Pe aceeași temă
În 2014 a publicat una dintre lucrările sale fundamentale despre rasism, Eugenism și modernitate în Europa (1870-1950). Este fondatorul Institutului Cantemir și al Grupului pentru istoria eugeniei și a rasei din universitatea sa, precum și fellow al Societății Regale de Istorie. Martorii spun că este unul dintre profesorii foarte populari printre studenți, fiindcă nu se ferește de subiectele controversate.. După referendum, l-am întrebat ce crede despre evoluțiile din țara sa de adopție. O altă temă controversată. (Brîndușa Armanca)
Cum vedeți ca istoric consecințele votului pro Brexit?
Consecințele sunt foarte grave atât pentru Marea Britanie, cât și pentru Uniunea Europeană. Este foarte posibil ca Scoția, care a votat să rămână în Uniunea Europeană, va cere un nou referendum și de data aceasta va vota pentru independență. Sinn Féin în Irlanda de Nord va cere același lucru. În UE vor fi țări precum Olanda sau Suedia care vor cere să aibă și ele referenduri similare cu cel din Marea Britanie. Cine ar fi crezut că lovitura de grație dată Uniunii Europene va veni din partea Marii Britanii? 23 iunie 2016 va intra cu siguranță în istorie.
Cum ați votat și cu ce justificare?
Pentru a rămâne în Europa unită. Argumentele mele țin de faptul că m-am născut pe continentul european, în România, de credința că e mai bine să fim împreună în familia mare a Europei, fiindcă așa putem să rezolvăm mai ușor problemele economice, culturale etc. Dar Anglia are o tradiție a separărilor, este și nu este, fizic, în Europa, iar această insularitate i-a făcut pe britanici oarecum diferiți. Din păcate, evoluțiile politice și sociale recente au adus unele probleme țărilor dezvoltate din Vest, cum ar fi problema încâlcită a imigrației. Însă problema refugiaților o văd tratată foarte ipocrit, aici. Anglia a participat la mai toate conflictele militare recente de pe continentul african, deci a fost implicit parte în efectul migrației și m-am așteptat să fie mai generoasă cu cei care fug de urmările distrugerilor și din calea nenorocirilor. În Siria, Irak sau Liban, sunt orașe distruse complet, populația e complet disperată. Și când ajutăm, o facem foarte „englezește“, selectând copiii din Liban și aducându-i aici doar pe cei care ne convin, ceea ce e, într-un fel, o formă cinică de eugenism social.
Totuși, cum vă explicați faptul că generațiile trecute de imigranți din comunitatea musulmană s-au integrat în țări ca Franța, Belgia, Marea Britanie, iar oameni din generația tânără de acum, naturalizată în aceste țări, aderă la mișcări extremist-teroriste ca ISIS și refuză să se integreze?
O explicație ar fi faptul că generația tinerilor de azi și-a pierdut respectul față de instituțiile statului și încrederea în stat ca sursă de legitimitate politică, social, culturală. Cei veniți în Marea Britanie în anii '60 sau '70, chiar dacă nu vorbeau încă limba, chiar dacă nu aveau un serviciu, veneau cu un anume respect față de statul care le oferea o viață nouă. Este un argument esențial pentru a avea sau nu o legătură morală cu societatea care te-a primit, un barometru moral care să măsoare loialitatea civică. Statul, la rândul său, nu mai are azi niciun instrument valabil pentru a-i atrage pe acești tineri. Deși nu le oferea mai mult bunicilor acestora, dimpotrivă, minoritarii tineri au o situație privilegiată, fiindcă sunt născuți în Europa, au cetățenie, acces la educație, democrație etc., bunicii lor, însă, sosiți din colonii aveau o fascinație față de patria-mamă – vezi indienii din Marea Britanie care manifestau o adevărată adorație față de monarh și Imperiu -, deci erau dispuși la o legătură sinceră cu țara de adopție, sperând că pot avea o viață mai bună. Generația prezentă este dezamăgită, iar statul e slab. În Regatul Unit situația e puțin diferită față de Franța sau Belgia fiindcă Regina și Monarhia au un prestigiu imens, iar asta oferă siguranță statului și societății, dar fenomenul deziluziei și cel al dezamăgirii politice există și se manifestă în diverse forme de protest. Vezi de exemplu degringolada politică ce a urmat referedumului din 23 iunie.
Există similitudini între epoci din trecut și epoca actuală la care trebuie să luăm aminte?
Cu siguranță vedem câteva asemănări între ce se întâmplă acum și ce se întâmplă în alte perioade istorice, cel puțin la nivelul limbajului politic. Din păcate, nu vom ieși ușor din ce s-a întâmplat, ci vom intra într-o nouă fază post-UE, când discursul despre statul național, suveranitate națională și naționalismul etnic va fi foarte răspândit. Ca în Europa anilor '30, dacă tot vorbim de similitudini. Politicienii români ar trebui să fie și ei foarte îngrijorați. Văd și în România multe asemănări cu perioada interbelică. Unele metafore politice, uneori acțiunea politică sau maniera de transmitere a mesajelor sunt asemănătoare. Uneori, unele similitudini sunt bune.
Cum ar fi...
Importanța dată culturii, ideea de valori naționale, protecția tinerilor, a mamelor, deci mesaje sociale, care își au originea în mișcarile progresiste din secolul trecut, dar alte similitudini sunt păguboase. Au făcut mult rău în trecut și pot face și azi, cum sunt naționalismele radicale, rasismul, eugenismul, care mă interesează pe mine ca istoric. Dacă nu ne trezim la timp, va fi greu ca, din interior, societatea civilă sau oamenii de cultură să poată sta în calea acestor mișcări ideologice, care acum prind foarte bine la populație. De exemplu, în Ungaria acum este destul de greu ca un intelectual să critice deschis guvernul fiindcă va fi considerat un „trădător“, un om lipsit de patriotism, în raport cu conducătorii politici care își justifică acțiunile cu patriotismul și naționalismul maghiar.
La ce vă referiți când spuneți că trebuie să ne trezim?La România, la Europa?
Cu siguranță la Europa de Vest și nordică, fiindcă astfel de fenomene sunt mai evidente acolo decât propriu-zis în România, fiindcă, paradoxal, România este mai ferită; nu sunt atacuri teroriste, nu vin valuri de refugiați ca în alte țări, ceea ce ajută să nu se ajungă la un limbaj public radical, agresiv, de tip naționalist, ca în Ungaria, Slovacia, Anglia sau Suedia. Dar să nu ne culcăm pe lauri, educația este foarte importantă pentru a preveni astfel de radicalisme, fiindcă virusul există și știm asta din istorie.
Profesor la Oxford sună ca un summum al încununărilor academice. Vin la Oxford la studii lorzi, odraslele șefilor de state, prinți etc. Ca maramureșean tânăr descins acolo, v-ați simțit vreodată stingher?
Aș minți să spun că nu am simțit diferența materială, dar erau și englezi mai săraci ca mine. Eu eram „fericit“ fiindcă am avut tot timpul bursă, eram deci protejat financiar și, deși trăiam simplu, spartan, nu eram îngrijorat. Venind din Transilvania, din Maramureș, am avut un avantaj, m-au acceptat imediat fiindcă eram exotic pentru ei, de acolo știau personaje mitice. Îmi amintesc episoade de la început în care m-am simțit stingher ca fiind din România, dar pot spune că umilit nu am fost niciodată. După ce am intrat în „sistem“ și am devenit cadru universitar, stinghereala a dispărut, lucrurile aici sunt meritocratice.
Meritocrația există? Noi încă n-am încercat-o aici, în România...
Eu nu aveam altă cale decât să fiu bun, să fac treabă bună, să-i ajut cât pot pe alții, tata nu era prințul Arabiei, așa că asta am făcut. Ca istoric am putut să mă afirm, să scriu, n-am avut opreliști. Am devenit cetățean britanic, am familie, copii, casă etc., sunt acum pe deplin integrat. Am cerut cetățenie cât Regina este în viață, pentru că am un mare respect pentru ea, pentru ce reprezintă ea în istoria ultimilor 50 de ani.
Ca profesor de jurnalism, constat o diferență între promoțiile de studenți, a scăzut în ultimii ani capacitatea lor de a studia, calitatea dialogului academic a scăzut. Se întâmplă și la dvs.?
Da, există o diferență, studenții de azi nu mai merg la bibliotecă, au Internetul, iar dobânirea cunoștințelor a devenit superficială fiindcă e spontană și studentul nu rămâne cu mare lucru. Cei care sunt buni sunt buni și încă citesc cărțile fundamentale. Sistemul academic încearcă să compenseze prin programele antiplagiat și prin digitalizare, dar mai sunt multe de făcut. Deci, să nu credeți că România e mai neagră, sunt probleme și în sistemele cu mare tradiție, precum cel britanic.
La profesori apare fenomenul de plagiat în Marea Britanie?
Nu se pune problema. Nu avem cazuri celebre ca în România.
Ați plecat ca student din Transilvania natală, mai întâi la Universitatea Central-Europeană din Budapesta, unde ați luat doctoratul, apoi la Oxford Brookes, unde sunteți acum profesor. Credeți că ați fi avut un parcurs profesional similar dacă ați fi rămas în țară?
Nu sunt omul care să se uite la România și la trecutul meu cu dispreț și să arunc cu noroi în cei care mi-au făcut viața amară la tinerețe. Dacă m-ați fi întrebat acum 10 ani, aș fi spus că ar fi fost imposibil să fi avut aceeași carieră. Azi spun că ar fi fost altfel, fiindcă structura academică este diferită în România. În perioada cât am stat la București a fost dificil să mă adaptez, să pot avea casă, familie și carieră totodată, iar asta a atârnat în decizia mea de a pleca. Am vrut să fac ceva care a depins de mine, să știu că n-am trăit degeaba. Problema mea cu țara de origine a fost de natură epistemologică și existențială, nu atât deficiența instituțiilor statului, care se pot (într-un final) reforma; la acestea se adaugă problematica profundă a studierii istoriei în România. Am simțit cum este să fii împotriva curentului și n-aș fi putut rezista scriind despre rasismul românesc. Asta și explică de ce nu există specialiști români care scriu despre rasismul autohton, există specialiști în naționalism, dar nimeni nu încearcă să vadă istoria discriminării și din această perspectivă. Aș fi renunțat la viața academică și, poate, m-aș fi făcut pădurar. Când eram copil, voiam să mă fac pădurar, fiindcă în pădure era singurul loc unde mă simțeam liber. M-am gândit ce meserie să-mi aleg ca să nu mă bată nimeni la cap și cea de pădurar mi se părea ideală. Dar mi-am ales-o poate pe cea mai „proastă“, fiindcă pe istoric îl bate toată lumea la cap.
