MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU: Fuziunea partidelor de centru-dreapta, o rațiune de supraviețuire politică

În urma fuziunii cu PNL, PDL dispare practic de pe scena politică. Nu credeți că o parte a electoratului va fi nemulțumită și că, astfel, șansele alianței vor fi reduse?

Fuziunea prin comasare presupune mult curaj politic, pentru că la capătul unui proces de o asemenea anvergură există varii tipuri de consecințe. Inevitabil sunt pierderi, inevitabil apar schimbări de ritm, se fac văzute nemulțumirile din nenumărate cauze. O fuziune presupune atenție față de produs din primul moment al deciziei și până când corpul politic nou format dă dovadă de funcționalitate. Altfel spus, nu e suficient să zici fuziune. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte, nu e un miracol care livrează un rezultat la secundă. Eu sper că există această conștiință a necesității unității, dar și a grijii față de produs.

Trebuie să recunoaștem că, măcar pentru a constitui premisa unui minim succes, fragmentarea politică din centru-dreapta are nevoie de soluții curajoase. Revin la acest adjectiv pentru că e reprezentativ pentru discuția noastră. Soluție curajoasă înseamnă contopirea celor două partide sub denumirea PNL, pentru a mai detensiona rigorile absolute ale unora și altora. Decizie curajoasă este fuziunea Forței Civice cu PDL și, în felul acesta, ușor-ușor, din fragmente alcătuite din atomi politici diferiți, să poată ieși, asta e speranța, ceva care să fie diferit în conținut, dar mai bun decât ceea ce se găsește astăzi pe piața politică. Dacă nu făceam pasul acesta, am fi conservat situația de ieri din centru-dreapta, în care mai multe insule nu reușeau să se combine între ele pentru a deveni un arhipelag și apoi un continent politic unitar.

Electoratul de dreapta a vrut uniune mai mult în sensul unui candidat comun la prezidențiale. Fuziunea dă senzația unei pripeli în spatele căreia par a se ascunde interese individuale meschine. Nu era preferabil ca în acest stadiu să se marșeze mai puțin pe fuziune pentru a evita nemulțumirile de care vorbeam?

Vom putea face o analiză corectă și onestă a acestei proceduri accelerate în primele zile după epuizarea alegerilor prezidențiale. Pentru că, indiferent de rezultat, că este succes sau este eșec, va exista timp pentru o analiză de profunzime a funcționalității acestei conjuncții dintre cele două partide. Din nou, e un compromis foarte curajos, pentru că o fuziune prin comasare a două partide mari, cu o istorie mai mult sau mai puțin diferită, împinge la renunțări și unele dintre ele sunt foarte dureroase.

La PDL e clară renunțarea, dar la ce a renunțat PNL? Nici măcar nu și-a asumat formal derapajele din vara lui 2012...

Cred că în joc e o rațiune mai curând dublă pe care conducerile celor două partide o au. O rațiune de supraviețuire politică și s-a văzut în urma alegerilor europarlamentare că ambele partide s-au plasat sub așteptările propriilor conduceri politice în preferințele electorale. Și o rațiune de construcție pe termen mediu, aceasta însemnând 2016 și mai departe.

Cred că a contat și felul în care cele două partide au pornit împreună în 2004, sub egida Alianței D.A., care a fost o alianță electorală și apoi politică, alianță care ar fi trebuit să se închidă cu un proces de fuziune în 2005, care însă nu a funcționat nici măcar într-o fază incipientă. Cred că există conștiința acestui început greșit și într-o parte, și în cealaltă.

Alegerile prezidențiale, indiferent dacă se încheie cu un succes pentru candidatul comun al acestor partide sau cu un eșec, vor fi un punct de inflexiune în parcursul viitor al celor două partide. Ca lucrurile să nu se schimbe la 180 de grade după alegerile prezidențiale este bine ca între cele două partide să apară o legătură foarte strânsă, în așa fel încât, de exemplu, să nu poată fi invocat, pe seama rezultatului de la prezidențiale, un motiv de divorț. Cel care dă președintele, în cazul în care are succes, să spună „sunt puternic acum, nu mai am nevoie de un secund“ sau, în cazul eșecului, pe seama responsabilităților azvârlite dintr-o parte în alta și a vinilor reciproce, să poată spune „nu ne-a mers aici, mai bine continuăm separat“. Sigur că, la limită, nici un contract nu este în situația de a nu putea fi desfăcut. Dar, cu cât condiționarea reciprocă e mai puternică, cu atât șansa unui asemenea contract de a rezista e mai mare.

Există voci din PDL, mă refer la Monica Macovei, există voci din societatea civilă și din electoratul de dreapta care spun că la baza acestei uniuni este de fapt o cruntă ipocrizie, atâta vreme cât PNL nu-și va asuma în mod deschis și nu va da măcar un mic semn de regret asupra a ceea ce s-a întâmplat în 2012. Care este opinia dvs.? Ar trebui să fie aceasta o condiție care să dea încredere electoratului că e mai mult decât o uniune de interese și că lucrurile vor merge bine? Vi se pare o condiție sine qua non sau nu?

Cred că raportarea la anul 2012 și clarificarea drumului se va întâmpla foarte repede. Există un lucru bun: fuziunea dă garanția că nu vor mai fi posibile demersuri anticonstituționale de genul celor din vara lui 2012. Și contez când spun asta tocmai pe argumentul pe care l-ați invocat. Că este vocea d-nei Macovei, că este a societății civile, că este vocea de fapt a tuturor celor care în PDL, astăzi fiind, știu, își aduc aminte cu lux de amănunte că în 2012 între USL și PDL era o prăpastie de netrecut.

Eu cred că nu avem dreptul să uităm anul 2012 și în același timp nici să blocăm viitorul într-o memorie neplăcută. Cred că va veni foarte curând momentul în care partidul comun va spune ce s-a întâmplat în 2012. Pentru PNL atunci a fost o mare greșeală, tocmai pe seama faptului că lecția din 2012 a însemnat cea mai severă punere la punct a vechiului Partid Național Liberal în sfârșitul lui 2013 și începutul lui 2014. Haideți să le dăm șansa, să vedem ce se va întâmpla. Nu înseamnă că uităm de vara lui 2012, eu personal n-am de ce să o uit, dar asta n-ar trebui să mă împiedice să văd în viitor rațiunea de a construi mai departe.

Veți susține deschis aplicarea Codului etic, care presupune înlăturarea unor dosariabili și penali, de exemplu?

Nici nu încape discuție. Mai mult, zilele trecute am propus președinților de partide din centru-dreapta, fără deosebire, un pact pentru decență, decență în primul rând față de cetățenii români corecți și cinstiți care așteaptă, de exemplu, între altele, ca votul pentru începerea urmăririi penale în cazul unui parlamentar să fie un vot deschis...

Asta a propus deja Monica Macovei...

Tocmai. Asumat de partid ca atare, chiar dacă regulamentul spune că este vot cu bile, dar un vot exprimat deschis. Cu bile e tehnic, dar deschis spre public. Doi: incapacitarea celor care sunt subiecte ale cercetării penale, care sunt menționați în sentințe definitive, în cazul preluării unor funcțiuni de demnitate publică, de la cele administrative până la cele politice. Selecția aceasta este în opinia mea absolut necesară. Iar Codul etic al PDL e îndeajuns de strict. Cred că acest proces de curățenie interioară nu trebuie doar susținut, trebuie pus în practică. Faptul că eu sau d-na Macovei vom deschide gura nu e suficient și pentru asta chiar îți trebuie acțiune internă serioasă. Eu sunt convins că, în ciuda reticențelor pe care actuala generație politică le are, trebuie să recunoaștem că se va ajunge în pas rapid la o altă calitate etică a reprezentării politice. Și asta pe seama faptului că vor fi mai mulți oameni de generația căreia îi aparțin în politică.

Și Ponta e din generația dvs.! Nu mi se pare deloc că e vorba de o altă calitate etică, ba din contră.

E vorba și de o generație morală în același timp, nu doar una de natură fizică. Poate că nu au fost suficient încurajați să intre în jocul politic. În al doilea rând, nu pot să nu salut faptul că, măcar în ce privește instrumentarea actelor dovedite de corupție, trafic de influență, acea parte a sistemului de drept din România funcționează și la un moment dat lucrurile acestea vor căpăta efect, inclusiv în psihologia politică a românilor.

De ce ați ales PDL, și nu PNL? Ați „cochetat“ până acum o lună și cu ei.

Am avut dialog și cu PDL, și cu PNL. Nu a existat intenția manifestă a fuziunii cu PNL, iar cu PDL avem o istorie de colaborare care coboară din vara lui 2012, inclusiv la nivelul structurilor locale. Fuziunea între Forța Civică și PDL de asemenea nu e un proces foarte simplu, pentru că o bună parte dintre membrii Forței Civice sunt colegi care nu au mai făcut politică până acum și care se îndreaptă către noi uneori destul de nedumeriți, spunând că dacă ar fi dorit să intre în PDL sau PNL ar fi făcut-o de la bun început și că au ales această cale. Aici ar fi două chestiuni despre care aș vrea să vorbesc. Prima: trebuie să recunosc că am avut așteptări mult mai mari de la felul în care un partid nou, construit de la zero se poate impune pe scena politică din România, cu alte reflexe, fără să fie tributar zeilor politici sau mogulilor, banilor etc. Există o rezervă de entuziasm care la un moment dat dispare și ce rămâne în loc e o carcasă politică. A doua chestiune: unii spun că nu suntem noi încă pregătiți pentru a accepta noutatea. Nu merg până acolo, dar, pe de altă parte, n-am cum să nu constat că, pe seama sistemului de legi pe baza căruia se reazemă astăzi partidele, procesele electorale din România, viața politică în general, spațiul pentru partidele mici care pornesc de jos e foarte mic. Iar legile sunt făcute în așa fel încât să avantajeze coloșii politici.

Există posibilitatea unor demisii, așa încât zestrea cu care veniți în PDL să fie redusă semnificativ?

Eu sper că nu. Dar nu e mai puțin adevărat că trebuie – și este și datoria mea și datoria colegilor din conducerea centrală și din conducerile locale – ca acest proces să fie explicat, deși într-o foarte mare măsură el este înțeles la nivelul structurilor noastre locale și centrale. Nu e mai puțin adevărat că suntem consecvenți și cu ceea ce am spus până acum. Am vorbit tot timpul de unitatea dreptei, că trebuie să ne punem cu toții laolaltă. Pe seama alianței electorale nu am fi ajuns la o formulă care se anunță solidă de colaborare. Mai avem și experiența ARD, eu mi-aș fi dorit ca ARD să continue pentru că ar fi generat un corp politic serios la capătul unui an sau doi de activitate. Dar nu s-a putut și nu s-a făcut acest lucru. Astăzi privim lucid către nevoia de a strânge toate pârâiele într-un singur fluviu.

Veți obține o funcție de prim-vicepreședinte în PDL?

Eu nu am participat la negocierile de fuziune, iar ceea ce s-a obţinut este meritul şi responsabilitatea colegilor mei din FC şi a viitorilor colegi din PDL. Eu mi-am exprimat opţiunea pentru a fi membru simplu în cadrul PDL. Dar, din respect pentru colegii mei din echipa de negociere a FC, din respect pentru aşteptările foarte înalte ale viitorilor noştri colegi din PDL şi, în special, ca garanţie a implicării noastre totale în construcţia de viitor politic al dreptei, am decis să accept funcția de prim-vicepreședinte în cadrul PDL.

Veți fi inclus în măsurătorile pentru stabilirea candidatului PDL pentru prezidențiale alături de d-l Predoiu?

Sincer să vă spun, nu știu. Vă pot spune însă că nu va fi neapărat rezultatul unor sondaje, cât o decizie politică. Decizie la care într-un fel sau altul voi participa. Ce se va decide politic între cele două partide nu depinde exclusiv de mine.

Ați avut asemenea discuții cu Blaga și cu ceilalți lideri?

Am avut discuții mai curând exploratorii. Dar vă spun de pe acum: ceea ce mă interesează – și aici vorbesc strict în numele meu – este candidatul unic, indiferent cine va fi el.

În numeroase rânduri, ați spus că vreți să candidați și vă arătați disponibilitatea de a fi candidat la prezidențiale. Ați renunțat la acest gând?

Nu am renunţat la candidatura la preşedinţie. Echipa de negociere nu a discutat includerea în vreun sondaj pentru că nu am fi ajuns decât la o evidență, certificată și de ultimele sondaje: Klaus Johannis prezintă șanse de victorie, eu sunt pe locul doi și apoi este Cătălin Predoiu. Însă, posibilitatea ca între mine și Cătălin Predoiu să apară aceeași situație precum între Crin Antonescu și Klaus Johannis nu ar fi ajutat pentru bunul mers al fuziunii dintre FC și PDL. Însă nu renunț la candidatură, dar o pun la dispoziția deciziei politice a PDL și PNL. În plus, proiectul meu de țară, construit din postura de candidat FC, merită pus în dezbatere și analizat. Și, de ce nu, ulterior acceptat ca structură a viitorului program de țară al candidatului la prezidențiale.

Ați uimit pe toată lumea în ultimele zile prin epistolele trimise d-nei Udrea. Era acolo un atac extrem de dur. De ce ați așteptat până acum, de ce nu ați spus aceste lucruri în timpul campaniei electorale pentru europarlamentare? Sau chiar mai devreme, când aveați discuții privind o colaborare cu PMP?

În primul rând, profesia mea nu este atacul la persoană, nu-mi stă în fire. În al doilea rând, câtă vreme dialogul politic este păstrat în teritoriul principiilor sau al mișcărilor tactice, nu mă veți vedea ridicând vocea. Există însă o limită pe care nu o mai accept, dincolo de care nu mai accept un anumit gen de adresare publică și acela este chiar procesul de intenție și atacul la persoană împotriva mea. Și eu cred că acesta ar trebui să fie reflexul normal al oricărui om educat. Când vorbim despre politică, nu vorbim despre caracter, iar a face descrieri de caracter pe seama unui alt personaj politic înseamnă să-ți asumi foarte mult din ceea ce înseamnă curajul celui care insultă și în situația asta nu am făcut altceva decât să scot oglinda din buzunar și să o pun în fața celui care proferează injurii. Și, dacă-mi aduc aminte, primul text spunea următorul lucru: că se vede că nu există prieteni adevărați în jurul subiectului scrisorii mele, pentru că prietenii adevărați te trag de mânecă. Cu toții greșim, cu toții avem vanitatea de a crede că în momentul în care spunem sau facem ceva avem dreptate. Prietenii adevărați te trag de mânecă, le asculți sfatul, cu greu, cu noduri, îl înghiți, îl analizezi, găsești o cale de a-l înțelege și din momentul acela îți moderezi atitudinea, comportamentul, expresia. Mai spunea ceva scrisoarea aceea, anume că ea nu trebuie văzută ca o ofensivă, trebuie văzută ca o corecție, iar corecțiile pot să vină și așa, mai ales când ești insultat în public.

Președintele, la rândul lui, v-a acuzat că această opoziție bruscă și fățișă față de Elena Udrea și față de persoana lui sunt certificatul cerut de PDL și de Blaga pentru a fi admis în PDL și a primi funcții. Cum comentați?

Nici vorbă. Asta este, ca să nu folosesc un cuvânt mai sever, pură speculație. Niciodată nu mi-a cerut cineva ceva... Nu numai că nu există nicio legătură, e pur și simplu deplasat să presupui așa ceva. Și dacă insultele la adresa mea ar fi venit în ianuarie, scrisoarea mea ar fi venit în ianuarie. Pe mine m-a surprins altceva însă. Faptul că în replică ajungem la o situație stranie în care, dacă un personaj politic este de sex feminin, nu poate fi criticat sau cenzurat public pentru că sexul nu permite asta. Ceea ce, pe cale de consecință, ar însemna că dacă d-na Ecaterina Andronescu greșește n-avem voie să-i spunem că greșește.

Președintele și d-na Udrea nu v-au acuzat de misoginism, ci de oportunism.

Nu, a existat și așa ceva. Cât despre oportunism, m-aș îndoi și cred că și unul, și celălalt știu că un asemenea cuvânt e mult prea greu și cu totul nejustificat. În fine, în limbajul politic se poate permite și asta. Eu mi-aș fi dorit și-mi doresc în continuare să-l aud pe președintele Traian Băsescu, nu pe omul Traian Băsescu. Aici e diferența. Eu am lucrat și am avut onoarea de a lucra o bună bucată de vreme cu președintele, pe care îl cunosc foarte bine și în care cred, ca președinte. Spun de altfel în textele mele că există cel puțin un numitor comun între domnia sa și mine – respectul față de instituția prezidențială. Iar instituția prezidențială nu poate fi apărată, nu poate fi ținută în Olimpul politicii românești, decât în momentul în care este condusă și reprezentată la distanță egală de partide. Spun lucrul acesta pentru că mi-aș fi dorit ca în clipa în care vorbim despre unitatea dreptei să înțelegem că poți să ajungi și în situația celor mai dureroase compromisuri pentru a îndeplini acest minim și esențial obiectiv. Și, în situația asta, orice mână de ajutor e folositoare. Ăsta este de fapt conținutul a ceea ce spun. Restul, ceea ce privește relația directă dintre Traian Băsescu și Mihai-Răzvan Ungureanu, e o chestiune despre care nu discut și care ține de viața mea privată. Și al treilea lucru: pronunțarea asupra biografiei mele cred că este de domeniul celui care are competența să o facă. Pentru că secretar de stat în 1998 la Ministerul de Externe am ajuns după ce Andrei Pleșu, ca ministru de Externe, m-a invitat să fac parte din echipă. Prim-ministru am ajuns pe seama propunerii pe care a făcut-o președintele României. Nu putem spune că luăm pe cineva de jos, îl luăm din stradă, că nu-l luăm din stradă. În momentul în care nominalizezi pe cineva din funcția pe care o ai, că ești președinte, că ești ministru, îți asumi o responsabilitate. Acelei responsabilități i s-a răspuns bine, cred. Și din poziția de director al SIE, și din poziția de prim-ministru. Pentru că nominalizarea e făcută asumându-ți un risc tu, ca președinte, tot așa cum președintele și-a asumat un risc, de exemplu, prin a-l numi pe d-l Săftoiu director la SIE cu ceva timp înaintea mea, risc care s-a întors împotriva instituției prezidențiale atunci. Dar aici nu este „îți dau ca să-mi dai“, nu e un trafic.

Vasile Blaga spunea că nu-și dorește niciun fel de colaborare nici în timpul campaniei, nici după terminarea mandatului cu Traian Băsescu, că așa ceva nu mai este posibil, punând la pachet și personajul Udrea. Sunteți de aceeași părere? Dvs. credeți că nu mai e posibilă vreo colaborare cu Băsescu, cum spune Blaga?

Nu știu. Asta este opinia președintelui PDL și n-am s-o comentez. Cred că nu suntem în situația de a risipi puținul sau multul politic, cât există, din centru-dreapta. Și ca om care a lucrat 14 ani în administrația centrală, cu mii de oameni chiar, cred că există loc pentru fiecare. Totul e să ne știm fiecare și lungul nasului, cum încerc să mă învăț și pe mine, să știm ce dorim, nu pentru binele propriu, ci pentru binele tuturor, pentru că în binele tuturor ne găsim și pe noi și dacă știm acest lucru cred că nu există om sau inteligență sau capacitate politică în situația de a fi risipit. Am spus la un moment dat că nu cred că există vot pe care să avem luxul de a-l arunca la coș. Altfel spus, eu nu cred că omul politic Traian Băsescu și-a încheiat drumul în politica românească. După ce se încheie mandatul prezidențial nu înseamnă că omul politic nu există. Și sunt convins că sunt foarte multe proiecte bune la care plusul său de experiență și capacitatea sa politică pot contribui.

Dar să vă mai spun ceva paradoxal. Nu cred că există doar negru în politică, pentru că, dacă gândim doar alb și negru, atunci chiar nu vom putea face niciodată un proiect de țară la capătul căruia românii și România să o ducă mai bine. Există tonuri de gri. Dacă ne străduim să vedem partea plină a paharului, atunci lucrurile s-ar putea să stea un pic mai bine. Nu cred că sediul absolut al binelui e opoziția. Tot așa cum nu cred că sediul absolut al răului e puterea. Există oameni în PSD care sunt foarte respectabili, care sunt inteligenți. Poate că sunt în felul lor construiți politic altfel, dar sunt corecți, onești, inteligenți și care ar putea să fie la fel de onorabili în funcțiuni tehnice oriunde. Tot așa cum nu există doar îngeri în partea opoziției și cred că ne cam lămurim în fiecare zi de asta. Tot așa cum cred că marea majoritate a partidelor care au trecut pe la putere n-au știut să se păzească de tentațiile vinovate ale autorității, care înseamnă trafic de influență, corupție, depășiri ale propriilor competențe.

Sunteți pe aceeași poziție cu PDL și PNL, ca PMP și Elena Udrea să rămână izolați pe scena politică?

Adevărul este că ori de câte ori tragi cu mitraliera politică, în toate țintele posibile, e la fel de posibil să ți se întoarcă înapoi salva. Din păcate, comportamentul extrem face victime și una dintre victime e chiar PMP. Repet, îmi pare rău, pentru că sunt mulți oameni de bună-credință care au fost sau mai sunt încă la PMP. Cu unii dintre ei am colaborat, ca prim-ministru. Dar sunt unele chestiuni asupra cărora nu stau mult să mă gândesc în momentul în care construiesc o replică. Și am să vă dau un exemplu de ce înseamnă declarație nepotrivită, riscantă și extremă: „Partidul nostru nu este un partid al celor cu doctorat la Sorbona“. Mie mi-a sunat acest lucru ca mostră de gândire stalinistă, pe care și dvs., și eu am auzit-o în iunie ‘90, mai precis ca fiind ceea ce se striga în stradă: „moarte intelectualilor!“, dar spus altfel. Și să nu vă așteptați să mă bucur de faptul că un om profund respectabil și de care mă leagă o relație nu neapărat intensă, dar una de respect academic și uman, e vorba de d-l Papahagi, a primit la el acasă expresia aceasta, ca un fel de sfidare de brută aruncată intelectualului. O spune Andrei Pleșu: intelectualul nu este o persoană comodă, nu este o persoană conformistă, are curajul propriilor păreri, de multe ori poate să aibă și mici variații de comportament, pare laș, dar nu atât de condiționabil pe cât cred unii. Iar cazul lui Theodor Baconschi sau cazul lui Daniel Funeriu, în momentul în care vezi că asemenea oameni pleacă dintr-un partid care se dorește un partid tânăr, antisistem, n-ai cum să nu-ți pui un semn de întrebare. Există probabil un geniu al răului care îi îndepărtează pe oamenii aceștia.

A devenit PDL antibăsist?

Eu cred că PDL n-a fost în altă parte în vara lui 2012. Și este partidul în care există un om care este Monica Macovei. Nu-mi imaginez că în PDL există oameni care doresc ca justiția să fie întoarsă din calitățile ei, din independența ei, care speră să existe dictatură, care speră ca democrația să fie transformată în opusul său, care doresc ca statul de drept să nu fie prezent. Nu pot să-mi imaginez așa ceva, mai ales că știu acest partid. Eu cred că PDL este un partid care respectă aceste principii. Dacă aceste principii înseamnă să fii băsist, atunci suntem cam trei sferturi din țara aceasta băsiști. Dar dacă a fi băsist înseamnă a fi servil, atunci îmi pare rău, nu fac parte din această categorie. Dacă a fi băsist înseamnă să nu ai exercițiul critic când vezi că cineva derapează în politica românească sau pe scena publică, îmi pare rău, nu.

Nu s-a inventat persoana care să dea certificate de băsism. Altfel spus, certificate de garanție sau de corectitudine democratică sau politică. Când cineva îți spune pe seama unor criterii cu totul improbabile: „te-ai despărțit de Traian Băsescu“, e ca și cum
l-ai trăda pe Traian Băsescu. E un fel de pseudoortodoxie politică care nu are ce căuta în politica românească. Noi trebuie să înțelegem că nu mai există zei, ci că există oameni peste tot și deasupra oamenilor sunt instituțiile. Iar acestea pot fi lăudate sau criticate în funcție de ceea ce fac. Totul însă în politica românească este atât de personalizat și interpretat într-o cheie atât de superficială, încât până și critici care sunt făcute cu voce calmă și foarte respectuos față de destinatar sunt înțelese ca fiind un atac.

Care credeți că sunt greșelile făcute de Traian Băsescu pe final de mandat?

Doamnă, o să vă supere, dar eu nu sunt judecătorul nimănui. Însă vă spun altceva.

Nu. Răspundeți-mi la întrebare, că nu vă solicit să-l judecați pe Traian Băsescu, vă întreb din punct de vedere politic care sunt greșelile.

Mi-aș fi dorit ca președintele să fie la distanță egală de toate partidele.

Asta spune și PSD.

Nu, cred că asta o spune inclusiv președintele, când, constatând că există un reproș public referitor la relația cu PMP și susținerea evidentă în campanie pentru un partid politic, a considerat că este legitimat constituțional să facă acest lucru, nimic de zis, dar că etic e sub semnul întrebării.

În momentul în care, de la înălțimea unei funcții, îți asumi o asemenea atitudine, apărată constituțional, putem fi convinși că de aici încolo orice președinte al României își va putea exprima liber, fără teamă, având grijă să amenajeze sensibilitatea etică a națiunii, în favoarea unui partid politic. Și când? În prag electoral, în pragul campaniei electorale. Chestiunea aceasta cred că ține de înțelegerea cu care suntem datori în raport cu democrația și poziția egală față de partide.

Credeți că acei intelectuali de care discutați mai devreme, ca și alții de pe scena publică, au împins loialitatea față de Traian Băsescu dincolo de niște limite acceptabile?

Nu știu ce să spun. Fiecare om are naivitățile sale. Și fiecare își învață lecția.

Vi se pare înțelept ca alianța PNL-PDL să-și asume riscul în ceea ce-l privește pe Johannis, acela al pierderii procesului de incompatibilitate cu ANI? Nu e un risc totuși prea mare, posibilitatea ca în plină campanie alianța să rămână fără candidat?

Să vedem care va fi decizia politică, e primul lucru. Al doilea lucru: orice opțiune pentru nume comportă risc și aici vreau să vă spun ceva. Dacă viitorul candidat unic al formulei PNL-PDL va pierde, ce i s-a întâmplat lui Mircea Geoană când a pierdut alegerile va fi un vis frumos. Pentru că așteptările sunt imense și cine nu crede asta își asumă o problemă foarte mare în politica postelectorală. Nu doar că va fi o disecție pe viu, va fi un mare cutremur. Eu cred că există dorința generală de a câștiga. Sigur, între dorință și putință e o diferență întotdeauna. Sper, de asemenea, că există capacitatea de a pune lucrurile în mișcare în direcția cea bună. Am să mă implic în asta. Dar sper, de asemenea, să existe luciditatea care să ne conducă spre victorie cu rezultatul sau cu potențialul cel mai bun.

Interviu cu MIHAI-RĂZVAN UNGUREANU, preşedintele Forţei Civice, realizat de ANDREEA PORA