NORA IUGA: Nu popularitatea vedetei ma intereseaza, ci sensibilitatea celuilalt

Andrei Trandafira | 18.08.2003

Pe aceeași temă

Viata impune reactiile trupului

S-a spus despre poezia dvs. ca are un parcurs surprinzator, de la onirism si expresionism la biografism si confesivul prozaic, dar ca s-a pastrat - salvator - tanara în spirit. Cum ati reusit?
Un poet care traieste mult are avantajul de a trece prin multe mode, ceea ce il face - comparatia cu o femeie n-ar fi aici riscanta - sa-si schimbe nu numai garderoba si fardul, ba chiar fizionomia pentru ca trasaturile fetei, gesturile, tinuta, urmeaza un stil; altfel calci in pantofi cu varf ascutit si altfel in saboti, altfel te misti cu gambele ascunse si altfel cu coapsele la vedere, altfel sta trupul pe scaun intr-un corset cu balene si altfel face cu ochiul un buric dezvelit, pana si zambetul, luminat de o culoare stridenta, e diferit de cel luminat de o culoare estompata. As putea s-o lungesc asa la infinit pentru ca sunt perioade cand se plange pe fata si perioade cand se plange pe ascuns, pentru ca viata ne impune reactiile trupului.

N-ai vazut ce zgomotos se rade din disperare? Gata! M-am nascut cu darul de a ma plictisi repede, de a nu fi foarte statornica, cu alte cuvinte nu am rabdare sa incremenesc in proiect. Totdeauna mi-a placut ce e nou si zgomotos, asa cum isi facea pe vremuri intrarea circul pe ulitele batranelor provincii si copiii cascau gura si credeau ca-l vad pe Dumnezeu. Mi-a placut fireste onirismul la vremea lui - acel strip-tease tulburator al subconstientului care nu se dezbraca niciodata de tot, expresionismul, cromatica lui atroce si obscena, cred ca am facut de toate, dar mereu, mereu m-am spus pe mine, asa ca prozaicul confesiv, cum ii spui tu, e cescuta ciobita pe care o luam cu mine in ghiozdan in clasele primare si pe care o pastrez si azi cu sfintenie - as zice obiectul meu cel mai drag. Da, ma iubesc pe mine la nebunie, de aceea biografia mea mi se pare teritoriul cel mai interesant si inepuizabil din cate cunosc - cred ca am trecut la proza, nu fiindca m-a lasat poezia, ci fiindca, odata cu trecerea anilor, drumul pe care l-am batut mi se lumineaza tot mai mult, ma regasesc tanara. Am o placere grozava sa-mi suprapun gandurile peste cele ale nepotului meu de 16 ani si sa vad ca i se potrivesc inca, i se potrivesc, nu in totalitate, dar oricum in proportie de peste 50%. Nu-i rau!

Cea mai mare parte din poetesele anilor '60-'70 nu prea mai au priza la cititorul tanar de poezie. Cat de important este pentru dvs. sa-l seduceti pe cititor? Aveti si o strategie anume?
Poetele din anii '60 si '70 nu au priza la poetii tineri pentru ca ele seamana cu Solveigh. Pe Solveigh am gasit-o totdeauna plicticoasa. O prefer pe Anitra, ea stie cel putin sa danseze. Si bietii tineri... Cine colinda orasul isi da lesne seama ca limbajul care ne intra in urechi se schimba de la un an la altul. Sa lasam, pentru Dumnezeu, limbajul de pe strada sa ne intre si in poezie, dar numai cu limbajul n-am facut nimic. Trebuie sa iubim, nu numai ce a trecut, ci si ce a venit. Trebuie sa ne aratam asa cum suntem, sa avem curajul de a face nudism si la 70 de ani ca turistii nemti pe plaja la 2 Mai, fara sa ne sinchisim de ridicol. Omul urat e mai interesant decat omul frumos. Apropo de seductie, cred ca seduc prin naturalete si prin sfidarea oglinzii care e o conventie. Dar sa revin de unde am plecat. Poezia e o jucarie care inca nu functioneaza cu baterie. Trebuie sa o intorci cu cheia sa mearga. Dar pe unde o fi cheia aia?

Sunt adepta adulterului literar

Dupa atatea volume de poezie va considerati mai înteleapta, mai profunda, considerati ca abia acum aveti cu adevarat ceva de spus?
Eu nu pot sa vorbesc la modul general. Vorbirea la modul general ucide gandul. Nu pot vorbi decat referindu-ma la mine. Ma feresc de intelepciune ca de foc; cu cat stii mai mult cu atat te miri mai putin si daca nu te miri cum sa scrii poezie? Nici prea profunda nu pot sa fiu pentru ca m-am nascut si cu darul de a le face pe toate usor. Ma refer numai la ce tine de mine. Trec lejer peste nenorociri. Traduc repede, direct in masina - in domeniul tehnicii nu tin pasul cu prezentul -, dar nu neglijez, in ciuda unei aparente superficialitati, calitatea. Pot sa scriu pagini intregi de literatura fara stersaturi. Controlul mi-l fac in gand concomitent cu scrisul. Lipsa unor eforturi mari, a unor cautari indelungate si chinuitoare, m-au facut adesea sa ma consider nu tocmai profunda. In orice caz imi place la nebunie sa simplific lucrurile. Cred ca asta e si un semn de inteligenta. Dupa multa poezie ai mai multe de spus? Nu cred. As zice dimpotriva. Dupa multa viata, da! Dar asta e intristator. Fireste nu sa traiesti mult, ci sa stii prea mult. Daca nu suntem in stare sa ne pastram cu obstinatie tineretea - culmea, asta se poate si cu vointa - poezia ne paraseste. Nici un poet nu-si poate parasi poezia, daca nu-l lasa ea pe el. Dar nu stiu daca am raspuns la intrebare.

Exista, pana la urma, o varsta propice poeziei?
Se spune ca varsta propice poeziei, mai ales la femei, e, in cazuri fericite, pana catre 50. Am citit undeva ca o poeta de cincizeci de ani e o calamitate. Poezia nu se face cu capul sau, ma rog, ca sa nu supar prea mult, nu numai cu capul. Chiar daca prietenele mele poete vor stramba din nas la afirmatia mea - a facut-o si Nina Cassian la vremea ei - sunt convinsa ca aici glandele se descurca de multe ori mai bine decat creierul. O puternica amprenta hormonala e aur pentru o poeta. Si totusi si totusi, libidoul se poate recrea prin reprezentare. Sa ne imaginam deci ca suntem, ca avem, ca inca mai putem.

A existat un moment în care sa simtiti ca trebuie sa alegeti între poezie si proza?
In fata acestei intrebari ma simt derutata. Ce e poezia, ce e proza? Niste recipiente, niste vane in care ne desertam dumnezeirea si abjectia deopotriva pana la confuzie. Unii privesc dependenta noastra de un mediu dat drept o problema de fidelitate care iti pune automat si o stampila. Ce mult imi place mie cand o aud pe Angela Marinescu spunandu-mi "Tu nu esti nici poeta, nici prozatoare, nici eseista etc., tu esti mai mult decat atat, pentru ca esti de toate...". Oricum asta inseamna si mai putin. Dar nu-mi place sa cred ca o optiune devine automat si o captivitate. Nu pot suporta sa fiu captivul unei optiuni initiale, a nici unei optiuni. Aici sunt adepta adulterului. Putem iubi personaje diferite pentru ca ele ne raspund unor necesitati diferite. Pana la un punct poezia mi-a ajuns, m-a incaput pe de-a intregul. La un moment dat, insa, am descoperit ca mi-au crescut niste membre in plus pe care nu le prevazusem si apa a inceput sa dea pe-afara. Trebuia sa schimb vana, nivelul apei si temperatura, sa ma pot balaci in voie. Cred ca asa am ajuns la proza. Dar ce tot spun aici! Ce ma dau eu mare ca aleg poezia, ca aleg proza cand, de fapt, bietii de noi, suntem alesi de tot ce ne iese in cale in asta lume! Si totusi exista ceva ce ramane definitiv al nostru, ceva de care nu putem scapa ca un semn din nastere. De ce toti oamenii care-mi citesc proza spun ca se vede ca e scrisa de un poet?

Ador gratuitatea poemului

De ce poetul n-ar trebui sa aiba popularitatea vedetei?
Marele meu vis a fost sa fiu actrita. E normal ca am ravnit o viata intreaga iesirea la rampa, cosurile cu flori, aplauzele. Cata nevoie am cand pun punct unui text, adica la lasarea cortinei, sa vad o sala care se ridica in picioare, glasuri strigand "bravo"! Poate de aceea pun imediat mana pe telefon si le citesc prietenilor in aparat acel text cald inca, la fel cu sangele care-mi bate in tample, cu degetele care se desprind cu greu de pix, asteptand sa aud manifestarea sonora, fizica, a entuziasmului lor. Critica se pronunta totdeauna tarziu, cand te-ai distantat prea mult de emotia actului in sine. Referinta critica e abstracta, devitalizata, ne amagim ca textul scris ramane. Pentru curiozitatea cui? Pentru bucuria cui? De aceea ador acele seri de lectura cu public organizate in casele de literatura, in marile biblioteci, in bisericile si cafenelele oraselor occidentale. Acolo poetul e si actor in acelasi timp. Dupa o asemenea lectura la Solothurn, in Elvetia - Ioan Es. Pop a vorbit pe larg in interviul lui despre acest eveniment - am fost strigati pe nume, opriti pe strada, imbratisati de oameni necunoscuti. Le-a ramas in memorie limba noastra, glasul nostru, emotia noastra a trecut in emotia lor. Nu stiu daca popularitatea vedetei ma intereseaza, cat patrunderea direct, imediata, in sensibilitatea celuilalt.

Daca arta nu poate coborî la omul comun, iar omul comun nu are timp si interes sa fie ridicat de arta, ce-i mai ramane scriitorului?
Iata o intrebare pe care mi-am pus-o eu insami de multe ori si raspunsul meu a fost, in acest caz, de fiecare data elitar. Eu cred ca mediile n-ar trebui sa coboare, de dragul audientei, arta in troaca, ci sa insiste atat de mult si exclusiv pe valoare, pana cand cel ce n-are urechi sa auda va incepe sa auda si ce nu-i place, pentru ca n-are incotro. Ma vad insa contrazisa de foarte tinerii si talentatii Adrian Urmanov si Andrei Peniuc care cu utilitarismul poetic vor sa reaseze relatia producator-consumator de poezie urmarind patrunderea mesajului poetic in constiinta omului comun, vazand in acest demers singura modalitate de a reda poezia cititorului - nu ca poezie, ci ca simplu mesaj uman - si pe cititor poeziei, pentru a o scoate din zona gratuitatii si a o face utila. Un demers temerar, o constrangere democratica - mi-e frica de constrangerile democratiei. Ce sa fac, ador gratuitatea si ce poate fi mai gratuit decat un poem! Dar poate si asta e o prejudecata.

Ma regasesc in sensibilitatea tinerilor

Stiu ca sunteti apropiata de tinerii scriitori, ati citit si la Clubul Prometheus invitata de un tanar poet. Nu va e teama pentru ei ca, la un moment dat, vor fi dezamagiti de poezie, de scrisul în sine?
Despre atractia mea fata de literatura tanara - cea mai tanara - am vorbit ori de cate ori mi s-a oferit ocazia, chiar si in acest interviu. Din start marea sansa a noilor veniti e aceea de a nu fi iesit din mantaua nici unui universitar. Ei s-au impus pe cont propriu, fiecare anuntand de la debut o personalitate si o voce distincta. Si sunt multi foarte buni, incredibil de multi. Voi numi aici numai pe cei pe care ii consider de prima mana; lista lor va fi mai lunga decat tot grupul oniricilor. Unde mai pui ca - aici trebuie sa-mi fac mea culpa - pe cei din provincie nu-i prea cunosc, desi se pare ca nici ei nu-s mai prejos. In ierarhia mea valorica Adela Greceanu sta alaturi de Elena Vladareanu, sa n-o uit pe Zvera Ion; toate trei atat de originale, de marcante, de irepetabile si atat de neasemuite intre ele. De baieti ce sa mai vorbim.

Am in fata sapte carti de poezie, fiecare marcand un moment sarbatoresc ca sapte zile din Saptamana Mare. Fiecare intr-o culoare diferita, intr-o tonalitate diferita, intr-o vedere diferita, crescand in sus, nu cu sfiala, ci cu credinta totala a inceputului de drum: Marius Ianus, Adrian Urmanov, Teodor Duna, Claudiu Komartin, Razvan Tupa, Andrei Peniuc, Constantin Virgil Banescu. Cu asemenea urmasi, fracturista, utilitara sau nu, poezia noastra, zau ca se afla pe maini bune, putem sa murim linistiti, leganati in dulcea iluzie ca poate am contribuit si noi cu ceva. Iti dai seama cat de tare m-am bucurat ca alaturi de juniorii Dan Sociu, Teodor Duna, Marius Chivu si de seniorii Mircea Cartarescu, Florin Iaru, poeti cu care iti place sa te insotesti, am fost invitata sa citesc si eu. Mai ales ca m-a ales Teodor Duna, in a carui alcatuire sensibila ma regasesc, culmea!, in ciuda diferentei de varsta. Daca vor fi vreodata dezamagiti de poezie, nu stiu. Pe mine poezia nu m-a dezamagit, nu mi-a mai ajuns! Dar stii cum e si cu marile iubiri, cand ne schimbam, fiindca ne schimbam inevitabil, spunem ca ne-au dezamagit. Si totusi Mircea Martin isi incheie un studiu critic despre Ana Blandiana cu urmatoarea propozitiune: "O poeta frumoasa ca o dezamagire".

Spuneati într-un interviu ca literatura tinerilor e "stridenta si nonsalanta", dar si "lipsita de complexe", iar excesivul anuleaza enigmaticul. Se poate vorbi aici de un posibil impas al literaturii tinerilor?
Cand le atribui tinerilor atu-ul stridentei, al nonsalantei, al lipsei de complexe, cred ca sunt si putin subiectiva. Astea sunt exact tintele pe care am vrut sa le ating intotdeauna. Nu stiu daca vechea mea dorinta razbate din poeziile mele. Marius Ianus ma face cumintica si moderata. El n-are de unde sa stie ce mult imi placea mie, imi place si acum, sa scandalizez. In orice caz le atribui tinerilor trasaturile prin care vreau sa ma stiu confirmata. "Excesivul omoara enigmaticul." Am spus eu asta? E foarte frumos. Parca-l aud pe tata mare spunand: "Cand isi ridica putin tivul fustei sa urce in tramvaiul cu cai si i se vedea glezna stransa bine in botina, ah..." ceea ce nu inseamna ca o fusta mica de o palma, dezvelind curba ferma a coapsei, nu te face sa uiti de toate enigmele.

Unde gasiti mai multa poezie: în trecut sau în prezent?
Nu am chef sa ma lansez acum in cautarea unei definitii a poeziei. Au existat atatea etape in stabilirea valorii unui text poetic: de la "Margot a plans" la stralucirea metaforei, de la patosul ditirambic la albul pe alb al portelanului japonez, de la ineditul imaginii la totala insolitare, de la sfanta rugaciune la ceremoniile animalice ale fiziologiilor noastre. Iata ca poezia este cata este dintotdeauna si senzorii lumilor viitoare stau ascunsi in celule secrete gata s-o recepteze in vecii vecilor amin!

Pretutindeni oamenii sunt in toate felurile

Ca traducatoare, trebuie sa stiti mai bine: ce are scriitorul german si nu are cel roman sau invers?
Doamne ce intrebare grea pentru mine care nu stiu sa teoretizez. Nu vreau sa se creada din ce voi spune aici ca Germania se afla, datorita inaltului grad de civilizatie si al unui nivel material - ce-i drept acum in oarecare scadere - atinse de putine tari din Europa, la acel prag al excesului care anunta primele simptome ale decadentei. Am adus in discutie acest subiect pentru ca se stie ca in perioadele de decadenta artele si literele ating apogeul rafinamentului, al fanteziei si luxuriantei. In mod sigur Germania, la ora actuala, nu ne ofera un asemenea exemplu. Dar ce izbeste, in acest context, un scriitor venit din partile noastre rasaritene, este obsesia experimentului, preocuparea pentru forma. Tot ce am frecventat in materie de arta vizuala, teatru sau literatura este marcat de spargerea violenta a vechilor conventii, care ingradesc arta si, in ultima instanta, gandirea umana, pentru descatusarea actului creator din chingile ratiunii, ale simturilor, ale sentimentului. In literatura, fireste, se duce batalia pentru eliberarea limbajului, ajungandu-se pana la dezarticularea si restructurarea lui.

Prin diferite formule de o precizie matematica textul literar se configureaza in cu totul altceva decat suntem noi obisnuiti, apeland la anagrama, palindrom, paragrama, cromograma, tautograma, prin care cuvantul isi adauga infinite valente deschizand cai noi de receptare a unei realitati ce depaseste limitele gandirii, programata oricum pentru mult mai mult decat putem recepta cu simturile, cu logica si cu fantezia, care au, se pare, o bataie prea scurta pentru tot ce exista in univers. Este vorba de un experiment care are avantajul de a elibera artistul de tirania emotiei, a imaginatiei, a inspiratiei. Eu indraznesc sa vad aici chiar o tentativa de a iesi de sub tutela sufletului. Totul pare de un absurd total. Dar ce spectacol! Cand asisti la o lectura publica a textelor lui Oskar Pastior, de pilda, ai impresia ca asculti o muzica ciudata, deplina, totul comunicandu-ti-se dincolo de cuvinte unde limbile care invrajbesc oamenirea devin de prisos. Este si asta o cale de acces a poeziei catre cititorul ei. Am dat aici doar un exemplu dintre nenumaratele incercari ale scriitorilor germani de a revolutiona poezia si limbajul. Dar sa vedem ce spune auditoriul german dupa ce participa la o seara de poezie romaneasca. Mai intai e fermecat de limba melodioasa si remarca imediat asemanarea izbitoare cu italiana, apoi, cu o unda de regret in glas, marturiseste ca poezia germana e mai rece, mai rigida, prea calculata, fara emotie, pe cand cea romaneasca are culoare, te face sa simti si e atat de senzuala. N-as vrea sa se creada, dupa ceea ce am afirmat aici, ca poezia in Germania e numai asa. Poezia e pretutindeni in toate felurile, pentru ca noi, oamenii suntem pretutindeni in toate felurile, altfel nici nu ne-am intelege.

În jurnalul berlinez va aratati fascinata de lumea germana. Ce înseamna "frivolitatea balcanica"?
Nu stiu daca sunt chiar fascinata de lumea germana. In jurnalul berlinez am nenumarate pagini in care imi exprim dezaprobarea pentru excesiva lor naturalete in gestica sau vestimentatie care, pentru unul de la noi, preocupat sa-si asorteze cu minutie ridicola cravata la camasa si sa puna mana la gura, de fiecare data cand casca, se confunda lesne cu lipsa de educatie, ca sa ma exprim eufemistic. Sunt multe lucruri criticabile la nemti; nu inteleg ironia, au bancuri stupide, nu au elasticitate in gandire, incremenesc dintr-o prea mare consecventa, in proiect. Poate de aceea, in ciuda unor vechi polite de platit, francezii isi bat joc de ei, de englezi ce sa mai vorbim. In schimb, nemtii nu barfesc ca romanii, sunt mult mai saritori ca noi, sunt foarte deschisi gata sa-ti faca de la prima intalnire confesiuni intime, dar esti naiv daca iti inchipui ca te-au si considerat prieten. E putin mai dificil cu ei, dar cand le-ai cucerit increderea sunt in stare de orice sacrificiu pentru tine. Stiu ca nimeni altul sa recunoasca valoarea si caracterul si sa le pretuiasca. Ce sa mai spun eu aici despre lumea noastra balcanica, pe care o cunoastem cu totii. Cine mai barfeste ca noi, cine trece fara sa arunce o privire pe langa batranul cazut pe trotuar, cine are zeci de prieteni, fiecare prietenie reprezentand o relatie profitabila. Cine se descurca mai bine ca noi transmitand din generatie in generatie confortabila lozinca: "merge si asa", si unde valoarea si caracterul sunt mai pierzatoare si mai demne de batjocura decat la noi? Scuza-ma, as prefera sa nu mai continuu pentru ca suntem prea isteti!

Poezia oscileaza intre bucuria si suferinta carnii

Spuneati undeva ca vedeti, mai degraba, fata disperata a lumii decat umorul ei, dar ca aveti si o mare capacitate de a va bucura. Care au fost, de pilda, bucuriile dvs. din acest an de pana acum?
Intrebarea asta se leaga cumva de cea dinainte. In Germania mergeam des la cinema, ceea ce in Bucuresti nu fac cu anii. Spectatorii, dintr-o prea mare naturalete, si permitandu-si orice ii face sa se simta bine, isi sprijina in timpul filmului picioarele de speteaza scaunului din fata lor si rad si rad intr-una fara noima. Stam in sala pe intuneric si nu pricepeam de ce rad. Eroul din film nu avea familie, nu avea serviciu, nu avea casa, dormea pe o banca, vindea ziare si sugea tot timpul dintr-o sticla de Obstler. Dupa fiecare propozitiune rostea cuvantul "cacat". Asta ii facea pe nemti sa se prapadeasca de ras. Iar eu intelegeam ca pentru lumea in care traim nu mai exista salvare. Cand se aprindea lumina muream de rusine. Aveam impresia ca sunt proasta pentru ca nu vedeam ce vad ei. Dar ma bucur, sigur ca ma bucur de viata, asa de rahat cum ni se pare uneori. Cred ca sunt cea mai fericita femeie. Peste o saptamana plec la Berlin cu o bursa de doua luni, pe urma la Stuttgart, unde imi apare cartea de poezie Autobuzul cu cocosati, in traducerea lui Ernest Wichner. In prima decada a lunii iulie am sa fac un turneu de lecturi alaturi de Herta Müller in Hamburg, München, Frankfurt si Berlin. Ei, prietenii mei germani, m-au facut sa inteleg ce inseamna sa fii scriitor si sa cunosc prestigiul pe care ti-l confera aceasta calitate. Si cand te gandesti ca am 72 de ani!

La aceasta varsta, care e cel mai mare orgoliu al dvs.?
Care este cel mai mare orgoliu al meu? Ei bine, m-am cam plictisit de atata seriozitate. Imi dai voie sa fiu putin frivola? Cel mai tare ma mandresc cu tineretea mea care nu se vede, dar se simte, "e calda si moale ca o placinta cu branza" - mi-a venit spontan continuarea unui vers inceput asa intr-un poem din Autobuzul cu cocosati. Ma mandresc ca atunci cand ma uit in oglinda, speriata de moarte de ce am sa vad acolo, pot sa mai spun "nu e chiar atat de rau". Ma mai mandresc cand la o masa, in fata unui pahar cu vin, vad inca in ochii unui barbat placerea de a ma asculta, de a ma privi. E mult, e putin? Eu cred ca e tot.

Si acum o intrebare pe care stiu ca va place sa o puneti prietenilor dvs. scriitori: Ce e mai importanta pentru dvs.: existenta sau poezia?
Am mai pomenit eu ceva de poezie in raspunsul anterior? Ce demonstreaza asta? Numai bucuria si suferinta carnii. Poezia e un fel de pendul care oscileaza intre bucuria si suferinta carnii. Nu am sa pot spune niciodata "Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei". Dar gandesc atat de banal, mai mare rusinea pentru o poeta. Ce sa fac, eu ma cutremur de ce simte trupul cand isi pierde existenta!

Interviu realizat de Marius Chivu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22