Pe aceeași temă
În urma rezultatelor proaste de la bacalaureatul din acest an, în mod evident, vor fi mai puţini candidaţi la facultăţi. Ce consecinţe are acest fapt pentru universităţi?
Rezultatele bacalaureatului au pus în evidenţă o serie de deficienţe ale sistemului pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam de mult, dar pe care opinia publică nu le conştientizase încă. E un merit al ministrului Funeriu că a organizat de asemenea manieră această sesiune, încât rezultatele sunt mai aproape de adevăr. Aceste rezultate arată o situaţie deplorabilă în învăţământul preuniversitar, dar pot fi trase multe concluzii nefavorabile şi pentru sistemul universitar. Pentru că, la urma urmei, profesorii sunt formaţi în universităţi şi, dacă noi socotim că profesorii poartă în parte răspunderea faptului că elevii nu sunt pregătiţi cum trebuie, atunci de bună seamă că şi universitatea este responsabilă în raport cu formarea profesorilor. Adevărul e că, în sistemul universitar, abundă de la o vreme semnale că lucrurile nu merg bine. Citeam zilele trecute o declaraţie a guvernatorului BNR, d-l Mugur Isărescu, care, vorbind în faţa unui grup de tineri, le-a spus că, la un examen de admitere pentru candidaţi la un post de funcţionar în Banca Naţională, s-au prezentat mulţi, iar titlurile şi diplomele lor umpleau o cameră întreagă, dar, atunci când a fost vorba de măsurarea cunoştinţelor, acestea erau cu totul inferioare cerinţelor.
De ce credeţi că diploma nu mai acoperă nivelul de cunoştinţe pe care absolventul de facultate trebuie să le aibă?
Una dintre cauze este că, în ţara noastră, numărul de universităţi s-a mărit foarte mult, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a calităţii. Am fost eu însumi ministru adjunct responsabil de învăţământul universitar, în primul Guvern Roman, în ministeriatul lui Mihai Şora, şi ştiu foarte bine cum a început să se formeze învăţământul particular – în mod sălbatic, fără lege, fără aprobări din partea ministerului, cu avize date de o comisie de mici servicii, care funcţiona ca să permită formarea de societăţi comerciale. La un moment dat, universităţile particulare au devenit atât de numeroase, încât au depăşit toate recordurile cunoscute. Dacă facem comparaţie la nivel european, vedem că în această privinţă suntem campioni. Nu e mai puţin adevărat că există şi universităţi de stat care nu se justifică, în mici centre, unde lipseşte posibilitatea de a aduce profesori buni şi de a dezvolta un învăţământ performant. Faptul că anul acesta vor fi mai puţini candidaţi la admitere mă face să sper că selecţia naturală va mai elimina unele, cel puţin, dintre aşa-zisele universităţi fără perspective. N-ar fi însă rezonabil să venim în ajutorul „selecţiei naturale“?
Ce părere aveţi despre sistemul Bologna, care a modificat perioada studiilor? Cum a fost el implementat în România?
Potrivit sistemului Bologna, există trei ani pentru studii universitare propriu-zise, doi ani de masterat şi trei ani de doctorat. E un sistem care masifică învăţământul superior. La prima vedere, se pare că studenţii au un an în plus. Înainte, făceau patru ani ca să capete o diplomă în învăţământul universitar propriu-zis; acum, ei capătă o diplomă de licenţă la trei ani, dar e o diplomă care nu serveşte la mare lucru. Ca să poată avea totuşi o inserţie profesională acceptabilă, absolvenţii trebuie să facă şi masteratul. Însă în legătură cu pregătirea masteratului, la noi cred că nici până azi nu s-a ajuns la un concept destul de clar: ce trebuie să fie, cum trebuie organizat şi în ce măsură el trebuie să ducă mai departe ceea ce s-a făcut în primii trei ani de facultate? O situaţie şi mai grea este în privinţa doctoratului. Cei trei ani de doctorat, în general, sunt prea puţini pentru a realiza teze serioase, având în vedere că, vreme de doi ani, studenţii urmează şi cursuri la care trebuie să dea şi examen. Doctoratul se face în cadrul unei şcoli doctorale. Modul organizării şcolii doctorale nu este însă foarte bine clarificat nici până azi, el ia forme diverse de la universitate la universitate. Faptul că reforma Bologna a fost implementată de la o zi la alta, fără o pregătire suficientă, a contribuit la destabilizarea unui sistem care, de bine, de rău, funcţiona, înlocuindu-l cu un altul, în multe privinţe imprecis şi deficitar. Înainte, în patru ani se putea face o dublă specializare. Cei care veneau, de pildă, la Filologie, puteau învăţa două limbi străine. În trei ani, lucrul ăsta nu mai e posibil. Modul în care poate fi complinită această lipsă prin masterat nu e foarte limpede şi în orice caz funcţionarea nu e uniformă (oricum, masteratul nu constituie o treaptă obligatorie). Problema dacă sistemul Bologna rezolvă satisfăcător nevoile societăţii actuale e foarte discutată nu numai la noi, ci şi în străinătate, şi ea suscită mari controverse. În orice caz, e limpede că întreaga gândire de tip Bologna presupune aplicarea unui management în învăţământ apropiat de cel folosit în domeniile economice şi tehnologice, care se potriveşte mai puţin specificului umanist. În învăţământul filologic există multe implicaţii negative. De pildă, legarea de rentabilitate pe care o presupune gândirea Bologna nu poate fi aplicată în învăţământul umanist decât cu multă băgare de seamă, pentru că aici există o serie de discipline, cum ar fi limbile clasice sau unele ştiinţe sociale calitative, cum ar fi sociologia sau antropologia culturală, care nu au corespondent în liceu şi care nu aduc niciun folos din punctul de vedere al rentabilităţii imediate. Cu toate astea, ce ar fi învăţământul umanist fără această bază tradiţională a limbilor clasice şi a dezvoltării umanităţilor? E o mare diferenţă între învăţământul tehnologic, învăţământul ştiinţelor exacte şi învăţământul umanist sau al artelor. Un exemplu simplu: s-a stabilit, ca, pentru ca învăţământul să fie rentabil, o grupă de studenţi care e seminarizată la un obiect oarecare să cuprindă 20 de persoane. La limbile clasice sau la anumite materii speciale nu se poate ajunge niciodată la 20, acolo sunt 5-6 studenţi. Or, trebuie găsite posibilităţi ca şi aceste forme tradiţionale şi esenţiale ale învăţământului să fie puse în valoare. Gândirea inginerească, mergând pe planificare şi rentabilitate, riscă să sufoce învăţământul umanist, dar şi să standardizeze la un nivel mijlociu şi celelalte ramuri ale învăţământuluui.
* * *
Biografie
Paul Cornea (n. 1924, Bucureşti) este absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie (1948) şi doctor al Universităţii din Bucureşti (1971). A fost ministru adjunct al Învăţământului (3 ianuarie-15 iunie 1990), decan al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1992 – 1996), vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (1994-1997), preşedinte (1997-2009) şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Române de Literatură Generală şi Comparată.
Bibliografie
Printre volumele publicate de Paul Cornea se numără Studii de literatură română modernă (Ed. pentru Literatură, 1962), Originile romantismului românesc (Ed. Minerva, 1972), Conceptul de istorie literară în cultura românească (Ed. Eminescu, 1978), Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii (Ed. Eminescu, 1980), Introducere în teoria lecturii (Ed. Minerva, 1988 şi Ed. Polirom, 1998), Aproapele şi departele (Ed. Cartea Românească, 1990) şi Semnele vremii (Ed. Eminescu, 1995).
* * *
Pe de altă parte, cunosc profesori universitari care spun că la Litere au studenţi care nu citesc literatură.
Aşa este şi e foarte trist. Acesta este un semn puternic al degradării în care a intrat învăţământul nostru superior. Toţi asistenţii noştri se plâng că adesea vin să discute opera unui autor şi niciunul dintre studenţi nu şi-a pregătit textul respectiv. Aici, desigur, e şi dovada unei indiscipline flagrante, care prosperă din cauză că nu e sancţionată. Din păcate, în zilele noastre, instrumentul tradiţional al notei nu mai funcţionează: până la urmă, toţi studenţii, cei harnici şi cei leneşi, sunt promovaţi deopotrivă - ceea ce-i încurajează pe cei slabi să chiulească în continuare, iar pe cei buni să nu-şi mai dea osteneală. Această permisivitate neroadă are consecinţe dezastruoase, ea falsifică grosolan realitatea. Iar când se întâmplă ca un colţ de perdea să se dea la o parte, când, de pildă, are loc un examen de titularizare „pe-adevăratele“, ne îngrozim de modul în care se prezintă mulţi dintre absolvenţii noştri.
Studenţii nu citesc pentru că elevii nu citesc. Cum îi îndreptăm spre lectură?
Una dintre sarcinile fundamentale ale învăţământului preuniversitar este aceea de a-i învăţa pe elevi să citească, desigur, nu doar în sensul că-i alfabetizează, ci că le deşteaptă interesul şi le deschide gustul pentru literatură, pentru marile cărţi, cele care dezvăluie orizonturile infinite ale cunoaşterii şi latenţele propriului suflet. Însă, din păcate, şcoala face faţă din ce în ce mai puţin misiunii sale de a transforma lectura dintr-o obligaţie într-o deprindere şi o nevoie intimă. Nu trebuie uitat nici faptul că preuniversitarul favorizează azi o concurenţă uriaşă a lecturii din partea televiziunii şi a Internetului. La această provocare, şcoala n-a găsit până acum un răspuns adecvat. Las la o parte faptul că mai e şi un decalaj între tineri şi generaţia mai vârstnică, între elevi şi profesorii lor. Elevii şi tinerii care s-au născut în era digitală sunt deja specialişti în computere şi se descurcă foarte bine în Internet, iar profesorii, mulţi dintre ei, sunt rămaşi în urmă, ceea ce înseamnă că nici nu au autoritatea să stea de vorbă cu propriii lor elevi şi, pe de altă parte, că nici nu pot să-i îndrume în directă legătură cu ceea ce îi interesează pe ei.
În legătură cu acest aspect, cum sunt cursurile de pedagogie din facultate?
Învăţământul pedagogic propriu-zis este foarte neglijat. Pe vremea mea, fiecare student era obligat să facă trei sau şase luni de practică pedagogică la un seminar special. După aceea, în timpul comunismului, s-a introdus practica pedagogică pe lângă un profesor de gimnaziu ori liceu. Sistemul practicii pedagogice există şi azi, dar, din păcate, funcţionează mai mult pe hârtie. Pedagogia este socotită o materie secundară. Pe de altă parte, există tendinţa de a reduce numărul de ore afectat curriculei. Auzim o lamentaţie continuă a părinţilor şi a opiniei publice: copiii îşi petrec prea multe ore la şcoală, programele sunt prea stufoase, manualele conţin prea multe cunoştinţe, trebuie să schimbăm sistemul. Cum îl schimbăm? Se încearcă acum să se pună accentul pe competenţe. E o direcţie bună, numai că, din păcate, în momentul de faţă sunt foarte mulţi cei care merg pe linia unei antagonizări între competenţe şi conţinuturi sau cunoştinţe. Totuşi, e aberant să credem că n-avem nevoie să memorizăm informaţii de vreme ce le găsim pe Google. Căci pentru a selecta ce ne oferă Google, în mod aleatoriu şi cu toptanul, sunt necesare o serie de cunoştinţe-cadru. Numai ele ne permit să integrăm noile informaţii şi să atingem minimul de cultură necesar orientării în lumea de azi. Competenţa fără cunoştinţe sau conţinuturi nu duce nicăieri.
Pe de altă parte, în ultimii ani, examenul de admitere la facultăţi a fost relativizat şi a fost admis aproape oricine.
Acesta e un alt simptom de decădere: nu se mai organizează admitere, se merge pe notele de la bacalaureat. Cum notele de la bacalaureat au fost până de curând foarte optimiste, vă imaginaţi că au intrat în facultăţile noastre copii care nu aveau nici pe departe pregătirea necesară. De ce au desfiinţat universităţile examenul de admitere? În mare măsură, din motive economice. Şi aici ne ciocnim de o altă problemă fundamentală: finanţarea învăţământului superior se face pe cap de student. Ceea ce înseamnă că se dau mai mulţi bani acolo unde sunt studenţi mai mulţi. Eu nu zic că acest principiu nu-şi are valoarea lui, dar el ar trebui corelat cu altele - al importanţei universităţii respective, al calităţii învăţământului etc. Finanţarea pe cap de student a împins facultăţile şi universităţile să aibă cât mai mulţi studenţi în locuri cu plată. Ceea ce duce la o concurenţă în scăderea exigenţei: le cerem cât mai puţin, avem pretenţii cât mai mici, totul e să avem candidaţi numeroşi. Azi, din păcate, nu mai există diferenţe între multe universităţi de stat şi universităţi particulare: peste tot domneşte aceeaşi goană după bani. Consecinţa vizibilă e că nivelul învăţământului scade de la an la an, că diplomele îşi pierd valoarea, iar studenţii de elită aspiră să-şi continue studiile în străinătate. Adaug: pare că mai important pentru un profesor devine azi expertiza în atragerea de fonduri decât reputaţia de savant.
Cum vi se pare sistemul de promovare în universităţi propus de noua Lege a învăţământului?
Există un exces de reglementare. Într-o ţară ca a noastră, în care suntem reputaţi pentru faptul că improvizăm şi că ne adaptăm rapid la orice conjunctură, vrem deodată să devenim nişte inşi care se conduc după legi şi regulamente stabilite până în cele mai mici detalii. Totuşi, noi nu suntem nemţi. Chiar dacă avem şi vom avea astfel de reglementări, ele vor reuşi - ceea ce se şi vede deja - să mărească birocraţia, fără a fi defel sigur că vor îmbunătăţi sistemul.
Să venim la întrebarea dvs. cu privire la normele de promovare. Legea învăţământului prevede că toate concursurile de promovare se organizează în limita posturilor vacante, însă numai cu avizul ministerului. Mi se pare că aici este o încălcare a autonomiei universitare, pentru că fiecare facultate, dacă dispune de posturi vacante, ar trebui să le poată ocupa atunci când socoteşte necesar, fără niciun fel de alt aviz. Se mai prevede în lege ca la aceste concursuri, la nivelul asistenţilor, candidaţii să aibă diplome de doctor, ceea ce mi se pare nejustificat. Nu văd de ce candidatul n-ar putea fi ales dintre doctoranzi. Pentru a ajunge profesor universitar, candidatul are nevoie, printre altele, de trei scrisori de recomandare din partea unor profesori străini (pentru cazul în care materia respectivă nu are un specific naţional). Nu spun că e rău, dar mi se pare excesiv. Oare recomandările profesorilor străini nu pot fi obţinute pe baza unor relaţii amicale ? Şi oare recomandările unor profesori români de prim rang să fie chiar toate suspecte de arbitrar şi subiectivitate? Mai departe, în proiectul de lege al ministerului se prevede ce trebuie să cuprindă CV-ul şi se precizează cum trebuie să fie structurată lista de lucrări, însă ceea ce depăşeşte imaginaţia e contabilitatea ţinută pentru evaluarea publicaţiilor. Principiul este de a acorda fiecărui tip de carte, studiu, articol, recenzie etc. un număr de puncte în funcţie de locul apariţiei (edituri ori publicaţii străine, clasificate după rang; edituri ori publicaţii româneşti, clasificate la rândul lor). Apare un exces de precizie, care până la urmă se dovedeşte imprecis. Datorită faptului că în creaţia de valori (literare, filosofice, artistice etc.) nu avem a face cu mulţimi de obiecte standard, ci cu colecţii de opere-unicat, criteriile de punctaj, care sunt categoriale, nu pot să le acopere decât imperfect. Apoi, aceste criterii sunt oricum controversabile pentru motivul că ele pot fi intepretate diferit. Iată nişte exemple de rezultate anapoda: un autor care a scris o carte foarte bună obţine 25 puncte, în vreme ce altul care a scris patru cărţi proaste obţine 100 de puncte. Sau un autor al unei ediţii critice, să spunem Anton Holban, obţine 20 puncte, tot atâtea cât autorul unei ediţii critice Budai-Deleanu. Autorul unui studiu de specialitate publicat într-o revistă ISI sau ERIH (baze de recenzii recunoscute internaţional) primeşte 20 puncte, în vreme ce publicarea aceluiaşi articol într-o revistă fără siglă faimoasă i-ar aduce doar 10 puncte. E foarte limpede: cantitatea nu poate fi tradusă în calitate. Or, ceea ce vor să facă harnicii noştri planificatori este exact asta. Ca să împiedice o apreciere zisă de ei subiectivă, dau nişte precizări de ordin cantitativ: ai atâtea cărţi, ai atâtea studii, ai atâtea puncte, iar asta îi duce la
contra-adevăruri flagrante. Alt exemplu: pentru citare în publicaţii internaţionale se acordă două puncte. Dar ce înseamnă „citare“? O simplă menţionare în subsol sau să preiei ideea autorului şi s-o comentezi pe larg? Oare 10 menţionări la grămadă au mai mare valoare decât discutarea unei teze a autorului numit o singură dată? Citarea poate fi de o mie de feluri şi a spune că dai două puncte pentru ea înseamnă a deschide un lanţ nesfârşit de interpretări contradictorii.
Fie-mi permisă aici o mică digresiune. E evident că avem de învăţat din Occident şi că ochii noştri se îndreaptă în căutare de exemple spre marile universităţi ale Apusului. Am touşi senzaţia că Legea învăţământului merge prea departe, până la un soi de fetişism. De exemplu, pentru postul de rector se prevede că poate candida şi un străin. De fapt, nu văd un străin care să candideze la un post de rector în România. Dar, din punct de vedere principial, se pune întrebarea: de ce să aduci un rector străin? Nu e acelaşi lucru cu aducerea unui director de bancă străin. Rectorul nu se ocupă de statistici, cursuri de schimb, decizii impersonale. El trebuie să cunoască tradiţiile, relaţiile şi practicile sociale, să aibă experienţa specifică învăţământului, îndeosebi a oamenilor cu care lucrează şi câte altele! A gândi la un străin pentru un asemenea post e pur şi simplu straniu. Alt exemplu: în juriul unui concurs se cere ca unul dintre membri să aibă un contract cu o universitate străină. Oare clauza aceasta garantează, în concepţia legiuitorului, validitatea rezultatului?
* * *
„Din păcate, în momentul de faţă sunt foarte mulţi cei care merg pe linia unei antagonizări între competenţe şi conţinuturi sau cunoştinţe. Totuşi, e aberant să credem că n-avem nevoie să memorizăm informaţii de vreme ce le găsim pe Google. Căci pentru a selecta ce ne oferă Google, în mod aleatoriu şi cu toptanul, sunt necesare o serie de cunoştinţe-cadru. Numai ele ne permit să integrăm noile informaţii şi să atingem minimul de cultură necesar orientării în lumea de azi.“
Lectura
„Una dintre sarcinile fundamentale ale învăţământului preuniversitar este aceea de a-i învăţa pe elevi să citească, desigur, nu doar în sensul că-i alfabetizează, ci că le deşteaptă interesul şi le deschide gustul pentru literatură, pentru marile cărţi, cele care dezvăluie orizonturile infinite ale cunoaşterii şi latenţele propriului suflet. Însă, din păcate, şcoala face faţă din ce în ce mai puţin misiunii sale de a transforma lectura dintr-o obligaţie într-o deprindere şi o nevoie intimă.“
* * *
Cum ar trebui făcută această promovare, în opinia dumneavoastră?
Ştiu că o să-mi aprind paie în cap şi că voi fi foarte criticat de mulţi dintre adepţii managementului de tip ingineresc, dar eu cred că cel mai bun mijloc de a face o promovare este de a numi o comisie de oameni integri, de un profesionalism indiscutabil, fără niciun fel de legătură şi afinitate de rudenie cu candidaţii. Ei vor lua, desigur, în considerare dosarul de lucrări al fiecărui candidat, fără a avea însă nevoie de punctaje, căci sunt singurii în măsură să aprecieze calitativ dacă o carte a unuia e mai importantă, tot atât de importantă sau mai puţin importantă decât a altuia. Ei sunt aceia care pot evalua dacă articolul publicat într-un loc e mai bun sau mai puţin bun decât altul. Am vorbit mai devreme de priceperea pedagogică a profesorului. Noi examinăm lista de publicaţii, dar ce facem cu aptitudinea lui pedagogică? Lista de publicaţii e insuficientă pentru a desemna un bun dascăl. Poate să fie un cercetător eminent, cu publicaţii admirabile, dar să fie incapabil să se descurce în faţa studenţilor. Şi am avut exemple de felul acesta. Am avut şi invers, exemple de profesori extraordinari care aveau publicaţii foarte puţine. Problema pregătirii pedagogice nu o poate rezolva numărul de puncte obţinut din publicaţii, completat cu o contabilitate tot pe puncte a altor activităţi (participarea la congrese, colocvii etc. cu ce fel de contribuţi etc.), ci tot comisia de care vă vorbesc. Ce poate fi mai rezonabil decât discuţia competentă a acestei comisii de cinci persoane, de o integritate recunoscută, care au în faţă dosarele candidaţilor, îi ştiu, le cunosc lucrările, au la dispoziţie material comparativ? Desigur, şi această comisie poate greşi ori lua hotărâri în dezacord cu aprecierea publică. Totuşi, soluţia propusă de ea îmi pare mai probabil să conducă la un rezultat valabil şi, în orice caz, e mult mai puţin costisitoare, întrucât economiseşte un timp preţios şi oferă mult mai puţine temeiuri de contestare (legate de numărarea şi interpretarea punctajelor).
În condiţiile pe care le-aţi expus, ce viitor are baza profesorală universitară în România? Sunt mulţi profesori în vârstă care vor ieşi la pensie. Cine vine după ei?
La noi s-a făcut mare caz în ultima vreme de faptul că ieşirea la pensie trebuie să fie la 65 de ani. După discuţii îndelungate, s-a ajuns la ideea că activitatea poate fi prelungită, pentru profesorii de elită, cu aprobarea consiliilor facultăţilor şi a senatului, până la 70 de ani. La 70 de ani însă, activitatea încetează. Este un principiu aplicat cu stricteţe în ţările occidentale, în Franţa şi în Germania, unde există un mare număr de candidaţi legitimi la profesorat, din care se poate lesne alege. Nu e o dificultate să vină cineva în locul altcuiva. La noi există însă uneori asemenea probleme, pentru că nu ne-am format în toate disciplinele discipoli care să fie la înălţimea maeştrilor. Până de curând nevoia unor specialişti de prim rang era asigurată prin sistemul aşa-zişilor „profesori consultanţi“: unii dintre cei mai valoroşi pensionari, apţi de a mai preda, erau chemaţi să ţină anumite cursuri speciale; în acelaşi timp, ei erau şi conducători de doctorat. Noua Lege a învăţământului a desfiinţat sistemul consultanţilor, lăsând confuză posibilitatea asocierii profesorilor pensionari, îndeosebi în conducerea ori participarea la doctorate. Dar asta arată cât de fragil este sistemul, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că atitudinea drastică de a pensiona la 65 de ani nu e totdeauna cea mai potrivită în învăţământul superior. De altfel, mulţi dintre profesorii occidentali din Europa aşteaptă să fie pensionaţi la 65 de ani ca să poată trece Atlanticul şi să devină profesori în universităţile americane. În acestea, oamenii nu sunt scoşi la pensie decât atunci când ei înşişi doresc. Poţi fi profesor şi la 75 de ani. Eu am lucrat mulţi ani în conducerea Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată şi i-am cunoscut pe toţi marii comparatişti ai vremii. Unul dintre aceşti mari comparatişti, profesorul american Henry H.H. Remak, de la Bloomington, trecuse de 80 de ani şi continua să predea cursuri la universitatea lui. Era un om care se ţinea foarte bine, avea un fizic remarcabil pentru vârsta lui şi puterile intelectuale pe măsură. Experienţa pe care o are un asemenea profesor în vârstă cu greu poate fi substituită. Potrivit noii legi, vor putea conduce doctorate numai cei care vor avea abilitare. În momentul de faţă, cei care conduc doctorate le duc în continuare, dar nu li se mai permite să preia doctorate noi după 70 de ani, ceea ce sigur este o eroare. Nu vreau să dau exemple concrete şi nici nu vreau să insist, pentru că s-ar socoti că susţin o teză pro domo. A interzice profesorilor de peste 70 de ani să conducă doctorate sau să participe în comisii de doctorat ar însemna să ne lipsim voluntar de ajutorul unor competenţe recunoscute, care totuşi nu abundă Vă dau un exemplu de la Facultatea de Filologie. În anii ăştia a ieşit ori e pe cale să iasă la pensie o întreagă generaţie: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Mircea Anghelescu, Mircea Martin, Dumitru Micu, Ştefan Cazimir, Elena Filipaş etc. După ei vine o altă generaţie, foarte bună şi ea, dar un gol există şi nu cred că cineva îl poate nega. Dar mai ales în privinţa doctoratului, nimeni nu ia locul celuilalt, pentru că poţi să fii membru în comisia de doctorat sau să nu fi, după cum decide candidatul şi conducătorul de doctorat. Nu e vorba de ocuparea unui post. Ieşirea la pensie e obligatoriu la 70 de ani pentru că, într-adevăr, trebuie să existe permanenta înlocuire a cadrelor: dacă n-ar fi inşi care să plece, n-ar fi loc pentru alţii care să intre. Dar la doctorat nu e aşa. Doctoratul e o formă deschisă, în fond concurenţială, unii dintre noi suntem chemaţi tot timpul să fim referenţi, deşi, în principiu, orice doctor în ştiinţe filologice poate face parte dintr-o comisie. Ceea ce vedem cu ochiul liber e însă că doctoranzii de valoare fug după profesori cu greutate, care să le crediteze, prin autoritatea lor, gradul de reuşită al tezelor.
În ultima perioadă s-a vorbit despre un sistem de ierarhizare a universităţilor. Ce părere aveţi despre acest aspect?
În principiu, e o idee bună: să existe universităţi care dau licenţa, altele care dau masteratul şi, în fine, cele îndreptăţite să organizeze doctorate. Problema e cum realizezi, pe baza căror criterii preconizezi această ierarhizare. Calea aleasă la noi, probabil în iluzia că se vor evita suspiciunile, e tot cea contabilicească: s-au calculat punctele obţinute de fiecare cadru didactic (rezultate din publicaţii, participări la congrese, titluri onorifice etc.); totalul lor reprezintă punctajul universităţii (presupun că s-au introdus şi anumite corelaţii legate de anularea disproporţiilor de mărime între diversele unităţi). Întreaga procedură mi se pare costisitoare, birocratică şi, în definitiv, lipsită de transparenţă. Dar asta nu e totul. Legea recentă prevede ca toată documentaţia primară să fie supusă evaluării finale şi decisive ale unei comisii de specialişti străini. După câte ştiu, o asemenea comisie n-a putut fi constituită încă. La primă vedere, nimic insurmontabil: un grup selectat cu grijă de specialişti români ar putea rezolva problema la fel de bine (sau de prost). Însă, dacă ar proceda aşa, ministerul şi-ar încălca propria Lege a învăţământului şi s-ar expune pierderii în justiţie a tuturor contestaţiilor ce se vor ivi. (Or, dată fiind mentalitatea românească, e de presupus că vor fi tot atâtea contestaţii câţi nemulţumiţi!) În alte cuvinte, va izbucni un imens scandal. Ne putem da seama de furtuna ce ne aşteaptă judecând după reacţiile stârnite deocamdată doar de zvonul care a circulat de curând, conform căruia numai 12 universităţi vor avea dreptul de a da doctorate. Cifra e mult prea mică şi mă îndoiesc că va fi reţinută. Dar ea a pus oricum jar peste foc şi a demonstrat neliniştea care domneşte în cercurile universitare. Şi e de înţeles. Pentru că a răpi unei universităţi dreptul de a da doctorate nu înseamnă a o priva de un titlu onorific, ci a o lovi în interesele sale materiale, în unele cazuri a-i pune în primejdie însăşi existenţa. În orice caz, un lucru e sigur: avem nevoie de o ierarhizare a universităţilor şi ea trebuie făcută chiar dacă vor trebui învinse mari dificultăţi. Ceea ce rămâne de sperat e că rezultatele, atât de laborios obţinute, ale clasificării unităţilor de învăţământ superior nu vor conţine contra-adevăruri evidente şi provocatoare.
Sunt educaţia şi dezbaterea pe marginea ei politizate la noi? Vă întreb asta pentru că unii rectori sunt membri foarte vocali ai partidelor politice.
Noua Lege a învăţământului precizează foarte limpede că activitatea unei universităţi este străină de orice discriminare, de orice ideologie, de orice partid politic. Politica poate fi studiată, dar nu devine o formă de acţiune în universitate. Acest punct aparţine laturilor pozitive ale recentei Legi a învăţământului, dar ea are, desigur, şi o serie de cusururi, mai mari sau mai mici. Problema e ca, odată promulgată, legea să rămână în vigoare şi în cazul unei schimbări de guvern. Cu alte cuvinte, să nu aruncăm la coş, cum s-a procedat până acum, ceea ce, de bine, de rău, s-a făcut, luând-o iar de la capăt. Sigur, anumite rectificări ar fi binevenite, dar - poate cer prea mult - ele ar trebui realizate în pas cu experienţa aplicării şi pe bază de consens. De fapt, un mare pas înainte pentru cultura şi viitorul ţării noastre ar fi ca partidele politice parlamentare să încheie un pact al educaţiei care să consolideze autoritatea unui ministru, neangajat politic, un specialist de autoritate şi competenţă recunoscută, căruia să i se asigure un mandat de cel puţin cinci ani, fără să se exercite asupra lui niciun fel de presiuni. Această depolitizare ar fi esenţială: am pierdut un timp enorm cu miniştri improvizaţi, depăşiţi de funcţia lor, cu schimbarea priorităţilor la fiecare guvernare, cu sacrificarea interesului general în scopuri manipulative de partid. Ca unul care ştie despe ce vorbeşte, ţin să afirm că în învăţământ există specialişti admirabili, oameni bine pregătiţi, echilibraţi, din generaţia mijlocie, care au trecut prin întreaga filieră a responsabilităţilor şi au şi experienţa străinătăţii. Ei trebuie doar căutaţi şi puşi la treabă. Dar cine să-i caute? Din păcate, la noi, viaţa politică a coborât foarte jos. Toţi au în gură interesul naţional şi, în acelaşi timp, fiecare consideră că-l reprezintă în mod exclusiv. Reprezentanţii partidelor se contestă unii pe ceilalţi cu o violenţă ce atinge pragul isteriei. Dacă e adevărat că politica e arta compromisului, atunci politicienii noştri ar trebui trimişi cu toţii la o şcoală, unde (de aşa ceva e cu putinţă!) să înveţe cum să-şi negocieze litigiile. Ajungi să te întrebi, totuşi: în ţara asta chiar nu mai poate exista o minimă înţelegere între politicieni, măcar în problemele esenţiale, de care depinde efectiv viitorul nostru, al tuturor?
* * *
Ministrul
„Un mare pas înainte pentru cultura şi viitorul ţării noastre ar fi ca partidele politice parlamentare să încheie un pact al educaţiei care să consolideze autoritatea unui ministru, neangajat politic, un specialist de autoritate şi competenţă recunoscută, căruia să i se asigure un mandat de cel puţin cinci ani, fără să se exercite asupra lui niciun fel de presiuni. Această depolitizare ar fi esenţială: am pierdut un timp enorm cu miniştri improvizaţi, depăşiţi de funcţia lor, cu schimbarea priorităţilor la fiecare guvernare.“
Politicienii
„La noi, viaţa politică a coborât foarte jos. Reprezentanţii partidelor se contestă unii pe ceilalţi cu o violenţă ce atinge pragul isteriei. Dacă e adevărat că politica e arta compromisului, atunci politicienii noştri ar trebui trimişi cu toţii la o şcoală, unde (de aşa ceva e cu putinţă!) să înveţe cum să-şi negocieze litigiile. Ajungi să te întrebi: în ţara asta chiar nu mai poate exista o minimă înţelegere între politicieni, măcar în problemele esenţiale, de care depinde efectiv viitorul nostru, al tuturor?“
* * *
Interviu cu profesorul PAUL CORNEA, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
Citeste si despre: reformarea educatiei, nevoia de lectura a studentilor, incapacitatea de a folosi o informatie, competente recunoscute, diplome valabile din punctul de vedere al pietei muncii.
