MIRCEA MICLEA: Partea mediocră și submediocră din Educație s-a opus sistematic reformei

Andreea Pora | 10.12.2019

Interviu cu MIRCEA MICLEA, fost ministru al educației. Până în 1995, nu am avut o nouă lege a educației și s-a perpetuat practic sistemul de învățământ ceaușist, încă mult timp.

Pe aceeași temă

Suntem la 30 de ani de la Revoluție, după o suită de așa-zise reforme, după zeci de miniștri ai educației, și rezultatul îl vedem zilele acestea la testele PISA: 44% dintre elevi sunt analfabeți funcțional. Unde s-a greșit în acești 30 de ani?

În primul rând, se poate spune că s-au făcut prea multe schimbări și prea puține reforme. S-a confundat adesea schimbarea cu reforma, iar marea majoritate a schimbărilor au fost greșite pentru că s-au făcut din pix, fără o analiză prealabilă. Vă reamintesc, de pildă, că în spatele legii educației din 2011 a stat o analiză riguroasă, a fost un raport făcut public „România educației, România cercetării”. În baza raportului, s-au extras principalele învățăminte și puncte și a devenit un pact național care a fost semnat de către partide. Apoi, pactul a fost operaționalizat într-o strategie în baza căreia s-a făcut legea. Adică, a fost o schimbare organică. Din păcate, nu aș putea menționa o altă schimbare de acest fel. Au fost, așadar, multe schimbări și puține reforme, aceasta este una dintre marile greșeli care s-au întâmplat în această perioadă, și confuzia sistematică între schimbare și reformă. Al doilea lucru pe care l-aș menționa a fost că, din păcate, când s-au modificat salariile după 1990, s-a considerat că în Educație, întrucât locurile de muncă sunt stabile, iar în alte ocupații sunt instabile, salariile să rămână la fel, în timp ce în celelalte domenii au crescut. Efectul a fost că s-a produs un decalaj mare între salarizarea din Educație și salarizarea din alte domenii, ceea ce a făcut tot mai puțin atractivă această profesie. Pe de altă parte, a dat curs liber sindicalizării Educației. Sindicaliștii au preluat puterea și au reușit să convingă foarte mulți oameni că le apără interesele. Și în felul acesta, apărând mereu partea mai slabă a Educației, au reușit să facă jocurile educației. Practic, s-au opus sistematic la marea majoritate a schimbărilor care ar fi reformat sistemul. Deci, diferența de salarizare care s-a instituit în ‘90 a dus la lipsa de atractivitate pentru profesia de educație și, pe de altă parte, la dominarea excesivă a sindicatelor. Aș mai spune faptul că politicile educaționale au fost mereu subminate de miopia electorală a partidelor politice. Educația este un sistem în care efectele unei reforme serioase se văd abia după 5 - 10 ani, așa spun studiile de specialitate. Partidele politice, deși declară mereu că Educația este o prioritate, nu investesc în Educație pentru că nu produce efecte până la următorul ciclu electoral.

Până în 1995, nu am avut o nouă lege a educației și s-a perpetuat practic sistemul de învățământ ceaușist, încă mult timp. Credeți că, de fapt, s-a ratat startul unei reale reforme în educație? Acel pact de care vorbiți dvs. a venit totuși foarte târziu.

Corect, ar fi trebuit să vină mult mai repede și, da, cred că s-a ratat startul. Din păcate, atunci când s-a vorbit de reconstrucția socio-economică a României, în anii ’90, educația a fost mereu ignorată, s-a considerat că sunt alte domenii care trebuie reformate: să se închidă minele, să se facă privatizările. S-a gândit mereu reconstrucția socială din punctul de vedere al unor criterii superficiale și nu s-a considerat Educația ca fiind temelia în baza căreia poți să reformezi cu adevărat o societate.

„În vremea lui Ceaușescu se făcea carte, nu ca acum”, ați auzit probabil această mantră. Cât cărăm după noi din moștenirea ceaușistă în ecuație, în sistemul de predare, în mentalitatea profesorilor, a părinților, a ministerului?

Există un singur adevăr într-o afirmație că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine în educație, și anume: calitatea resursei umane în educație era mai bună, nu dintr-o virtute a celor care erau neapărat în educație, ci pentru că absolvenții de facultate aveau foarte puține oportunități. Mai mulți dintre cei care terminau matematica, chimia, biologia, istoria, limba și literatura română intrau în Educație. Acum, numărul de oportunități este mult mai mare, aceeași masă de oameni talentați se distribuie pe mult mai multe oportunități și, printr-un efect pur statistic, ajung mai puțini absolvenți de facultate bine pregătiți în Educație, decât înainte. Acesta este singurul adevăr. În rest, cred că e greșit să credem că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu decât acum. Este o boală națională să idealizăm mereu trecutul ca să ne deresponsabilizăm pentru ce proiecte ar trebui să punem în practică azi pentru a construi viitorul. Cred că mai cărăm cu noi și alte atitudini de pe vremea lui Ceaușescu, una este aceea de a face educație mai mult prin livrarea de cunoștințe decât prin aplicații. Lumea s-a schimbat complet. Acum, când ai atât de multe instrumente de acces la cunoaștere, accentul trebuie pus nu pe posesia de cunoaștere, cât pe utilizarea cunoașterii pe care o ai. Adică, știi formula Teoremei lui Pitagora, de exemplu, dar trebuie să insiști nu atât pe a memora formula respectivă, care e importantă, desigur, ci mai degrabă pe unde o poți folosi, cum poți transcrie o situație reală în această formulă ca să găsești o soluție mai bună. Accentul trebuie pus pe cum utilizăm cunoștințele, cum le exploatăm pentru a găsi soluții la probleme reale și abia în al doilea rând pe posesia lor. Sigur, să posedăm anumite cunoștințe este necesar, nu considerăm că tot ceea ce e în cap trebuie să fie pe net și nu în cap, nu. Generațiile noi sunt nemulțumite, clar, de modul în care se face educație, sunt puși să învețe cuvinte pe care nu le mai folosește nimeni în limbajul cotidian, sunt puși să învețe cunoștințe mecanic, algoritmic, în loc să fie mai degrabă antrenate pentru a utiliza aceste cunoștințe în rezolvarea problemelor.

Corpul didactic, în bună măsură, este cel care a opus cea mai mare rezistență schimbărilor, cât de mici ar fi fost ele. Pe de altă parte, e problema calității acestui corp profesoral. Cum poate fi rezolvată această chestiune?

Aș spune că s-a opus schimbării partea mediocră și submediocră din sistemul de educație, controlat în mare măsură de către sindicate, indiferent de generație. Vă pot da foarte multe exemple de oameni tineri, dar care sunt slab pregătiți și care se opun cu îndârjire oricărei reforme. Deci reforma nu a fost niciodată sprijinită de oameni mediocri din școală. Reforma a fost mereu susținută de partea de sus a profesorilor din școală, indiferent de generație. Cei care sunt buni susțin reforma pentru că sunt dispuși să facă un efort în plus. Și ce cred că trebuie făcut este de a crește calitatea profesorilor, atunci poți să ai o masă critică de susținere a reformelor. Iar creșterea calității se poate face pe multe căi, dar vă spun două care cred că sunt critice. Prima este formarea personalului didactic la modul foarte sistematic, adică îi înveți cum să facă această transmitere a cunoștințelor pe care le posedă, către elevi, astfel încât aceste cunoștințe să poată fi învățate bine și aplicate bine, pentru că sunt sigur că majoritatea profesorilor știu și română, și matematică. Problema este cum anume transmit această cunoaștere. Aceasta este o chestiune de psihologie, de metodică, de pedagogie, trebuie formată, în primul rând, această dimensiune. De aceea ideea unui masterat didactic și apoi de formări foarte riguroase continue este absolut obligatorie. Dar în același timp aceste formări trebuie monitorizate, pentru că după ce îi trimiți pe oameni la cursuri gratuite ca să se formeze, tu, ca inspectorat, trebuie să vezi ce s-a transferat în practica lor, cum s-a îmbunătățit modul în care au predat la școală. Deci, primul lucru este modul în care formez resursa umană. Este critic. Al doilea lucru critic este de a mări salariile cu condiția ca această salarizare să fie diferențiată. Acum s-a făcut o mărire substanțială a salariilor personalului didactic. În ultimii ani, a crescut cu aproape 80% salariul personalului didactic. Ce s-a greșit enorm a fost că a fost o mărire egalitară, la toată lumea s-a dat același procentaj. Prin urmare, cel bun n-a mai fost motivat să fie mai bun pentru că a văzut că și cel slab primește aceeași mărire de salariu, iar cel slab nu a fost motivat să devină mai bun pentru că a văzut că, și dacă este slab, primește aceeași mărire de salariu. În mare, mărirea de salarii trebuie făcută pe bază de criterii de performanță. Și se pot găsi metrici foarte clari pentru a stabili acest lucru. Masa salarială trebuie să se distribuie diferențiat, în funcție de prestația cadrelor didactice. Și credeți-mă că fiecare școală știe care sunt cadrele bune și care sunt cele slabe.

De ce nu s-a făcut, totuși, în 30 de ani acest lucru? S-a tot discutat despre creșterea calității corpului profesoral.

Vă spun ce s-a întâmplat, s-au început unele formări, dar ele s-au făcut însă pe un curriculum vechi. O formare nouă pe un curriculum vechi nu aduce o foarte mare valoare adăugată. Al doilea lucru: s-au făcut unele formări, dar după aceea efectul lor nu a fost monitorizat. Adică, nu s-a văzut foarte clar în ce măsură se transferă cunoștințele formării respective în practica cotidiană. Și asta o poate face directorul școlii, care după ce te-a trimis la un curs de perfecționare, vine la tine și spune „domnule profesor, ia să vedem cum faci lecția față de anul trecut?”. După 2007, au fost foarte multe formări, dar nu am monitorizat impactul acestor formări în practica efectivă a cadrelor didactice. Trebuie să monitorizezi acest transfer de know–how.

Vorbeați de curriculum, de programe, dar și ele au rămas încremenite în timp, doar recent s-au mai schimbat pe la clasele primare. Ce s-a întâmplat?

A început această modificare de curriculă sistematică în baza Legii 1 din 2011, în baza Legii Educației Naționale, cu prima clasă, clasa pregătitoare, întâi, a doua, a treia, a patra. A ajuns acum la clasa a șasea. Din păcate, schimbările frecvente de miniștri au dus la sincope și în construcția curriculară, însă, comparând cu ce a fost înainte, curricula până în clasa a șasea este net superioară față de ceea ce am avut până acum. Din păcate, celelalte clase au rămas în continuare pe vechiul curriculum. Esențială este acum formarea cadrelor didactice pe acest nou curriculum, formarea cadrelor didactice și formarea sistematică și pentru cei care nu sunt în clasele care au primit un nou curriculum. În primul rând, formarea pe bază de masterat didactic. Acest lucru, din păcate, s-a amânat, deși legea din 2011 spune explicit că trebuie să înceapă masteratul didactic. S-a amânat mereu din cauza unor complicități, aș spune, la mai multe niveluri.

Observăm că în multe țări din Europa educația este în suferință, s-a produs o schimbare culturală, filosofică, dacă vreți, la nivel de societate. S-a pierdut autoritatea profesorului, a familiei, s-a pierdut cultura efortului, a muncii sistematice, a disciplinei și autodisciplinei. Învățarea nu mai presupune efort, ci plăcere. Nici România nu iese din rând. Se vede cel mai bine această mutație în discrepanța dintre rezultatele obținute de țările asiatice, mereu pe primele locuri, și țările europene, America.

Remarca dumneavoastră este corectă. Sunt studii foarte clare care arată corelația dintre autodisciplină, adică disciplina pe care o au elevii și performanța lor la nivel de sfârșit de colegii. Dacă vorbim de SUA, corelația este de 0,62, iar corelația dintre inteligență și reușită este de 0,27. Adică, altfel spus, e mult mai importantă disciplina în a-ți urmări scopurile pe care le ai de realizat la școală, față de a fi inteligent. Ce ar trebui făcut pentru a întări disciplina la nivelul elevilor? Nu mă refer numai la disciplina de a fi „cuminte”, ci în primul rând la disciplina de a stabili scopuri și de a atinge scopurile. Aici sunt cel puțin două aspecte importante. Primul este disciplina pe care o impune profesorul: dacă eu întârzii la ore, dacă eu predau superficial, dacă notarea pe care o fac este superficială și copiii văd că diferența dintre notarea mea și notarea pe care o obțin la testele de la nivel național este foarte mare, dacă eu, prin modul în care prestez activitatea didactică, nu sunt disciplinat, ofer un model de non-disciplină, de a lua în derizoriu sarcinile, și atunci prima modalitate de a-i ajuta pe elevi să-și internalizeze regulile și să devină ei înșiși disciplinați este modelul pe care îl oferă profesorul la școală. Și aici avem o carență majoră de modele. Majoritatea profesorilor, repet, nu toți – sunt și profesori excepționali –, oferă antimodele. Dacă profesorul predă cu lehămiseală subiectul pe care îl are de predat, cum să te aștepți ca elevul să învețe cu entuziasm, va învăța și el cu sictir sau cu lehămiseală. Profesorul nu predă numai un conținut, predă și o atitudine față de conținutul respectiv. Ar trebui, așadar, să întărim disciplina cadrelor didactice, modul în care își exercită meseria pentru a-i ajuta pe elevi să devină ei înșiși disciplinați.

Și, al doilea lucru, este atitudinea părinților. Părinții își cresc în mare măsură copiii încercând mereu să facă în așa fel încât ei să se simtă bine, îi lasă să se joace pe tabletă pentru că se simt bine, de exemplu. Părinții trebuie să reînceapă să înțeleagă că trebuie să îi învețe pe copii disciplina, să facă un efort și abia după aceea să primească o recompensă pentru efortul făcut. Reguli simple de genul: îți faci curat în cameră, apoi te las să te joci pe tabletă, întâi îți faci temele, apoi te joci. Acestea sunt reguli simple, clare, cum ar spune Descartes, reguli simple și clare pentru îndreptarea intelectului, ca să închei citatul. Dacă faci lucrul acesta, atunci cultivi o etică a muncii, a disciplinei, o cultură a autodisciplinei, pentru că ea este un element esențial în reușită. Dar pentru asta îți trebuie modele: profesorii și părinții.

Disciplina și autodisciplina, autoritatea sunt însă old school

Așa este. Old school, dar care este the good school. Disciplina în a lucra, în a persevera în sarcină e mai importantă decât inteligența, și atunci tu, ca părinte, trebuie să te gândești „ce vreau să fac?”. Îmi avantajez copilul atunci când va fi adult sau îl dezavantajez, creându-i o bulă în care mereu îl fac să se simtă bine.

Revenind la testele Pisa, ce ne arată ele? Adică, ar trebui să fie un semnal de alarmă sau, cum zice doamna ministră cea nouă, nu avem de ce să fim îngrijorați pentru că ele nu testează cunoștințele, ci capacitatea de a aplica cunoștințele în viață.

Nu trebuie să reacționăm supraalarmist, dar trebuie să reacționăm corect. Rezultatele acestor testări sunt extrem de îngrijorătoare. Cel mai trist lucru este faptul că aceste rezultate erau anticipate de rezultatele evaluărilor naționale din clasa a 2-a, a 4-a, a 6-a, date cu mai mulți ani în urmă. Se știau aceste lucruri. Numai că aceste date au fost mușamalizate de către toată lumea, de către profesori, care, ca să nu se responsabilizeze pentru rezultatele proaste pe care elevii lor le aveau la evaluările acestea, le spuneau părinților că nici nu contează: „Lăsați-le, știți, se dau că a zis ministerul, dar nu merită”, până la nivel de minister și inspectorat care nu au vegheat ca să aplice legea. Iar legea spunea că școlile trebuie să înceapă să ia măsuri, adică să stabilească meditații cu elevii care sunt slabi, nu au fost verificați profesorii să facă lucrul acesta, nici inspectoratul, nici ministerul nu au făcut nimic în această privință. Acesta este cel mai trist lucru scos în evidență de testele PISA, că deși se știau și problema, și soluția la această problemă, inclusiv pregătirea personalului didactic prin masterat didactic, era stabilită în lege, nu s-au aplicat aceste lucruri. Acum vor trebui puse în aplicare niște măsuri, cele care se puteau pune în aplicare acum șapte-opt ani scrise în lege, adică masteratul didactic, învățământul remedial.

E suficient să te uiți pe testele PISA, ca să înțelegi de ce sunt aceste rezultate. Ele sunt foarte departe de ceea ce învață elevii români, de modul în care învață, de felul în care se predă, de programa noastră. Ce facem? Cerem niște teste speciale pentru România sau care este soluția?

Ce trebuie să facem este ca evaluările noastre, de la evaluări naționale și bacalaureat și până la evaluări de gen extemporal pe care le dă profesorul la clasă, să vizeze aceste lucruri, cum anume te folosești de cunoașterea pe care o ai. Și atunci vom crea această cultură a exploatării cunoașterii, și asta se poate face prin dispoziții și control. Domnii inspectori să plece toți în teritoriu, domnii directori să se mobilizeze la clasă și să întrebe pe fiecare profesor: „Domnule profesor, ia să ne arătați ce extemporal ați dat. Domnule profesor, vedeți, ați dat din nou un extemporal în care ați verificat doar cunoștințele, nu și modul lor de aplicare. Ați greșit”. Și atunci, acest control „la firul ierbii” va putea schimba evaluarea. Teoria pe care și-o fac elevii despre ce trebuie învățat este determinată, în primul rând, de cum sunt evaluați, învață în funcție de cum sunt evaluați. Și atunci, dacă ei vor fi evaluați diferit, nu prin cum anume reproduc niște cunoștințe sau aplică mecanic niște formule la probleme abstracte, fără legătură cu realitatea, atunci ei vor dezvolta o învățare în funcție de tipul de evaluare pe care îl au. Schimbăm tipul de evaluare și vor schimba atitudinea față de învățare. Sigur, această verificare trebuie făcută de acum încolo în fiecare zi. Adică, nu facem campanie până când nu se mai scrie în presă despre Pisa și după aceea o lăsăm iarăși baltă.

Care ar fi primele măsuri pe care ar trebui să le ia noul ministru?

Prima, modul în care se face evaluarea, repet, „de la firul ierbii” până la evaluările naționale, și a doua, formarea personalului didactic. La Institutul de Științe ale Educației, care, mă rog, s-a desființat, sunt 43 de milioane de euro dedicați pentru formarea personalului didactic. Deci are un buget de 43 de milioane. Ei trebuie folosiți astfel încât profesorii să schimbe modul în care predau și refolosiți pentru a monitoriza apoi ce au învățat la aceste cursuri, pe care sper că ministerul le va organiza bine. Dacă facem din aceste lucruri practici cotidiene, atunci se va schimba școala. Repet, resursele există.

Credeți că este nevoie de o nouă strategie pentru Educație, de un nou pact? Ar trebui președintele Iohannis să facă asta, din moment ce vorbește de „România educată”?

Domnul președinte, din păcate, a pierdut cinci ani. Putea să ia pactul care a fost semnat atunci, în 2008, să îl modifice, dacă socotea dânsul de cuviință că unele lucruri nu mai sunt valabile, să adauge noi paragrafe. Asta putea să fie făcut în primul an de mandat și după aceea rămâneau o mulțime de ani de a monitoriza punerea în aplicare a acelui pact. Din păcate, nu s-a întâmplat nimic. În vechiul pact era scris că parlamentul va crea o comisie care va monitoriza aplicarea pactului respectiv. Am mers pe ideea ca parlamentul să facă lucrul acesta pentru că erau toate partidele semnatare implicate acolo și atunci am mers pe logica simplă: dacă ați semnat, atunci vă asumați răspunderea și să fiți voi cei care monitorizați, să nu fie președinția. Dar dânsul poate să facă tot ce crede de cuviință în povestea asta. Asta e clar. Însă dacă nu ai o aliniere a partidelor și dacă nu ai o monitorizare a aplicării pactului, din nou va rămâne o bucată de hârtie de care se vor dezice la următoarea campanie electorală unii sau alții.. //

Interviu realizat de ANDREEA PORA

Politicile educaționale au fost mereu subminate de miopia electorală a partidelor politice.

Rezultate teste PISA 2018

Procentul de analfabetism funcțional a urcat la 44% în 2018, față de 39% în 2015. Cea mai gravă situație este la matematică, unde România a pierdut 14 puncte, 47% dintre elevi nereușind să treacă de exercițiile cu grad redus de dificultate. La citire, 41% dintre elevi nu pot ajunge la nivelul 2, acesta fiind nivelul de analfabetism funcțional, iar la științe, 44% nu pot realiza corelații elementare în acest domeniu.

Indicatorii de performanță

Proporția celor care au rezolvat cele mai dificile probleme la cel puțin unul dintre cele trei domenii– citire, matematică sau științe – reprezintă 4% din total, în timp ce media ț?rilor OCDE este de?4 ori mai mare (16%). Doar 1% dintre elevi sunt foarte performan?i la capitolul citire, spre deosebire de media OECD, care e de 9%. ?n doar 20 de ??ri din cele 79 de participante la teste, peste 10% sunt elevi de top.ărilor OCDE este de 4 ori mai mare (16%). Doar 1% dintre elevi sunt foarte performanți la capitolul citire, spre deosebire de media OECD, care e de 9%. În doar 20 de țări din cele 79 de participante la teste, peste 10% sunt elevi de top.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22