Pe aceeași temă
Sunt muzicieni, dar nu destui, după cunoștințele mele și după faptele de viață pe care le-am trăit personal și prin care percepția mea este completată de cunoașterea realităților acelor vremuri și a ceea ce a urmat de fapt.
Adică socotiți că erau mai mulți?
Sigur că erau mai mulți.
Și până acum n-au fost dați publicității.
Categoric erau mai mulți. Sigur că unii dintre ei sunt în continuare protejați.
Dar de ce credeți că ar fi protejați?
Probabil pentru că aduc servicii în continuare. Nu știu. Sau au făcut atâtea servicii sau au atâtea conexiuni încât trebuie protejați. Mie mi-a spus 
Vladimir Tismăneanu la Washington, când am avut recital acolo și m-am văicărit că nu primesc și eu dosarul de urmărit al Securității, că, dacă l-ar scoate, va fi furtună în muzică la noi în țară.
Între timp v-ați văzut dosarul?
În continuare mi se spune că nu se găsește.
Dar, până la urmă, ce servicii poate să aducă un instrumentist, un dirijor?
Servicii de tipul celor pe care mi le-a invocat d-l colonel sau ce era atunci Marian Ureche, când am fost dus de ofițerul MI pe Conservator să stau de vorbă cu dânsul...
În ce an?
La începutul anilor ’70, când eram încă la Conservator, am fost acolo până în ’79. M-a primit în cabinetul rectorului de la Drept, care era gol, numai noi - am fost foarte impresionat, cum și trebuia - și mi-a spus, foarte politicos: „Stimate maestre, pentru că aveți succes din ce în ce mai mare, sunteți invitat la ambasade, sunteți invitat în străinătate, am vrea să colaborăm cu dvs. și să ne dați informații din mediile în care circulați, pentru că pătrundem foarte greu acolo“. Și mi-a mai spus: „Știți că suntem stat în stat“. Am spus: „Știu, bineînțeles“. „Și avem puterea să vă facem cariera așa cum v-o doriți. Veți avea plecări, veți avea vizibilitate și internă, și internaținală. În cazul în care achiesați la cererea noastră, e o chestiune patriotică ș.a.m.d. Dacă nu, nu“, a ținut să adauge foarte blând. Și eu m-am derobat și am spus: „Îmi pare foarte rău, nu mă simt capabil să fac asta, pentru că nu am structura pentru așa ceva și n-am timp. Eu lucrez, îmi fac programele, am și o normă jumătate la Conservator, dau concerte prin țară, cât mai ies, dau și pe afară“. Ofițerul MI pe Conservator mă întrebase în prealabil, la o bere în oraș, ce simt eu când mă întorc, nu m-a încercat niciodată dorința de a pleca din țară? Și eu am spus: „Cum să nu? Și de câte ori mă întorc, mă socotesc ultimul bou. Dar n-am ce face, mă întorc pentru că mi-e dor de țară, pentru că am părinții aici, am prietenii aici, mi-e dor de străzile mele, Bucureștiul ăsta cum e el, ce a mai rămas din el, și nu mă pot dezlipi“.
N-au mai făcut presiuni asupra dvs.?
Niciun fel de presiuni.
Și mai departe? Vi s-au oprit toate ieșirile la concerte internaționale și ați fost oarecum marginalizat.
Până la urmă n-am mai ieșit. Dar cumva am fost salvat de o emisiune la Europa Liberă în care se spunea că fusese blocat concursul de angajare de solist la Filarmonică pentru că eu candidez și pentru că eu aș avea șansele cele mai mari, având meritele cele mai mari. A doua zi am primit înștiințare că am aprobare de audiență de la Ilie Rădulescu la CC. Ilie Rădulescu era o persoană importantă din CC, adjunctul lui Dumitru Popescu „Dumnezeu“, așa ceva. Și m-am dus acolo: „Ce probleme aveți tovarășul, maestre?“ și eu am spus: „To’arășul secretar, în ultima vreme am avut mai mult succes afară decât în țară. În țară am piedici, iar de afară vin cronici entuziaste“. Din fericire, prin grația lui Eugen Jebeleanu îmi apăruse un extras de cronici din străinătate, cu un șapou foarte frumos făcut de el, în România literară - iată succesele acestui pianist român etc. Deci existau probe, nu se puteau nega. Probele contrare, de exemplu, cronicile din Germania și din Austria la turneul Filarmonicii din ’77, unde am fost erzatman, solist înlocuitor, pentru că solistul oficial se îmbolnăvise și trebuia operat, cronicile din Germania și Austria au fost favorabile doar orchestrei și mie și defavorabile celor doi dirijori și solistului violonist. Ele n-au apărut niciodată în România. Die Welt spunea: „orchestra și solistul pianist sunt de nivel internațional. Din păcate, dirijorii nu fac față exigențelor“.
Muzicienii pe care i-ați văzut pe recenta listă a Securității care au făcut carieră credeți că au făcut și servicii pe măsură poliției politice?
După reacțiile de indignare care apar în ultima vreme, după apariția listei, se pare că au făcut servicii importante și trebuie apărați.
Care dintre cei apăruți pe listă a fost o surpriză pentru dvs.?
Nu mă miră absolut nimic. Mi-am găsit pe listă și un fost student care poartă un nume ilustru, acela de Flechtenmacher, un mare compozitor înaintaș. Muzica în România a început tot cu nemții. Flechtenmacher, Wachmann sau Hübsch, cel care a făcut Imnul Regal pe versuri de Alecsandri.
Era nepotul?
Cred că strănepotul. Mi-a fost student, era un băiat care fusese bolnav, rămăsese cu un handicap locomotor grav și avea complexe psihologice grave și nu știu cum, cu modul meu de a fi și cu soluții tehnice nimerite, l-am făcut viabil pianistic și a terminat cu bine Conservatorul și psihologic a ieșit mult întărit din asta, ajungând la un moment dat, căsătorit proaspăt, să plece împreună cu nevasta, în timpul lui Ceaușescu, și am auzit că a ajuns într-o școală de studiul pianului și al viorii și al altor instrumente muzicale pe metoda Suzuki, din America. Nu mă miră. Probabil că și el a aderat. Erau colegi din Filarmonică sau din țară care-mi spuneau: nu se mai poate, trebuie să fac pasul. Valery Gergiev, când am cântat cu el la Cluj în 1984-’85, marele dirijor de la ora actuală care acum este imaginea Gazprom și pe care-l vedeți la orice meci de fotbal internațional dând din bagheta lui foarte scurtă, căreia unii dirijori mai invidioși îi spun „scobitoarea“, îmi spunea și el: „nu se mai poate, am 40 de ani, trebuie să fac pasul. Semion Bîcikov, care e de o generație cu mine, e deja lansat internațional și recunoscut, pentru că l-a făcut“. Când am văzut că Gergiev a ajuns ce a ajuns, când am văzut că Putin i-a făcut o sală nouă la vechiul Teatru Mariinski, Sala II, care este o splendidă sală pentru el, n-a fost niciun fel de surpriză.
Deci ca să ai succes trebuia „să faci pasul“, altfel spus să accepți colaborarea cu Securitatea?
Da. Trebuia să faci pasul.
Mandeal a făcut pasul?
Presupun că da. Însuși Mandeal mi-a spus, la Cluj, la o înregistrare pe disc pe care am făcut-o împreună la Catedrala Reformată, era încă dirijor la Filarmonică: „nu se mai poate, nu pot să ies, nu mai știe nimeni de mine. Am 40 de ani. Toată generația noastră, și tu, trebuie să facem pasul, pentru că ăștia nu ne lasă să plecăm. Nu putem să facem nimic. Dacă nu știe nimeni de noi, degeaba facem meserie“.
V-ați gândit și dvs. să faceți acest pas?
Nu.
Nu v-ați gândit niciodată că talentul dvs. s-ar irosi, dacă nu puteți cânta pe marile scene?
Nu, din contră, m-am gândit la un singur lucru: că eu însumi sunt eu însumi așa cum sunt. Și muzica pe care o fac iese din această antenă parabolică care este sufletul meu și care captează sau nu captează. Dacă eu mă strâmb, dacă mă schimb, dacă îmi schimb criteriile, dacă îmi schimb credința, dacă calc pe mine însumi ca să livrez lumii imaginea unei valori, care va fi acea valoare? Nu va fi valoarea mea. Asta a fost socoteala mea. Plus o naivitate. Am spus: aici sunt părtaș la o aventură inițiatică. Eu sunt credincios. Nu mă laud cu asta, asta e crucea. Aici ce se întâmplă este o încercare foarte gravă, foarte puternică.
A fost un sacrificiu?
Nu am luat-o niciodată ca pe un sacrificiu. Ar fi fost un sacrificiu de neînchipuit să fac pasul, să devin altcineva, o mască.
Adevărul e important pentru muzica pe care o cântați?
Cred că da, cred că e esențial.
A meritat această „aventură inițiatică“ la care v-ați înhămat atunci?
Da, și am fost liber, paradoxul este că am fost liber. Am fost liber ca în ’86, de exemplu, când a fost ultimul concert de la Sala Palatului care n-a fost interzis de Ceaușescu. Era un concert prin care Filarmonica încerca să-și mai completeze din fonduri, pentru că primeam din ce în ce mai puțin buget, și am cântat, ultimul pe listă din trei soliști, Concertul Imperial de Beethoven, dirijat de Brediceanu, cum putea el. Sala a scandat, ovații și la bis am dat un Ragtime de Scott Joplin. Sala s-a sculat în picioare și a scandat minute în șir. A doua zi s-a primit circulara de la Cancelaria 1 sau 2, tot aia era, că nu se mai fac nici un fel de spectacole în Sala Palatului. Era maculată Sala Congreselor de scandările la o muzică americană. Și imediat am primit invitație prin Ambasada Americană la o bursă International Visitor de o lună în Statele Unite, totul plătit, bilete la muzee, concerte, care a fost refuzată de Cabinetul 2.
Ați pierdut multe burse și multe oportunități în străinătate din cauza regimului. Nu v-a părut rău?
Ei, m-a durut, sigur că m-a durut. Era bursa de la Universitatea Madison din Wisconsin, dată de un dirijor american căruia îi corectasem partitura de orchestră la finala concursului de la Montreal. Toată orchestra a râs, am spus „acolo nu e bun flautul II, e greșit“ și orchestra a râs și el a spus că nu fac decât să contest autoritatea editurii. „Încercați și, dacă nu e cum spun, râdeți în continuare.“ Au încercat și m-au lăudat. Și el a venit după repetiție: „ai bursă de la mine pe doi ani, șase luni la Universitate și celelalte șase luni, când e liber la Universitate, ești solistul meu în turnee în Statele Unite și Canada“.
Câți ani aveați atunci?
Asta a fost în ’68-’69. Bursa n-a ieșit, bineînțeles. Și asta era nominală. Pur și simplu n-am fost lăsat să plec. Și era cât p-aci să nu iasă nici Bursa Herder, la recomandarea maestrului Jora, care primise Premiul Herder în ’69, pentru că tot așa mi se puneau bețe în roate.
Erați foarte tânăr atunci.
Da, aveam 26 de ani. Și a intervenit Jora personal pentru ea.
Horia Andreescu de ce credeți că apare pe această nouă listă a colaboratorilor Securității?
Nu știu, o fi adus servicii, o fi colaborat, era o persoană pe care se putea conta.
Era în același timp talentat.
Celibidache îl plăcuse foarte mult. Era talentat și Celibidache a fost decepționat că nu s-a mai dus la el și că s-a apucat de carieră. Se întâmplă lucrurile astea din diverse motive. Spre exemplu, Martha Argerich s-a apucat de carieră și s-a lăsat de Michelangeli, care era profesorul ei, mult prea devreme și se vede și acum. Ea putea să învețe mult de la Michelangeli, dar a făcut o carieră formidabilă din punct de vedere mediatic și material.
Dvs. ați învățat cel mai mult de la Cella Delavrancea?
Eu am învățat cel mai mult de la toată lumea. Cella Delavrancea a confirmat foarte multe din lucrurile pe care le gândeam eu, mi-a dat putere și încredere și sigur că am învățat și de la ea destule.
De ce era atât de specială această scriitoare, profesoară, muziciană?
Era în primul rând specială pentru că avea un suflet nedisimulat, neapărat de convenții, era un suflet ca un miez cald. Era perfect autentică. Chiar și în diplomația ei, pentru că era un om foarte delicat și cu mult tact, se vedea cum gândește și cum trăiește.
Ați stat ceva vreme în preajma ei. Care era secretul longevității ei?
Ea singură spunea că a fost ferită de invidie și de alte toxine.
Altfel spus, fericirea.
Fericirea, mulțumirea, modestia, smerenia. Ea în fiecare zi făcea muzică. Studia la fel ca un elev, studia partituri. Am și acum partituri cu însemnări de-ale ei, mi le-a făcut cadou.
Înainte s-o cunoașteți pe Cella Delavrancea ați fost la Sankt Petersburg. Cum ați reușit să luați bursa aceea?
Domnișoara Florica Muzicescu m-a recomandat la un concurs Ceaikovski unde a fost colegă de juriu cu viitoarea mea profesoară de la Sankt Petersburg, Tatiana Kravcenko. I-a spus: „am un elev care ți-ar plăcea. Ți-l trimit“.
Știați deja rusă?
Nu, aveam note maxime la rusă, pentru că citeam bine rusește, dar habar n-aveam rusește. Eram așa de tufă la limba rusă că atunci când am ajuns la Leningrad, când mi se spunea „bună ziua“ spuneam „mulțumesc“ sau când mă întrebau „ce vârstă aveți“, spuneam 90 în loc de 19 ani. Râdeau toți de mine. Am avut norocul unei profesoare extraordinare, rusoaică de modă veche, care a spus: „știu cum am să te învăț rusește. Dumneata ai auz absolut, mi s-a spus, îți dau mari poeți ruși să-i înveți pe dinafară“ și m-a îndopat cu Pușkin și Lermontov. Mergeam pe coridorul căminului și învățam Lermontov, Pușkin, Călărețul de aramă, pagini întregi. „În scurt timp ai să prinzi melodia și mecanismele limbii ruse și ai să vorbești foarte bine.“ Și într-adevăr, într-o lună și jumătate mi-am dat drumul.
Doar citind poezie?
Mai știu și acum rusește, inclusiv poeziile pe care le-am învățat atunci. Iubesc foarte mult limba rusă. Iubesc foarte mult cultura rusă, muzica rusă mi s-a părut totdeauna o soră a literaturii mari ruse. Turgheniev, Saltîkov Șcedrin, Rachmaninov, Ceaikovski, Musorgski.
Unul dintre ambasadorii Canadei în România la începutul anilor ’80 vă compara cu Șostakovici în perioada stalinistă.
Da, Peter Roberts, el însuși un meloman și un om care practica muzica.
Spunând însă că o duceați sub regimul Ceaușescu mai greu decât Șostakovici în perioada Stalin.
Toutes proportions gardées. N-aveam notorietatea lui Șostakovici și sigur că nici nu se compară valoarea. Pe Șostakovici îl vedeam la Leningrad pe vremea aia, când eram student, cu o servietă doldora de hârtii, mergând pe Nevski Prospekt, mergând cu un mers împrăștiat și cu ochelarii lui cât fundul de sticlă, groși. Spuneam: „L-am văzut pe Șostakovici azi“, el făcea naveta între Moscova și Leningrad, avea cursuri și acolo, și dincoace, și mi se zicea: „se duce pe la autorități cu petiții date de oameni pe care nu poate să-i refuze“. Alerga pentru alții.
A fost un om cu principii, dar destul de temător.
A făcut mulți pași rușinoși Șostakovici, era și foarte fricos. Exista o anecdotă în vremea studenției mele de la Leningrad în care Șostakovici îl sună pe Prokofiev și-i spune: „Serghei Sergheevici, mi s-a stins lumina“ și Prokofiev zice: „Crezi că e de la tătucu’?“ și el „Taci din gură, mai bine vino și stai cu mine!“.
Încă se cântă în anumite orașe la ore fixe simfonia lui Șostakovici dedicată celui de-Al Doilea Război Mondial.
Simfonia a VII-a, cred. Scrisă la comandă, dar nu era numai la comandă, era și o doză de patriotism, erau totuși oameni care mureau acolo. Profesoara mea de rusă de la Leningrad mi-a povestit cum a fost blocada pentru ei, ce decădere umană s-a petrecut în perioada aia. Cum se mâncau curele, tălpi de pantofi, cum au existat acte de canibalism, cum se mâncau șobolanii de pe stradă. Șostakovici e un compozitor de geniu și eu cred că el a fost un om foarte credincios în sinea lui.
În 1996 ați cântat cu Celibidache ultimele trei concerte. E adevărat că, până la dvs., n-a mai cântat cu alți soliști români?
Nu, n-a cântat până la mine. A cântat totuși, dar într-o formație vocală, a cântat cu Ruxandra Donose, dar cu soliști pianiști, nu. Era programat un concert cu Radu Lupu înainte de cel cu mine, dar s-a îmbolnăvit Celibidache și n-a putut să ajungă.
Socotiți că acele trei concerte au fost apogeul carierei dvs.?
Din punct de vedere al acoladei profesionale, să spunem ca în vremurile cavalerești, da. Mai ales prin ce mi-a spus despre mine.
Ce v-a spus?
Mi-a spus niște lucruri care sunt greu de reprodus. Le găsiți poate prin ziare. A spus: „auzisem că ești bun, dar nici chiar așa!“ și a început să înșire calități. „Ești ca mine, ești ca mine! Niciun sunet nu e acoperit, te preocupă aceleași lucruri ca pe mine. Unde erai când căutam eu soliști de concert și aveam nevoie de soliști de concert?“ Am zis: „Mai bine că nu m-ați luat atunci, poate că eram prea tânăr și mi se urca la cap, îmi pierdeam capul. Acum nu-mi mai pierd capul“.
În tot acest timp ce v-a făcut cel mai fericit?
Muzicalmente, totdeauna sunt fericit când cânt. Sigur că fericirea supremă au fost cele trei concerte cu Celibidache. Felul în care el însuși m-a comparat cu Michelangeli, care era, alături de el, unul dintre cei doi mari idoli ai mei, mari modele artistice. Dar una dintre cele mai mari fericiri, poate cea mai mare fericire a vieții mele a fost nașterea fiului meu. Atunci mi-am pierdut complet capul de fericire.
Cântați în fiecare zi?
Cânt ca totdeauna după un regim aleatoriu, nu am ore fixe. Sunt momente în care studiez mult, momente când nu studiez deloc. Acum, de exemplu, nu studiez deloc. Dar toată ziua îmi umblă muzici prin cap, mintea merge, montează, lucrează, e ca editarea unui text sau a unei pelicule, a unui film.
Ați spus că sunteți credincios. Aveți un răspuns la tot ceea ce vi s-a întâmplat, la tot ceea ce ați trăit?
Mi-am dus crucea și am crezut în steaua mea. Mi-a spus un prieten evreu: „le-ai împăcat foarte bine pe amândouă“. E important pentru mine că în clipe grele, după ’90, am fost susținut moralmente și public de prieteni evrei, nu de prieteni români. Adevărul este că eu nu fac vreo diferență, trebuie să punctez această nuanță, că cei care au avut curaj să se ridice în apărarea mea, când erau televiziuni care exercitau ceea ce eu numeam, când mi-am dat demisia din CNA, „terorismul mediatic“ care urma să se instaureze, care deja era vizibil pentru unii dintre noi, susținerea publică, apărarea mea în public au făcut-o câțiva prieteni evrei. Printre care Vladimir Tismăneanu, Radu F. Alexandru și alții.
Cum vedeți acest peisaj mediatic azi?
O ruină în care mai sunt insulițe și cu atât mai mult prețuiesc aceste insulițe și pe oamenii care le reprezintă.
Socotiți că e mai greu decât la începutul anilor ’90?
Da. E mai greu. Pentru că s-au aglutinat niște energii financiare, a fost, cum se cheamă în politologie, privatizarea comunismului, cu succes. Și încă mai apar liste cu oameni care au început să colaboreze 50 de ani în urmă. Acad. Moisil spunea la un moment dat că va fi mai greu să ne cunoaștem trecutul decât viitorul. Și așa a fost.
Ați refuzat să colaborați, dar ați refuzat și să plecați pentru o carieră care vi se deschidea în Vest.
Nu numai că mi-a plăcut în România. Mi-a fost teamă să mă înstrăinez de mine însumi. Și nu mă socot un om ratat, mă socot un om împlinit.
Dar faptul că ați fost ținut pe loc 10 ani, cel puțin?
Da, ca vizibilitate și carieră mediatico-publică, dar eu am evoluat artistic, spiritual, am evoluat. Eu mi-am valorizat suferințele, eșecurile, le-am valorizat cu vârf și îndesat. Le-am trăit până la capăt. Și asta m-a îmbogățit. Asta, probabil, după cum spun unii prieteni ai mei muzicanți, mai mult din străinătate, e adevărat, se vede în ce fac. N-am vrut în mod special lucrul ăsta, dar ăsta a fost handicapul meu, crucea.
Îi știați pe cei care v-au blocat în perioada comunistă?
Da și îi știu. În mare, îi știu.
Apropiați, colegi din orchestră...?
Da. Erau și colegi... Și după ’89 au fost oameni care au fost deranjați de faptul că știam că ei au făcut pasul.
De unde știați?
Știam, nu numai din intuiție, știam din context și din relatările lor, din declarațiile lor tête-à-tête, dar și ale altora care îmi confirmau lucrul ăsta.
Cei care colaborau cu Securitatea puteau călători...
Sigur că da. Și s-a văzut la un moment dat cu ochiul liber. O prietenă de la Filarmonică care lucra la protocol și care avea cheia sălii de protocol pe vremea lui Ceaușescu, unde se primeau oaspeții străini, mi-a spus: „Ah ce bine îmi pare de Cristi! Uite, acum a primit viza pentru America“.
Mandeal.
Și m-am bucurat și eu pentru Cristi. Eu am avut invitație la aceeași universitate, tot pentru un concert, după ce mi s-a refuzat bursa dată de dirijorul american, tot la acea universitate, și nu mi-a ieșit, dar m-am bucurat, pentru că știam că vrea lucrul ăsta.
El era una dintre excepții, în care era și talent, și oportunitate?
Toți erau talentați. Problema nu era că nu erau talentați. Unii dintre ei, e adevărat, erau mult-mult umflați față de posibilitățile lor.
Interviu realizat de SABINA FATI
