Mihai Dragomir: „Din păcate, normalul a devenit ceva extraordinar”

Cum a început la Râșnov? De la ce? Cu cine?

În anii 2008 – 2009, Cetatea Râșnov se afla încă în litigiu cu „investitorul” italian care o luase în concesiune pe zeci de ani și care, pretinzând că investește în restaurare, o mutilase pentru a o transforma într-o atracție turistică de făcut bani și atât. Cum s-a dovedit ulterior, mafia italiană era implicată direct în acest caz. Doi oameni tineri au schimbat soarta acestui monument istoric în acei ani: proaspăt alesul primar de atunci al Râșnovului, Adrian Veștea, și noul director al Direcției de Cultură din Primăria Râșnov, istoricul Nicolae Pepene. Ei au venit cu un nou concept de management, numit „Cetatea care trăiește”, și tot de la ei a pornit ideea unui festival de film istoric la Râșnov. 

De unde ideea? Foarte simplu. La Râșnov, s-au filmat, de-a lungul timpului, câteva filme istorice bine-cunoscute: Dacii (1966), Columna (1968), Nemuritorii (1974) și Cold Mountain (2002). Tot în Râșnov s-a filmat ecranizarea piesei Steaua fără nume (1964). Festivalul de film istoric s-a dovedit a fi o idee foarte frumoasă, profund legată de istoria comunității, mulți dintre localnici făcând figurație în peliculele amintite și având amintiri cu Amza Pellea, Colea Răutu și alți actori faimoși cu care au interacționat la filmări. 

Nicolae Pepene m-a sunat la începutul lunii august 2009 să dau o mână de ajutor în organizarea festivalului, eu am sunat, la rândul meu, trei prieteni să ne ajute și așa a fost organizată, în doar trei săptămâni, prima ediție a Festivalului Internațional de Film Istoric „Nemuritorii”. Conceptul s-a dezvoltat an de an și, din 2017, am devenit Festivalul de Film și Istorii Râșnov (FFIR). Restul e istorie… nu tăcere.

 Ce motorizează un asemenea proiect? Care e filosofia după care vă ghidați?

Răspunsul scurt este: echipa, încrederea acestei echipe în cauza acestui eveniment și plăcerea de a lucra împreună. Niciodată implicarea în acest eveniment nu a fost motivată financiar și, cel puțin în primii cinci-șase ani, toată echipa a lucrat pe bază de voluntariat. Perioada derulării festivalului, în august, este singurul moment din an în care ne reunim cu toții, pentru că, în restul anului, fiecare lucrează în diferite domenii de activitate, pentru diverse organizații și companii. În plus, locuim în toate colțurile țării, unii chiar în afara României. FFIR este, în primul rând, bucuria unei echipe de oameni faini de a realiza un lucru de calitate.   

La cele de mai sus, aș adăuga următoarele: organizăm dezbateri pe teme istorice, economice, politice, sociologice, culturale, educaționale, lingvistice, folclorice, pentru a oferi un cadru de discuție civilizat unor oameni bine informați și cu vastă expertiză, capabili să abordeze subiectele la zi cu competență, maturitate, empatie și umor. Organizăm o competiție de film documentar, pentru că e un gen artistic extrem de efervescent, capabil să aducă la lumină și să stârnească discuții pe teme care altfel ne-ar rămâne necunoscute. Organizăm prelegeri și spectacole de teatru (pe texte inspirate din tradițiile locale) în curțile râșnovenilor, pentru că primul nostru public-țintă e comunitatea. Organizăm concerte în grădina Cetății Râșnovului. Să asculți o muzică live bună și să privești luminile apusului spre Piatra Craiului sau Bucegi nu se uită niciodată.

 Și, în aceeași linie tematică, o altă întrebare: cum e posibil așa ceva? Peste doi ani se fac două decenii, nu? Or, știm prea bine (sau ni se pare că știm, pentru că ne-am obișnuit așa de mult cu această idee...) că la noi lucrurile nu durează, că nu (prea) construim în durată lungă...

Răspund cu o întrebare: oare nu este păcat să ne irosim energiile în proiecte de unu-doi ani în care nu credem și pentru care nu luptăm să crească? Dacă te uiți la proiectele Asociației Mioritics, organizația care păstorește și Festivalul de Film și Istorii, toate au peste 10-15 ani de existență. Organizația în sine a intrat în anul al 23-lea de funcționare. În 2026, am început chiar o nouă construcție: Festivalul de Film și Istorii din Republica Moldova. Prima ediție a avut loc în perioada 3-6 iulie 2026. Noi credem în proiecte pe termen lung și cu un impact semnificativ. Nu știm să lucrăm altfel. 

 E în ceea ce faci, în ceea ce faceți, și o mare (și bună!) încăpățânare de a ține, cum se spune, o lumină de veghe, o lumânare mereu aprinsă în spatele unui geam?

În anii 2020-2021, am avut pe masă de multe ori decizia de a anula FFIR. Era cel mai simplu și aveam/primeam argumente să o facem. Am schimbat scenariul de mai multe ori. Ne-am propus totuși să mergem mai departe pentru că echipa a fost foarte solidară și susținerea unor parteneri a fost fermă. În 2020, am făcut două ediții în loc de una, ca să diminuăm presiunea și să putem respecta regulile sanitare. Au fost 20 de zile de FFIR, în loc de 10 zile, cât dura în mod obișnuit festivalul, împărțite în două calupuri, în iulie și august. 

Am învățat foarte multe din perioada aceea. Pentru anii 2020-2021, nu contează numerele mari, miile de oameni care au participat în public și alte zeci de mii care ne-au văzut din online. A fost mult mai importantă speranța regăsită pentru artiști și invitați, cu atmosfera de normalitate pentru public, onorariile achitate unui număr de peste 100 de artiști (majoritatea erau la primul contract pe anul 2020, deși eram în lunile iulie și august), plățile efectuate către furnizorii locali de cazare și masă, posibilitatea oferită studenților de a derula proiectele în afara online-ului, energia echipei, saltul tehnologic etc. Pentru că, până la urmă, FFIR este parte dintr-un ecosistem social și economic local, regional, național și chiar european, pe care avem datoria să nu îl lăsăm să se destrame. 

Și în 2026, alt an dificil din istoria FFIR, când o parte din finanțările în cultură au fost blocate și unele festivaluri au fost anulate, ne-am încăpățânat să continuăm. Până la urmă, am reușit să mergem înainte cu organizarea și nu oricum. La final, unii dintre invitații tradiționali, adevărați prieteni al festivalului, ne-au spus chiar că a fost cea mai bună ediție la care au participat.

 În alte cuvinte: câți oameni sunt în spatele acestui festival și câți în față, pe scenă, pe diferite scene?

Echipa permanentă înseamnă cam cinci-șase oameni. Puțini, dar entuziaști și dedicați. În timpul festivalului, echipa ajunge la aproape 20 de persoane, la care se adaugă aproximativ 40 de tineri voluntari, 65-70 de invitați speciali (care se văd în general în panelele dezbaterilor) și peste 90 de artiști (de găsit pe cele două scene de concerte, în curțile râșnovenilor în care organizăm evenimente, la Q&A-urile de după proiecțiile din Cinema „Amza Pellea” și în alte spații). 

 Cât costă? Întreb așa, direct, și nuanțez: nu numai în termeni financiari...

În mod real, fiecare ediție costa în jur de 170.000 de euro, din care nu reușim să strângem decât aproximativ 130.000 de euro. Diferența este în fiecare an acoperită prin munca voluntară a noastră și a oamenilor de bine care ne ajută. În alt registru, perioada de pregătire înseamnă pentru noi o acumulare de frustrări când vedem că pentru educație și evenimente culturale de calitate nu sunt bani, iar pentru entertainment sumele investite sunt enorme. E drept, frustrările se topesc în fața satisfacției publicului FFIR și în timpul momentelor magice care au loc la fiecare ediție. Doar că, transformate în costuri, aceste frustrări înseamnă o erodare a sănătății noastre.

Ce e în inima ta, în centrul centrului, în inima inimii tale, din ceea ce s-a întâmplat până acum la Râșnov?

Sunt multe astfel de momente, aproape fiecare ediție are pentru mine cel puțin un episod de emoție puternică. Ca să dau totuși două exemple, am să amintesc, în primul rând, momentul din 2012, când am reușit să îl aducem în fața publicului pe Henry Hershkovitz, un sportiv de performanță evreu de origine română, unul dintre supraviețuitorii atentatului de la Jocurile Olimpice de la München în 1972. Domnul Hershkovitz a povestit întâmplările din zilele acelea teribile într-un cadru de profundă emoție, având alături un alt sportiv prezent la acea Olimpiadă, Ivan Patzaichin, un mare prieten al festivalului și un om de care ne e foarte dor. 

O altă bornă sentimentală a FFIR a fost ziua proiecției în premieră mondială a documentului „Brașov 1987 – doi ani prea devreme”, întâmplată în 2017, la 30 de ani de la revolta brașoveană anticomunistă, când un Cinema „Amza Pellea” arhiplin i-a aplaudat minute în șir pe eroii, din film și din realitate, prezenți în sală. 

Sunt greu de prins în cuvinte asemenea scene, cuvintele nu pot prinde toată emoția clipei. 

Pe lângă cele amintite mai sus, mai e ceva, un sentiment foarte plăcut care crește în fiecare an: echipa întinerește. Din prima generație de voluntari cu care am început să lucrăm acum mulți ani au devenit adulți, au intrat și au absolvit facultăți, și acum sunt oameni de bază în echipă. 

 Ai/ați visat că va ajunge ceea ce e deja de mai mult timp: un reper al binelui, un arhipelag al lucrului bine gândit, o insulă de speranță adevărată?

Nu am avut o strategie în această direcție. Noi doar am crezut în pasiunea noastră de a face bine lucruri pe care le considerăm importante pentru binele comun. Când faci ceva cu convingere și dovedești că ești serios, mai devreme sau mai târziu acel ceva va deveni un reper și alți oameni ți se vor alătura. Prea mulți au promis și nu au livrat, astfel încât gradul de neîncredere este mare. Prin urmare, e bine să ne lăudăm cu ce am făcut și nu cu ce vom face.

Cele 18 ediții ale Festivalului de Film și Istorii Râșnov înseamnă peste 400 de experți și invitați speciali din România și din spațiul european, peste 350 de producții artistice găzduite, peste 700 de tineri implicați direct în activitățile festivalului și ale școlii de vară.

Primim în mod frecvent aprecieri, atât din țară, cât și de la invitații noștri din străinătate, cărora le răspundem că nu considerăm că facem ceva extraordinar, ci doar că ne facem bine treaba. Din păcate, normalul a devenit ceva extraordinar. 

„Ba da, se poate!” – e un fel de yes, we can sau (cu mult) mai mult decât atât? 

În mod cert, este o concluzie, nu un deziderat. Este ceea ce putem spune cu convingere și cu dovezi după 23 de ani de activitate la Mioritics și 18 ani la FFIR. Este foarte mult de lucru în această țară și avem mare nevoie de oameni faini care să ni se alăture. Pentru că doar împreună putem să producem schimbările.