Memoria Teatrului: „Eternitatea. Şi încă o zi”

Andreea Nanu, sunteţi cunoscută, de la debutul din 2014, ca prozatoare. Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare, Insula Melc, Timpul Splendorii, Cartea Cuvintelor Chivot, Scrisoare pentru Ida, Noapte americană, Custodele... romane primite călduros de critici şi cititori. Iar acum, aceste două volume inedite, cu şi despre teatru: „Cum vă place. Cronică de teatru, operă şi film” şi „Eternitatea. Și încă o zi. Teatrul lui Andrei Șerban”. Teatrul viu în dialog cu teatrul restaurat – un prolog interesant la ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru, a cărui temă este chiar întâlnirea dintre creaţie şi re-creaţie... Pentru început: în ce fel vă atrage teatrul, în raport cu romanul?

Dacă scriitorul de ficţiune povesteşte lumea, reimaginând-o ca parabolă prin personaje inventate, cronica de spectacol presupune un travaliu diferit; creator de ordin secund, cronicarul de teatru, operă sau film descoperă realitatea spectacolului, descinde în lumea relaţiilor multiple care se creează între poveste (piesă, libret) şi actori, scenografi, coregrafi, regizori. Spre lumea scenei mă atrage tocmai „arta uitată a legăturilor”, descrisă de Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinţ. Singurul teatru care mă convinge este Teatrul-Relaţie. Deşi fiecare artist este unic, el nu se poate împlini şi revela decât împreună cu ceilalţi și în relaţie cu spectatorii cărora li se adresează. E ceea ce conferă teatrului şi actului de creaţie, în general, profunzime, demnitate, libertate. Grație acestei reciprocități, arta durează în timp.

Avem nevoie să existăm în relaţie cu celălalt. Mai ales acum...

Cred că pandemia ne-a pus la încercare, uman şi artistic, creator, tocmai această resursă, fragilă, dar mereu capabilă de-a se regenera, a relaţionării. Deşi, paradoxal, restrânse la infinitul virtual, legăturile cu ceilalţi, dar şi cu noi înşine, au trebuit să fie redescoperite, reinventate. Nu doar pentru a supravieţui, ci mai ales pentru a ne vindeca... În ultima călătorie la Epidavros, am fost uimită să descopăr că templul dedicat zeului taumaturg Asclepios avea, în centrul incintei sacre, teatrul. Într-o natură impresionantă care mi-a amintit de Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, ascensiunea devenea descindere în adâncuri: treptele (amfi)Teatrului coboară în Om, în ceea ce purtăm adânc în noi. Ne oferă şansa să descoperim și să înțelegem, printr-o încercare mereu înnoită, directă, vie. Şi ca orice încercare, nici teatrul nu e scutit de risc. Poate de aici îi vin frumuseţea, fascinaţia. De la „oglinda concentrată a lumii”, cum îl defineşte Shakespeare, la „împuşcătura cu gloanţe oarbe” a lui Cehov, teatrul se luptă cu propriile lui contradicţii. Acestea îi sunt constitutive. Dar îi şi devin, în timp, seminţele propriei renașteri.

Cum ați descoperit teatrul? Şi plăcerea de-a scrie altfel, despre o lume altfel?

Am descoperit teatrul prin oameni, prin artiştii care-l fac posibil. Aici sunt inspiraţia şi provocarea. Dacă un scriitor, un pictor sau un muzician se poate împlini în solitudine, în teatru ai nevoie de ceilalţi. Chiar dacă nu vezi acelaşi lucru, înveţi să priveşti, cu actorii şi spectatorii, în aceeaşi direcţie. Experienţa împărtăşită a spectacolului face să se coaguleze, între cel care joacă şi cel care priveşte, un scop comun, un orizont de aşteptare incluziv, primitor. Odată ce treci pragul teatrului, acesta ţi se descoperă ca „artă a bunei întâmpinări”, care cultivă în egală măsură apropierea şi distanţa, admiraţia şi spiritul critic. Cred că o astfel de abordare, specifică teatrului, vine ca un remediu pentru viaţă, pentru ceea ce numim astăzi, într-o formulă clasicizată, răul nostru de-a fi.

Primul teatru? Primul spectacol?

Aventura mea teatrală a început la Unteatru. Regizorii Andrei şi Andreea Grosu m-au primit cu generozitate în familia lor artistică, de care mă leagă multe afinităţi. Cu actorii Constantin Cojocaru, Florina Gleznea şi Richard Bovnoczki am început, la un moment dat, regia unei piese, dramatizarea romanului meu Scrisoare pentru Ida. Chiar dacă proiectul a rămas nefinalizat, ne leagă o frumoasă prietenie. Iar primul spectacol pe care l-am descoperit tot la Unteatru şi care mi-a imprimat noua traiectorie în scris, secundă, dar complementară, a fost Molly Sweeney de Brian Friel, în regia Sânzianei Stoican. Cu o curajoasă economie de mijloace, dar şi cu o exuberanţă sinceră a emoţiei, am trăit deplin experienţa spectacolului; l-am perceput ca pe o felie de viaţă, un timp privilegiat în care trei actori acceptă „să moară”, pentru ca trei personaje să trăiască în locul lor şi să-mi spună o poveste, o parabolă care m-a vindecat. Molly Sweeney şi teatrul, în general, sunt despre ce înseamnă „să vezi” şi „să fii văzut”, să atingi şi să fii atins. Continuând bogata colaborare cu Editura Eikon şi directorul ei, domnul Valentin Ajder, care îngrijeşte o valoroasă colecţie de carte de teatru, am reunit în volumul Cum vă place – titlul emisiunii radiofonice pe care, generos, mi-aţi oferit-o în cadrul revistei culturale Trinitas – cronicile scrise în ultimii patru ani. Această amplă privire retrospectivă îmi oferă acum prilejul să le mulţumesc celor care m-au invitat să descopăr, împreună cu ei, lumea de dincolo de cortină. „Teatrul magic”, cum îl numeşte Hermann Hesse.

...Şi despre care continuă „intrarea nu este permisă oricui”!

Într-adevăr. În ciuda formulei „democratice” a lui Shakespeare, „Cum vă place”, teatrul are şi o dimensiune selectivă, elitistă. Cred că aşa cum un regizor îşi alege atent distribuţia, în acelaşi fel, teatrul şi-i alege pe cei cărora le încredinţează secretele lui. Şi, poate cel mai preţios, memoria lui. Deşi acum este la modă tocmai acest exaltat „acum”, laolaltă cu dezrădăcinarea şi obnubilarea diferenţelor, cred că spectacolul supravieţuieşte, dincolo de materia perisabilă, prin memoria culturală. În ultimul an, dacă sălile de spectacol s-au închis din cauza pandemiei, în acelaşi timp, s-au deschis arhivele. A fost o piatră de încercare, pentru teatru şi memoria lui. Dar şi pentru noi, spectatorii, puşi în situaţia de a relaţiona indirect cu spectacolul. Deşi nu oferă acelaşi impact, înregistrarea prilejuieşte o întâlnire secundă, dar la fel de vie şi încărcată de emoţie. O emoţie acumulată şi păstrată în timp, pe care o regăsești cu plăcerea unui colecţionar, de artă, dar şi de momente privilegiate, surprinse între teatru şi viaţă. Descoperi spectacole care nu se mai joacă, decoruri uitate, actori care, din păcate, nu mai sunt printre noi. Dar care continuă să respire larg în pânza imaginaţiei, făcând din teatru un teatru personal al fiecăruia. Cred că întâlnirea din sală îşi are continuarea necesară şi corespondentul firesc în cronica păstrându-i amintirea, peste generaţii. Cronica este actul de prezenţă în timp al spectacolului.

Ajungem astfel la cel de-al doilea volum, despre Memoria Teatrului, cu un subiect de cercetare inedit: arhiva Andrei Şerban din fondul Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” de la Craiova. Cum a început proiectul?

Memoria Teatrului rămâne un capitol deschis, insuficient explorat în cultura română. Nu doar de specialişti, ci şi de către publicul larg. Este greu să ai acces la arhive, apoi este şi mai dificil să le valorifici editorial, pe piaţa cărţii. Îi mulţumesc directorului Lucian Dindirică de la Biblioteca Aman, care mi-a facilitat accesul la fondul de arhivă, oferindu-mi prilejul de a explora treizeci şi trei de spectacole, ateliere și numeroase înregistrări ale claselor de actorie conduse de Andrei Şerban cu studenţii Universităţii Columbia. În acest fel, am avut oportunitatea să-l descopăr pe Andrei Şerban din mai multe perspective: regizor, profesor şi împreună-actor cu cei pe care i-a ghidat, de-a lungul timpului, în această riscantă meserie, călăuziţi de o întreită exigenţă: arta, inima şi meşteşugul. Cred că orice demers cultural are şansa să dureze şi să rodească, dacă începe prin a fi un demers uman. Cartea a început cu o întâlnire privilegiată: Andrei Şerban mi-a descoperit scrisul, iar eu i-am descoperit spectacolele. Aşadar, volumul de faţă este rodul unei prietenii, iar reciprocitatea îi conferă nobleţe. Aşa cum o prietenie îşi „înrămează” momentele privilegiate, la fel, arhiva Andrei Şerban e construită pe principiul tablourilor dintr-o expoziţie; unitatea eseurilor vine mai puţin din cronologie şi mai degrabă din tema lor unificatoare, din căutarea împărtăşită. Miza a fost să redescoperim spectacole de colecţie care nu se mai joacă, dar care încapsulează bogăţia unei experienţe pe marile scene ale lumii, cu distribuţii excepţionale şi care, luate împreună, refac un parcurs biografic şi profesional. Am pornit la drum cu această bună-credinţă. Şi am reuşit datorită încrederii pe care ne-am insuflat-o, eu parcurgând zeci de ore de înregistrări şi reconstituind spectacolul, iar Andrei Şerban susţinând, completând sau, dimpotrivă, contrazicându-mi observaţiile, în acelaşi spirit de fidelitate faţă de artă, inimă şi meşteşug.

Pentru publicul larg, dar și pentru studenții care se pregătesc să devină critici de teatru sau „restauratori”, cum am putea să ne imaginăm o arhivă?

Aș asocia universul arhivei spectacolului cu imaginea unei grădini; o grădină nobilă ale cărei porți le găsești, mai întâi, ferecate. Accesul la arhive rămâne foarte dificil. Te descurajezi sau cauți o cale de a pătrunde. Apoi, odată ajuns în grădină, o descoperi uitată, neîngrijită, năpădită de buruieni. Se spune despre un om singur că se sălbăticește. La fel, despre un spectacol uitat pe o casetă prăfuită. Nu doar făptura, ci și memoria operei de artă cere să fie „îmblânzită”. Adică revizitată și resituată în actualitate. Creaţie şi re-creaţie... În artă, noutatea își reclamă constant întâietatea în raport cu vetustul. Lăcomia „formelor noi” înghite adeseori fără discernământ spectacolul clasic, ca balena pe Iona. Arhiva mi-a oferit emoția pe care o trăiește un arheolog când descoperă un sit; vizionând înregistrările, am descoperit nu „spectacole moarte”, ci o sumă de momente de viață care, odată scoase la lumină, recompun un univers personal, original, irepetabil. Așa cum arheologul extrage artefactul din straturile solidificate, notându-și scrupulos observațiile, la fel, am încercat să extrag spectacolul „artefact”, să-l reconstitui prin acrivia detaliilor și să-l redau memoriei culturale, ca să poată fi redescoperit și admirat de contemporani. Însă nu doar ca obiect prețios într-o vitrină de muzeu. Ci ca prezență și posibil interlocutor. Întotdeauna, scopul final rămâne acesta: spectacolul de ieri trebuie să însemne ceva astăzi; fiindcă spectacolul, ca fiecare dintre noi, trebuie să trăiască acum!

În ce a constat, practic, reconstituirea fondului de arhivă Andrei Șerban?

Tot Micul Prinț spune că avem nevoie de ritualuri. Ca să ne cunoaștem, dar și ca să ne pregătim pentru a ne întâlni unul cu celălalt, ca să ne „îmblânzim” reciproc. La fel, ca să reconstitui arhiva, am avut nevoie de disciplină și ritualuri. Spectacolul însuși te învață ce să faci, memoria lui te ghidează. Din păcate, în majoritatea înregistrărilor, imaginea și sunetul sunt deteriorate; înaintam într-o ceață de sunete și imagini. Știam, din ateliere și interviuri, că Andrei Șerban acordă o atenție sporită textului, fiecare cuvânt e justificat prin joc, fiecărui sens i se dă un corespondent prin interpretare. Un echilibru dificil, dar exersat, între rigoare și joc, între nevoia regizorului de distanțare și spiritul său „ludic și afectiv”, cum îl descrie prietenul şi criticul de teatru George Banu. Am urmărit montările după Shakespeare cu textul original în față și fiindcă limba veche nu mai poate fi deslușită în înregistrare, dar și pentru a observa îndeaproape decupajele și adaptările. Alegerile regizorului înseamnă întotdeauna ceva, reprezintă indicii care se cer descifrate. Însă înregistrarea mi-a oferit tocmai acest avantaj: să mă opresc la fiecare cuvânt, să acord fiecărei replici generozitatea atenției retrospective, respectând, de fapt, metoda de lucru, cu textul și actorii, a lui Andrei Șerban. La fel, am urmărit spectacolele de operă în paralel cu libretul, pentru a suprapune just replica pe gest, expresia pe arie. Fiindcă tocmai teatralitatea, „excesul” ei, conferă originalitate spectacolelor de operă montate de Andrei Șerban. În prealabil, vizionam diferite variante în regii clasice sau contemporane, pentru a putea situa într-un context de referințe cât mai generos intențiile regizorului. Astfel ies în evidență noutatea, ineditul, originalitatea. Dar și eșecul, riscul asumat, controversa generată; „controversă” pe care, de asemenea, am reconstituit-o, sintetizând observațiile criticilor apărute în jurul spectacolului, ca aparat critic indispensabil oricărui cercetător, dar și ca punct de pornire pentru relansarea dialogului în jurul unor montări valoroase. Criticul este, cum frumos spune George Banu, un „acompaniator”. Dar în același timp este și creator, cronica spectacolului având posibilitatea să fie, în forma ei cea mai rafinată, artă după artă. Re-creaţie. De aceea, dialogul dintre artiști și critici rămâne esențial.

Ați decodificat arhiva printr-o scriitură personală, un stil apropiat de eseu și corespondență, în contrast cu critica de teatru obișnuită, obiectivă, din revistele de specialitate.

În Cum vă place am scris despre spectacolele văzute direct, pe viu, pe scenă. Însă cronicile reunite în Eternitatea. Şi încă o zi sunt extrase din corespondența purtată cu Andrei Șerban. Reprezintă, la origine, scrisori care i-au fost adresate ca răspuns la invitația sa de a-i descoperi arhiva; dar și ca răspuns la pariul dacă acest amplu efort restaurator este posibil, deși nu am lucrat niciodată împreună, și merită să fie asumat astăzi, acum, nu de către un specialist din breaslă, ci de un scriitor de ficțiune. Ne-am asumat împreună un risc. Dar se pare că, în acest caz, tocmai ficțiunea a sudat fragmentarul înregistrărilor și a completat, prin intuiție, golurile memoriei, secvențele lipsă din spectacole, carențele obiective. Corespondența explică tonul personal și acrivia detaliului, lăsând totodată să transpară și corespondențele, afinitățile, în sensul goethean – scrisul are, prin natura lui, această splendidă, rar înțeleasă generozitate. Mi‑am dorit ca aceste cronici să-i ofere destinatarului – inițial regizorului și acum cititorului – un jurnal de bord, introspectiv și vizual, în lumea propriilor spectacole. Ca un submarin care coboară la adâncime, suportând mari presiuni – am scris sub presiunea timpului, a pandemiei care amenința să închidă teatrul pentru totdeauna; dar și sub presiunea firească, fericită, a dialogului în contradictoriu și în complementaritate. În orice explorare reciprocă, echilibrul rămâne fragil. Dar mi-a întărit convingerea că schimbul între creatorul și criticul, „restauratorul” de artă, este vital. Din păcate, în cultura noastră rămâne adeseori o verigă lipsă, care ne consumă resursele interioare și ne fragilizează pe termen lung.

Care a fost cel mai mare obstacol în „reconstituirea” spectacolelor din arhiva Andrei Șerban?

Esențial – și cel mai greu! – este să crezi că teatrul poate fi restaurat. Că efemerul clipei din scenă poate fi readus la viață în carte. Și că în această translație, experiența spectacolului nu sărăcește, ci dimpotrivă, se amplifică interior. Teatrul înseamnă „Act” în relație cu „Acum”. Teatrul trăit. Dar Teatrul restaurat, ca gest personal față de răspunderea culturală împărtășită, are nevoie de Memorie. Pe de o parte, am încercat să pun în valoare memoria artistică a spectacolului, evidențiind temele, ideile care-l situează pe regizorul Andrei Șerban în constelația creatorilor de teatru; pe de altă parte, am recuperat, cât a fost posibil, și memoria obiectivă a spectacolelor, montate într-un anumit context istoric și politic care a influențat relația regizorului cu colaboratorii săi. Deși reprezintă un act personal, subiectiv, cultura există în relație cu societatea pe care o reflectă, în joncțiune cu imediatul care o produce și o legitimează. Memoria teatrului reprezintă „spectacolul ascuns”.

Citindu-vă, vizualizăm, ca într-un travelling interior, spectacolele lui Andrei Șerban. Dar cum se vede Andrei Șerban?

În mod obișnuit, cronicarul deschide sau închide cartea cu un portret al „subiectului”. În cazul de față, tocmai fiindcă Andrei Șerban se identifică atât de mult cu teatrul său, am decis să las cronicile să vorbească de la sine; altfel spus, să acord întâietate cititorului care îl va vedea pe regizor reflectat fidel în oglinda spectacolelor sale. Eu însămi am ajuns la concluzia că nu pot face, în mod onest, portretul cuiva pe care nu-l cunosc îndeajuns. Am ales, în schimb, să-i fac lui Andrei Șerban un portret secund, rescriindu-l din perspectiva acestui exercițiu personal de arheologie teatrală. Exerciţiu care pune, mai presus de autor şi subiectul cercetării, teatrul ca permanenţă.

Mai pot fi vizionate spectacolele arhivei ?

Unele sunt disponibile pe site-ul Bibliotecii Aman. Din păcate, multe înregistrări sunt deteriorate, în alb-negru, fără subtitrare, uneori numai fragmente de la repetiții generale, în anticamera premierelor. Efemere, dar tocmai prin aceasta, prețioase. Aș putea spune că, în cele zece luni de cercetare susținută, aplicată, am deslușit spectacolele aproape în orb. Regele Lear îl întreabă pe Gloucester: „Cum vezi lumea?”. Iar acesta, rămas orb, îi răspunde: „O văd simțind”. Cred că așa ar trebui privită această fragilă, dar valoroasă colecție: cu emoție inteligentă, văzând și simțind, reconstituind cultural și afectiv. Fiindcă „nu vedem bine decât cu inima”, spune Micul Prinț. Înregistrarea mi-a dovedit că rămâne fidelă vieții spectacolului, chiar și când avem sentimentul că acesta a murit. Revizitarea mi-a dăruit şansa de a completa actul principal al Privirii cu actul secund al Intuiției. „Sunt spectacole adormite în timp care se trezesc acum la viaţă datorită ţie”, mi-a mărturisit Andrei Şerban.

Să încheiem cu o întrebare deschisă: ce înseamnă Teatrul?

Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume pe care le semnez apar într-un an în care şi tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre „creaţie” şi „re-creaţie”. Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place am scris despre teatrul trăit, încercând să surprind diversitatea Teatrului-Relație, aș răspunde ca Micul Prinț: teatrul înseamnă „să creezi legături”. În Eternitatea. Și încă o zi am scris despre teatrul restaurat. Un teatru revizitat, pe care am încercat să-l readuc la viață, pentru Andrei Șerban și pentru cei care vor dori să-l redescopere. Ce înseamnă acest teatru? Răspund, de data aceasta, parafrazând replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul restaurat, re‑creat înseamnă „Eternitatea. Și încă o zi”. //

Interviu realizat de Teodora Stanciu