a religiei pe scena politica internationala?

Nu. Revolutia islamica din Iran ma mi­rase, ca pe toata lumea, dar din acel mo­ment am început sa ma gandesc ca aceasta dubla miscare paradoxala de "ie­sire" din religie care se accelereaza în Oc­cident - cazul Statelor Unite este atipic - si de reactivare a identitatilor religioase în restul lumii ne rezerva înca multe sur­pri­ze. Insist: ceea ce vedem acum nu este o "întoarcere" dupa toate regulile la religie, ci o resurectie a identitatilor cu caracter re­ligios.

Problema europenilor este ca nu mai reu­sesc sa înteleaga ce înseamna religia pentru acele societati în care ea are înca o forta foarte structuranta. Europenii si-au uitat propriul trecut. Pentru ei religia a de­ve­nit un sistem de credinte individuale si pri­vate. Or, restul lumii nu functioneaza ast­fel. Nici el nu este crutat de "iesirea" din re­ligie, pe care, dimpotriva, mondializarea o accelereaza. Numai ca aceasta "iesire" din­tr-o organizare religioasa a lumii, ma­ci­na­ta de urbanizare, de economismul de tip occidental, de rationamentul liberal, de eficacitatea tehnica si de consum coa­bi­teaza cu aspiratia la regasirea religiei tra­ditionale.

Se ajunge in felul acesta la o reac­ti­vare care se explica si prin esecul for­me­lor anterioare de modernizare...

Asa este. Occidentalizarea în mars for­tat, dezvoltarea, nationalismul arab, pa­narabismul, socialismul, toate au dat gres. Ce a mai ramas din ele? Identitatea re­ligioasa, constiinta colectiva stransa în jurul unei traditii. Impingeti aceasta mis­care de regasire pana la ultimele con­se­cinte si veti vedea ca va aflati în fata fun­damentalismului, care nu presupune doar regasirea religiozitatii obisnuite, ci si a adevarului originilor deturnate de co­ruperea proprie vremurilor pe care le traim.

Scandalul-pretext al caricaturilor lui Mahomed a scos la iveala imensul re­sen­timent al unor populatii care se simt dis­pretuite, aruncate la marginea istoriei, într-o situatie de vesnic esec fata de un Occident care nu îsi da seama ce for­ta distructiva au modurile sale de a ac­tiona si de a gandi pentru raporturile so­ciale împamantenite, mai ales în acel islam care nu este doar o credinta, ci si, în aceeasi masura, o regula de viata. Oc­­cidentul este orb la efectele acestei mon­dia­lizari a economiei si a moravurilor - în ceea ce priveste dezagregarea familiei tra­ditionale, schimbarea violenta a relatiei din­tre barbati si femei, a raporturilor între ge­neratii.

Libertatea de gandire si de expresie

Cum va explicati aceasta "orbire" a oc­cidentalilor?

Intre primul razboi mondial si pana la sfar­situl colonizarii, constiinta împacata a europenilor-dominatori a cunoscut un mo­ment de criza. Europenii au încercat sa în­te­leaga acele culturi si civilizatii pe care le calcasera atata vreme în picioare. Astazi, s-a terminat cu examenele de constiinta. Una peste alta, europenii s-au împacat cu is­toria lor. Nu mai au pretentii imperiale, sunt partizanii coexistentei pasnice a cul­tu­rilor, ridica în slavi diferenta, dar tot ce nu este persoana lor nu îi intereseaza pes­te masura.

Mai mult, dupa esecul proiectului de revolutie socialista si prabusirea blo­cu­lui sovietic, s-a ajuns la concluzia ca de­mo­cratia este un sistem fara rival si ca economia de piata si-a dovedit viabilitatea. Acest consens privitor la functionarea so­cie­tatilor noastre nu ne îndeamna defel sa relativizam felul în care ne uitam la res­tul lumii. Nu exista decat un singur fel de a fi modern... Toti cei care nu au înca no­rocul sa posede democratia, libertatea de expresie, piata libera, drepturile omului tre­bu­ie sa se grabeasca sa le obtina!

De ce resentimentul este mai pu­ter­nic in tarile islamice decat oriunde in alta parte?

Pentru ca proximitatea actioneaza ca un factor agravant. Islamul este al treilea mo­noteism, o religie care se plaseaza pe sine în continuarea iudaismului si a cres­ti­nismului si care se prezinta ca sigiliul Pro­fetului, revelatia ultima si definitiva. Or, astazi, credinciosii Profetului se afla, în mod inexplicabil, în situatie de învinsi, de dominati - si nu numai într-o singura pri­vinta. Au fost supusi colonizarii. Con­flic­tul israelo-palestinian este trait de ei ca un simbol al perpetuarii acestei umiliri co­loniale. Si, pe deasupra, aceasta dez­vol­ta­re de tip occidental care le este impusa nu functioneaza.

In aceasta consta si diferenta fata de tari ca India si China, unde, cu siguranta, re­sentimentul nationalist nu este mai mic, numai ca aceste tari se bazeaza pe o coe­ziune colectiva si pe structuri politice datorita carora pot sa-si însuseasca fara pro­bleme, asa cum a facut-o Japonia la vremea ei, tehnica occidentala si modul de ra­tionament economic aferent. Ele îsi pot permite ambitia de a-i bate pe occidentali pe propriul lor teren si, în acelasi timp, sa sta­paneasca procesul si sa ramana ele în­sele.

Aceste lucruri sunt de neconceput în lumea arabo-musulmana. Acolo state­le sunt slabe si tiranice totodata. Nu exis­­­ta instrumente de modernizare si atunci se aleg doar cu ponoasele unei oc­cidentalizari de mana a doua, fara sa mai ajunga si la beneficiile ei. Nu poti sa nu vezi în pretentia lor de a-si pune religia la adapost de orice discutie o profunda ne­si­guranta cu privire la soliditatea acestei religii.

Libertatea de expresie, din care Oc­cidentul face un absolut, trebuie li­mi­ta­ta din motive religioase?

Nu, ar fi o ipocrizie inutila. Indiferent de limitele pe care s-ar preface ca si le im­pu­ne, Occidentul ar ramane ceea ce este. Nu poti sa le ceri musulmanilor sa renunte la ceea ce sunt, asa cum nu poti sa le ceri nici occidentalilor sa renunte la castigul lor cel mai simbolic si mai de pret: libertatea de gandire si de expresie.

A limita libertatea de expresie, a le­gi­ti­ma exceptiile din motive religioase ar în­semna sa dai un raspuns gresit la o în­tre­bare corecta. In primul rand, guvernele oc­ci­dentale trebuie sa-si dovedeasca, prin acte tangibile, capacitatea de a tine seama de situatia unei lumi islamice fata de care, sa o recunoastem, atitudinea noastra se re­duce la o indiferenta globala, din care ne smulgem din cand în cand agitati de di­verse temeri punctuale. Tocmai pentru ca suntem o civilizatie a autocriticii, avem da­toria sa aratam ca suntem dispusi sa ne pu­nem si în locul altora. Este o problema de responsabilitate politica la scara con­stiin­tei colective. Intre alte initiative, o in­sti­tutionalizare europeana consecventa si deschisa a cunoasterii islamului ar da un semnal exemplar: suntem taramul cu­noas­terii critice - de ce sa ne ascundem dupa degete -, dar în acest cadru suntem dis­pusi sa primim si ceea ce nu suntem noi.

"Iesirea" din religie

Nu sunteti frapat de ascensiunea de­­riziunii care isi ia ca tinta toate re­li­gii­le?

Ba da. Deriziunea care se practica de, sa zicem, doua-trei decenii în Euro­pa prezinta un element de noutate. Ea ilustreaza accelerarea "iesirii" din re­li­gie despre care vorbeam. Am trecut din­co­lo de critica antireligioasa pe care o cunosteam odinioara si care exprima o os­tilitate de principiu fata de un sistem pe care îl combati pentru ca este contrar spi­ritului libertatii. Oricat de violenta, opozitia presupunea un soi de întelegere în­tre opozanti: voi credeti în autoritatea re­ve­la­tiei, noi credem în autonomia ratiunii. Di­sen­siunea era ireconciliabila, în schimb exista un consens implicit în legatura cu miza înfruntarii - inclusiv în privinta ridi­co­lu­lui care ucide.

 Deriziunea ne împinge în afara aces­­tui acord implicit prin desfiintarea tere­nu­lui pe care se situeaza credinta. In felul acesta, deriziunea este chiar mai jig­nitoare pentru o constiinta religioasa de­cat anticlericalismul sau ateismul tra­­ditionale, care puteau rani, dar care aveau o solida ratiune de a fi. Deriziunea ra­neste constiinta religioasa în ce are ea mai profund: sentimentul ca existenta are o anumita gravitate, sensul întrebarilor ul­time în fata mortii, lumea de dincolo, man­tui­rea. Toate acestea sunt batjocorite cu o su­perficialitate satisfacuta.

Nici lumea politica nu scapa de de­ri­ziune...

Bineînteles ca nu. Nimic din ce este con­siderat serios nu scapa. Deriziunea a devenit un soi de criteriu pentru hiper­mo­der­nitate. Este, fara îndoiala, un reflex de copil rasfatat pentru societatile de mare prosperitate. Un epifenomen ideologic care împinge la extrem crezul liberal al so­cie­tatilor noastre: daca toate merg asa de bine - de ce sa ne mai punem întrebari dra­matice? Nu se mai poarta gravitatea... De­sigur, cu cat esti mai angajat în credinta ta sau în actiunea politica pe care o duci, cu atat esti mai lovit de refuzul seriozitatii. Si sa ne mai miram de reactia societatilor în care dificultatea de a trai si-a pastrat toa­ta ponderea...?

Consemnul respectarii credintelor este suficient?

Nu are legatura. Cred chiar ca expresia în sine este periculoasa. Deoarece con­fun­da doua lucruri. Pe de o parte, trebuie sa-i respectam pe credinciosi. Dar, pe de alta parte, exista dreptul inalienabil la lip­sa de respect fata de credinte, adica dreptul de a le supune examenului critic, ca pe orice alt sistem de gandire. Nimic nu poate fi protejat de acidul dezbaterii pu­bli­ce. Aceasta este regula lumii noastre si este absurd sa îi impui limite. Inseamna sa te renegi, fara sa ai nici cea mai mica san­sa de a ajunge la un rezultat.

Interviu realizat de Henri Tincq

(Adaptare de Luminita Braileanu dupa Le Monde din 11 martie 2006)

(Subtitlurile apartin redactiei)