Pe aceeași temă
Andreea Pora: D-le Eckstein, s-a ajuns să se guverneze prin asumări de răspundere şi prin ordonanţe. Este vorba de o diminuare a rolului parlamentului?
Datorită prevederilor constituţionale, nu se poate abuza de asumarea răspunderii, pentru că are un cadru strict reglementat. E o situaţie mai delicată, în care majoritatea este foarte vulnerabilă. Sunt şi consecinţele sistemului de vot uninominal, care dă o marjă mai mare de independenţă parlamentarilor şi întotdeauna e loc de luări de poziţie partizane. Ca atare, eu văd că rolul parlamentului a crescut sau, oricum, este la locul lui. Parlamentul a devenit o instituţie crucială, aşa cum trebuie să fie într-un stat de drept. Pe de altă parte, este foarte greu să guvernezi cu o majoritate fragilă, care, de multe ori, defectează şi din majoritate devine minoritate şi atunci un guvern trebuie să găsească soluţii. Soluţiile găsite sunt ordonanţele, împotriva cărora am fost mereu, pentru că ordonanţele, în afară de vacanţele parlamentare, ar trebui să fie folosite doar în situaţii limită şi se merge târâş-grăpiş în materie de legiferare.
A.P.: Cât poate continua această situaţie, instituţia negocierii fiind definitiv compromisă? Care este soluţia? Şi a cui este responsabilitatea?
Eu cred că negocierea, totuşi, se poate purta şi cred că liderii politici, care joacă pe discuţie, pe o poziţie mai maleabilă, vor câştiga. Cred că liderii politici din România au totuşi un dram de logică, de a-şi vedea propriile interese şi nu văd ca această idee de dialog să fie compromisă în totalitate.
A.P.: Cum nu vedeţi? La dialogurile cerute de preşedinte nu se prezintă decât coaliţia, iar la dialogurile cerute de opoziţie nu se prezintă decât opoziţia. Ce dialog e ăsta?
Haideţi să vedem partea plină a paharului. Aşa cum aţi spus, au fost iniţiative de dialog de ambele părţi. Eu cred că oamenii simt că a venit momentul negocierii. Să nu uităm că au fost discuţiile UDMR cu nici nu mai ştiu cine – cu PSD, cu Hrebenciuc, sunt vremuri pe care le-am şi uitat – şi care s-au dus la Atlanta ca să discute, ca să găsească un teren neutru. Eu cred că se vor mai smiorcăi în stânga şi-n dreapta, dar sper sincer că raţionalitatea va triumfa până la urmă. Pe de o parte, opoziţia, totuşi, în esenţă, nu cred să fie aşa de oarbă ca să facă ca prin comportamentul ei să se ajungă la nişte lucruri care vor fi foarte greu de reparat. Mă gândesc acum la acordul cu FMI, dar nu este singurul lucru. Şi aici trebuie găsite soluţii. Şi sunt soluţii, ca nici ei să nu iasă în pierdere, să nu pară a fi la remorca puterii, ceea ce nu-şi doresc şi cred că ar da prost, să-şi păstreze un punct de vedere populist, dar cu priză la electorat, dar totuşi să nu compromită interese vitale ale ţării, pentru că odată şi odată ajung şi ei la putere.
A.P.: Vorbiţi de maleabilitatea unor lideri. Cum vedeţi dvs. nişte negocieri la care preşedintele invită lideri ai opoziţiei, după ce cu o săptămână înainte pe unul îl taxează drept „imberb“ şi „maimuţoi“ şi pe celălalt „servitorul mogulilor“? Credeţi că este aceasta o bună premisă pentru negocieri?
N-am căderea să fac aprecieri la actele, faptele şi vorbele preşedintelui. Pot spune că, într-adevăr, tonul folosit în viaţa politică în ultima perioadă, şi aici nu vorbesc de preşedinte, vorbesc în general de mediile politice mai importante, este unul destul de agresiv şi uneori chiar vulgar, ceea ce nu-şi are loc în politica de calitate. Este un fenomen pe care îl deplâng şi cu care nu pot fi de acord, de oriunde ar veni.
Rodica Palade.: S-au aşezat israelienii cu palestinienii la masă să discute, în condiţiile în care în spatele lor era sânge şi aceşti oameni, în această ţară, nu se pot aşeza la o masă să discute? Totuşi, până unde poate fi întinsă această coardă?
Poate să fie întinsă până la absurd. Şi avem exemple suficiente în zonă. Nu cred că România ar fi o insulă din acest punct de vedere. Am vorbit alaltăieri cu un foarte bun observator american al fenomenului politic şi care deplânge acelaşi lucru în SUA. Văd exemplul Ungariei, unde este săpată o tranşee în societate pe bază de afinităţi politice. Este un fenomen care cred că este adiacent crizelor economice şi eu personal sper să nu cădem într-o capcană-groapă, cu acest mod de a contesta orice, într-un mod agresiv, care vine din altă parte decât propriul partid sau propriul grup de interese.
R. P.: Pentru că aţi vorbit de Ungaria, cum se descurcă Ungaria acum, după ce a anulat acordul cu FMI? Pentru că văd că şi la noi se pune problema suspendării acestui acord, deşi altă soluţie nu prea există.
Mi se pare o evidenţă că aceste probleme macroeconomice s-au propagat într-un ciclu diferit în Ungaria şi România. România e cam o rara avis. Ungaria s-a confruntat cu criza acum 4-5 ani, cam atunci a fost primul val în care guvernul a trebuit să ia măsurile de austeritate, comparabile cu ale noastre, poate puţin mai blânde, că nici criza nu era chiar în toi. Au fost nişte efecte pozitive. Criza, desigur, persistă, dar lasă o marjă mai mare de manevră guvernului actual din Ungaria. La noi, în schimb, deşi criza bătea la uşă şi toată lumea ştia că va fi criză, din cauza ciclului electoral, au fost amânate măsurile de austeritate, care au devenit stringente în momentul de faţă sau anul trecut. Ca atare, suntem într-o altă fază de a aborda criza.
* * *
Compromisul
Pe de o parte – şi asta a fost propunerea preşedintelui, care a vorbit de armistiţiu –, unele teme care sunt de interes naţional să fie scoase de pe agenda confruntărilor politice. În contrapartidă, opoziţia să fie ascultată într-o măsură mai mare în parlament şi în viaţa politică, să nu fie considerată ca un adversar ireconciliabil. Iar la nivel de autorităţi locale, să fie găsită o soluţie care să sară de preferinţele politice.
Parlamentul
Argumentaţia partidelor este ca o bătălie în crâşmă. Cine a dat primul. Opoziţia zice: voi n-aţi respectat numărătoarea, noi nu respectăm o altă regulă, de aur – dacă preşedintele retrimite, atunci se discută ceea ce se retrimite. Bunele practici, regulamentele şi constructivitatea parlamentului sar în aer. E o situaţie nedorită, excepţională. Dar până la urmă şi partidele politice au tot interesul să intre în normalitate, cred eu.
* * *
R.P.: Criza asta, dincolo de catastrofele economice care ne privesc pe toţi, mai prezintă un pericol semnalat de mulţi, dar ignorat de politicieni. Este vorba de extremismele care se nasc în societate într-o perioadă în care sărăcia devine maximă. Mă uit la partidul lui Dan Diaconescu cum creşte în sondaje.
Partidul lui Dan Diaconescu este un partid înregistrat la tribunal, dar care, din câte observ eu, nu se exprimă aşa cum sunt canoanele unui partid. Deci fenomenul Dan Diaconescu este unul de un populism extrem şi periculos în sine, prin populismul lui. Pe de altă parte, nu cred că este un partid extremist în sensul în care privim România Mare, Partidul Jobbik din Ungaria sau alte partide extremiste în Europa. Nu cred că PP e de această factură.
A.P.: Cam ce compromisuri, cedări ar trebui să se facă, după părerea dvs., şi în ce puncte puterea, pe de o parte, şi opoziţia, pe cealaltă parte? În mod concret.
Compromisul ar trebui să aibă două componente, din ambele părţi. Pe de o parte, un element ar fi – şi asta a fost propunerea preşedintelui, care a vorbit de armistiţiu – ca unele legi, unele teme care sunt de interes naţional să fie scoase de pe agenda confruntărilor politice. Pe de altă parte, în contrapartidă, aş vedea ca opoziţia să fie ascultată într-o măsură mai mare în parlament şi în viaţa politică, să nu fie considerată ca un adversar ireconciliabil. Iar la nivel de autorităţi locale, unde opoziţia are poziţiile ei, să fie găsită o soluţie de abordare care să sară de preferinţele politice şi de apartenenţa la partidul de guvernământ sau la un alt partid.
A.P.: Adică să se împartă resursele bugetare în mod „democratic“.
Nu zic democratic. Să fie împărţite pe baza unor criterii obiective, care să facă abstracţie de culoarea roşie, galbenă sau albastră a conducătorilor dintr-un oraş, comună sau judeţ.
A.P.: Şi mai departe? Poate puterea ceda în punctul numit Roberta Anastase?
Opoziţia a reacţionat atât de vehement, constatând că e un subiect care are priză la marele public, iar pentru putere a se delimita de persoana Robertei este foarte greu. Aici soluţia o văd în a face ca regulamentele să fie respectate. Cu Roberta, fără Roberta, asta pe mine mă interesează mai puţin. Modificări de tipul că nu se admite decât votul electronic, de exemplu, mi se pare un mare pas înainte, desigur, cu amendamentul ca acest vot să fie public. Printr-un clic să se ştie ce şi cum a votat alesul tău şi nu vom mai avea astfel de probleme. Când e cu ridicare de mâini, e clar, se face pentru că e o bubă.
R.P.: Făceaţi mai devreme elogiul parlamentului, dar eu văd acum că parlamentul devine un element retrograd. Discutăm, de pildă, de mecanismul cu Legea pensiilor, care a fost trimisă de preşedinte la parlament. Înţeleg că acum legea este luată şi făcută praf. Legea pe educaţie şi ea este făcută praf în Senat. Repet, unde ne oprim?
Jocul parlamentar îşi are logica specifică. Desigur, aici argumentaţia partidelor este ca o bătălie în crâşmă. Cine a dat primul. Opoziţia zice: voi n-aţi respectat numărătoarea, noi nu respectăm o altă regulă, de altfel, de aur – dacă preşedintele retrimite, atunci se discută ceea ce trimite preşedintele. Bunele practici, regulamentele şi constructivitatea de care ar trebui să dea dovadă parlamentul sar în aer. E o situaţie nedorită, excepţională. Dar până la urmă şi partidele politice au tot interesul să intre în normalitate, cred eu.
A.P.: Credeţi că această coaliţie majoritară va mai rezista multă vreme? Că ea pare şubredă, putrezită de mai multă vreme.
Nu sunt de acord cu dvs. E o majoritate al cărei certificat de naştere este unul mai dubios, pentru că a devenit posibilă ca urmare a schimbării simpatiilor politice ale unora dintre parlamentari, în primul rând. Acolo sunt nişte lucruri care pot fi discutate. Pe de altă parte, văd că rezistă în condiţii deosebit de dificile. Nu cred că se va destrăma.
R.P.: La Legea educaţiei, UDMR a spus clar: nu rezolvaţi problema, noi plecăm. Iată un punct în care se poate frânge totul.
E o chestiune de inventivitate, de simţ politic şi chiar de anumită iscusinţă în a negocia. Nu este o problemă de nerezolvat. Eu zic că nu acele două paragrafe care sunt susţinute în principal de UDMR sunt mărul discordiei. Sunt un pretext folosit de actorii politici. Dar cred că mărul discordiei sunt acele prevederi care mai pun ordine în sistemul învăţământului universitar, care are bube vizibile nu de la Bucureşti, ci de la Paris sau de la Sankt Petersburg.
A.P.: Cum vi se pare faptul că UDMR condiţionează existenţa coaliţiei exclusiv de acele două paragrafe?
Spun că atitudinea UDMR este absolut de înţeles. UDMR a cam tras ponoasele, dacă ne uităm prin sondaje, unei guvernări de austeritate. Învăţământul a fost totdeauna vaca sfântă a comunităţii maghiare, şi atunci, bine frate, mărşăluim într-o direcţie care din multe puncte de vedere nu ne convine în viaţa cotidiană, dar măcar avem şi nişte rezultate. Iar din acest punct de vedere, UDMR e cam la zid şi înţeleg poziţia ei mai dură în acest moment.
A.P.: Cât de mare este acest grup din interiorul UDMR care susţine ieşirea de la guvernare şi din coaliţie şi ce şanse are să aibă un cuvânt decisiv?
UDMR este o formaţiune politică care, în majoritatea cazurilor, a reuşit să gestioneze punctele de vedere divergente în interior. D-l Markó este un preşedinte cu un cuvânt foarte greu în Uniune şi există şi o raţionalitate, un punct de vedere raţional, care a caracterizat UDMR. Deci, dacă situaţia ar fi, ceea ce nu este, că astăzi băgăm divorţul cu PDL, UNPR sau cine o mai fi şi ne căsătorim cu socialiştii, cu liberalii, atunci poate că acel curent de opinie de care vorbiţi - care este existent, este colegul György Frunda care e cel mai vizibil din acest punct de vedere -, poate că ar avea şanse mult mai mari de a câştiga. Dar din moment ce o părăsire a coaliţiei nu înseamnă implicit o altă majoritate şi un alt guvern în care UDMR să-şi păstreze influenţa, asta dă de gândit...
R.P.: Curtea Constituţională a devenit, în special în mandatele preşedintelui Băsescu, actor politic. Lucrul este criticat, în funcţie de conjunctură, de toată lumea, dar nimeni nu cutează să reglementeze atribuţiile Curţii. Care credeţi că e soluţia?
În opinia mea, Curtea Constituţională e o instituţie absolut necesară într-o democraţie şi, într-adevăr, poate să fie o piedică într-o situaţie în care puterea abuzează de puterea pe care o are. Dar cred că greşeala iniţială, de la Adam şi Eva, e că partidele au propus judecători în Curtea Constituţională în funcţie de fidelitatea candidaţilor faţă de partidul care i-a propus. Cu excepţiile de rigoare, asta a fost regula. Ca atare, percepţia a fost că această Curte este o continuare a politicului şi deciziile pe care le ia sunt politice. Aici am avut, apropo de punctul de vedere al Curţii referitor la asumarea răspunderii pe Legea educaţiei, părerea că este mai mult decât discutabilă decizia. Şi aici, ca mai totdeauna la legile politice care sunt deduse Curţii Constituţionale, e acel celebru vot 5 la 4, atunci totdeauna ceva pute. Dacă ceva e luat cu 6 la 3, cu 7 la 2, atunci e clar că e pe bune şi situaţia e limpede. Dar la 5 la 4 pute. Mai e o mare problemă. Este vorba de soluţionarea conflictelor de interese şi eliminarea acestora. Când judecătorii judecă cauzele generate de ei ca să-şi păstreze lefurile, este clar şi de pe lună că sunt interesaţi şi decizia lor este una pro causa. Şi în cazul Curţii Constituţionale, dar şi în parlament există instituţia, cel puţin în dreptul comun, de procedură, în care un judecător care simte că nu este imparţial trebuie să se abţină. Este instituţia recuzării, în care cineva spune că judecătorul are un interes şi atunci se pronunţă recuzarea.
* * *
CCR
În decizia cu privire la Legea învăţământului, Curtea a adăugat la lege. Asumarea răspunderii este la discreţia Executivului, dar ei au pus condiţii, că sunt legi importante în care nu-şi pot asuma şi legi mai puţin importante unde îşi pot asuma. Sau în decizia privind posibilitatea preşedintelui de a refuza numirea unui ministru. În opinia mea, Curtea şi-a depăşit competenţele şi a devenit for legislativ.
Depolitizarea
Soluţia este depolitizarea mai accentuată a Curţii Constituţionale. Cred că o modificare ar putea fi în sensul ca cel care este propus judecător să nu fi făcut parte niciodată dintr-un partid politic. Legat de anumite grade universitare, care se obţin din greu, iarăşi mi se pare o portiţă care să ducă la oarece depolitizare a Curţii. Percepţia acum este că această Curte este o continuare a politicului...
* * *
A.P.: Curtea este nu doar actor politic, ci şi legiferează, adaugă la lege. Revin, care este soluţia?
Ultimul exemplu în acest sens este decizia cu privire la Legea învăţământului, unde cred că Curtea Constituţională a adăugat la lege. Asumarea răspunderii este la discreţia Executivului, cel puţin eu aşa citesc în Constituţie şi aşa ştiu. Şi ei au pus condiţii, că sunt legi importante în care nu-şi pot asuma şi legi mai puţin importante unde îşi pot asuma. Sau o altă decizie în care, iarăşi, şi-a asumat rolul de Legislativ, ceea ce îi este prin natură străin. Este vorba de posibilitatea preşedintelui de a refuza numirea unui ministru propus de şeful guvernului. Sunt cazuri în care, în mod vădit, Curtea, în opinia mea, desigur, personală, şi-a depăşit competenţele şi a devenit for legislativ. Soluţia este depolitizarea mai accentuată a Curţii Constituţionale. Cred că o modificare ar putea fi în sensul ca cel care este propus judecător să nu fi făcut parte niciodată dintr-un partid politic. Asta mi se pare că ar fi OK. Legat de anumite grade universitare, care se obţin din greu, iarăşi mi se pare o portiţă care să ducă la oarece depolitizare a Curţii.
R.P.: Ce credeţi că a împiedicat reformele pe care preşedintele le-a propus? Mă gândesc şi la Constituţie.
Sunt absolut de acord cu dvs., pentru că, dacă te uiţi obiectiv pe scena politică şi la consecinţele unor inadvertenţe ale Constituţiei, cred că orice observator de bună-credinţă ar zice că e de modificat. De altfel, toată lumea zice că legea fundamentală poate să fie îmbunătăţită. Pe de altă parte, există această luptă crâncenă de negare a celuilalt. Nu există o majoritate vizibilă şi consistentă. La modificarea Constituţiei trebuie majoritate calificată de două treimi. Asta poţi să o faci fie prin negociere, fie să ai o majoritate. Cum este în Ungaria, unde partidul de guvernământ are peste două treimi şi atunci poate să o facă.
A.P.: Mai există deci vreo şansă, în aceste condiţii, pentru planurile de reformă ale preşedintelui?
Eu cred că la al doilea mandat este un scop principal al preşedintelui să ducă la bun sfârşit un astfel de proiect. Din partea domniei sale există o dorinţă sinceră şi caută mijloacele. Să vedem dacă le va găsi.
R.P.: Acum câţiva ani, Fundaţia Soros a lansat Deceniul de incluziune a romilor, un proiect amplu. Nu s-a văzut nimic. Constatăm că, odată cu criza, romii s-au dus dincolo, scandalul a izbucnit până în ceruri. Mai mulţi şefi de stat au spus: este o chestiune naţională, rezolvaţi-o! Ce facem acum?
Aici cred că punctul de vedere exprimat - şi aici revin la Barroso şi la declaraţiile făcute la Bucureşti - al Comisiei Europene este unul corect. Chestiunea romilor este în primul rând o problemă a ţării de baştină. În al doilea rând, e un fenomen care pe undeva îi zgândăre, şi cred că pe bună dreptate, pe politicienii de externe sau pe birocraţii de politică externă români. În Europa sunt, după aprecieri, 10-12 milioane de romi, şi pe undeva mass-media, unele ţări, unii politicieni fac din problemele mai specifice ale romilor o chestiune pur românească. Ceea ce nu cred că este drept.
R.P.: Trebuie să recunoaştem că romii noştri sunt mai vizibili decât cei bulgari.
Nu ştiu dacă sunt mai vizibili. Pe de o parte, sunt mai mulţi, pentru că şi comunitatea de la noi este mai mare. Scade populaţia şi atunci noi credem că e o problemă că la romi natalitatea e mai mare. Asta nu e o problemă. Ei trebuie să fie mai integraţi în societate. E o dată statistică, e chiar statistica din Ungaria că, peste 10 ani, fiecare al treilea tânăr care intră în piaţa muncii va fi de etnie romă. Asta este!
R.P.: Dacă intră în piaţa muncii! Problema e că nu intră în piaţa muncii.
Eu am o părere mult diferită. M-am ocupat de această comunitate. Spuneţi că nu intră pe piaţa muncii. Uitaţi, am fost acum o săptămână în Bihor, într-o comună unde romii deja au devenit majoritari. „Şi ce faceţi?“ „Mergem la năpsam.“. Ăsta e un cuvânt unguresc, înseamnă că se duc cu ziua la lucrat şi cei care au pământ şi sunt bogaţi sunt ungurii din zonă. Deci oamenii aceştia, dacă au posibilitatea, pentru a se întreţine – nu vorbesc de totalitate, pentru că nu toţi ungurii şi nici toţi românii nu lucrează –, oamenii ăştia lucrează din greu. Romii din Harghita sau o bună parte dintre ei se duc la munci sezoniere agricole din Ungaria, pentru că acolo se descurcă cu limba şi au filierele lor, şi lucrează câte 12-14 ore pe zi în condiţii deosebit de grele. Să nu-mi spuneţi că fabricarea de cărămizi este o activitate care nu presupune muncă, ci speculă. Deci cu nemunca romilor eu nu sunt de acord. E un stereotip pe care îl resping pe bază de experienţă şi de date. În România există o evidenţă pe etnii a persoanelor care intră în sistemul penitenciar. Nu cred că este un lucru corect din multe puncte de vedere, dar există. Şi cifrele sunt foarte clare. Infracţionalitatea – vorbesc de infracţionalitate care are ca urmare o condamnare penală – este în limitele proporţiei pe care o au ca etnie.
R.P.: Este un stereotip nu doar la noi.
Este un stereotip. Şi dacă ne uităm în fraudele bancare sau jocurile de suveici tip Caritas, acolo cred că romii sunt cotaţi cu zero la săvârşirea unor infracţiuni grave economice. Este vorba de zona asta gri a micilor infracţiuni, pentru că furtul este o infracţiune care de multe ori e considerată ca infracţionalitate de subzistenţă. Când n-ai ce să dai de mâncare copilului, atunci mai treci peste anumite norme. Este vorba de cerşit, care a fost dezincriminat, foarte prezent, vizibil şi la noi, şi în toată Europa, dar care reprezintă o problemă şi o problemă reală. Cred că educaţia este un scop cheie în această materie. Trebuie să creştem generaţii care intră în sistem şi care termină sistemul şi nu se opresc la clasa a IV-a sau la a VIII-a. Dar în afară de asta, trebuie un sistem de măsuri complexe. Pentru că nu poţi să ai pretenţia de performanţă în cazul unui copil care nu are unde să doarmă, care doarme sub pod sau trăieşte în condiţii inumane cu alte 12 persoane într-o cameră. E mai greu să ceri o performanţă de la el în învăţământ cu astfel de condiţii. Deci trebuie să ajuţi şi în probleme de housing, de asigurarea locuinţei. Şi toate acestea duc, până la urmă, în capacitatea de a intra pe piaţa muncii, să aibă o existenţă cât de cât, modestă, dar sigură, pentru că fără asta iarăşi n-am făcut prea mult. Mai e instituţia mediatorilor, pe de o parte sanitari, pe de alta educaţionali, care sunt în număr impresionant: 1.000 cei educaţionali şi 1.000 cei sanitari, şi care provin din comunitate şi au mişcat foarte multe lucruri din interior. Şi aici e iarăşi un pericol adus de situaţia de criză. Pentru că nu sunt bani, s-a descentralizat, banii nu mai vin, autorităţile locale, care când sunt în criză n-au să plătească nici pe secretară, atunci primul post pe care-l suprimă este cel de mediator.
A.P.: Revenind, cu reforma statului suntem...
În aşteptare.
A.P.: În acest context, s-a tot vorbit de reforma clasei politice. Mai are vreo şansă? Uitându-mă la ce hăinuţă îmbracă ea în PDL...
Da, cred că e un subiect care nu poate decât să rămână pe ordinea zilei. E un subiect pe care nu l-am bifat.
A.P.: Şi care pare să-l preocupe pe preşedinte.
Este una dintre provocările majore ale perioadei care va veni, o regândire a sistemului electoral. Mi se pare la mintea cocoşului, deşi sistemul asigură oarece proporţionalitate, ceea ce este de dorit, sau, din punctul de vedere al UDMR, este foarte de dorit, dar electoratul nu găseşte că e o soluţie fericită ca Adrian Păunescu să ia 49% din voturi, dar mandatul să-l ia cel cu 15% din voturi şi a ieşit al treilea. Este recepţionat, şi pe bună dreptate, foarte negativ de către oameni şi, ca atare, ar trebui reconsiderat. Fie păstrând sistemul uninominal, fie adoptând un alt sistem, care să fie considerat echitabil pentru oameni şi care să asigure o selecţie mai curată, dacă vreţi.
A.P.: La ce oră vă cheamă preşedintele la şedinţă la Cotroceni, e o oră?
Nu e o oră, e când crede de cuviinţă că putem să-l ajutăm. E un contract foarte OK.
A.P. Spunea Andrei Pleşu într-un interviu că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci de ordonanţe.
Îl respect foarte mult pe d-l Pleşu. Din acest punct de vedere, eu cel puţin n-am nimic de obiectat, nici asupra frecvenţei şi varietăţii problemelor pe care le discută preşedintele cu consilierii. Şi dacă credeţi că acolo e o brigadă de yesmeni, atunci vă înşelaţi... Că preşedintele ia decizii, e dreptul lui. E partea leului.
A.P.: Şi ascultă?
Ascultă ceea ce i se spune.
A.P.: Ţine cont?
Când ţine, când ia de capul lui.
Interviu realizat de ANDREEA PORA şi RODICA PALADE
Taguri:
consilier prezidential, Traian Basescu, dialog politic, plan de reforma, Andrei Plesu.
