SANDRA DJUVARA MELONE: „Neagu a fost total lucid, până în ultimele secunde ale vieții“

Din Asociația Culturală „Neagu Djuvara“, înființată la 12 octombrie 2018 și lansată public foarte recent – la finalul lunii ianuarie a acestui an, mai fac parte, în calitate de membri fondatori, Lidia Bodea, Diana Coriciuc, Oana Davidescu, Domnica Djuvara Melone, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Andrei Popovici și Matei Popovici. Între obiectivele asumate de Asociația Culturală „Neagu Djuvara“ se numără: a) promovarea operei istoricului Neagu Djuvara prin editarea și reeditarea lucrărilor sale literare și științifice, organizarea de evenimente culturale; b) sprijinirea prin burse și alte forme de subvenții a tinerilor studenți și cercetători în domeniul istoriei poporului român; c) organizarea de evenimente și manifestări culturale, alături de alte entități din domeniul public sau privat, pentru promovarea adevărului istoric nealterat, a toleranței, armoniei sociale și pentru conservarea valorilor umaniste și culturale specifice poporului român. Site-ul acestei asociații este www.neagudjuvara.ro, iar adresa de email: AsociatiaNeaguDjuvara@gmail.com

Semna Domnul Djuvara scrisorile către dumneavoastră cu „Moș Neagu“?

Aceasta s-a întâmplat mult mai recent. Când deja se întorsese în România. Înainte de aceasta, semna cu „Papapa“ sau, simplu, cu „Neagu“. Bunicul său, Trandafir Djuvara, a fost „Papapa I“, iar Neagu era, normal, „Papapa al II-lea“. (râde) Și fiica mea, de asemenea, îi spunea „Papapa“.

L-ați simțit că era bucuros de revenirea în România când vorbeați cu dumnealui?

„Bucuros“ este un termen eufemistic. A fost ca și cum un vis al fiecărei zile din lungul său exil, un vis despre care credea că nu se va împlini niciodată, a devenit realitate. Când Ceaușescu a fost împușcat și când ușile s-au deschis, Neagu nu a avut nici o ezitare să facă drumul înapoi, către România. Nu îi venea să creadă că a trăit așa de mult încât să poată vedea, în direct, acele schimbări istorice; lucrurile acestea trebuie luate, în cazul lui, și ca persoană particulară, și ca istoric. Așadar, aș putea spune că a fost nu doar fericit, ci mai mult decât atât. Simțea, de asemenea, o dublă și imensă bucurie – că operele sale au fost foarte bine primite și, în mod particular, că ele au fost așa de bine primite de tineri, de oamenii de vârstă medie.

Când era în România, l-ați simțit vreodată trist?

Da. Supărat, trist. Dezamăgit, de mai multe ori, fiind deja aici, în România. Pe de o parte, era evident că sunt imense schimbări – politice, economice, în societate. Pe de altă parte, și din aceste motive Neagu a fost foarte supărat, chiar disperat uneori, a fost evidentă, de asemenea, continuitatea unor elemente precum corupția, nepotismele, o atenție scăzută pentru educație, un dezinteres în a fi cu adevărat deschis spre ceea ce are lumea mai bun, mai democratic, în sensul democrației occidentale, liberale.

Domnul Djuvara era un om foarte tonic. De unde venea lumina pe care o lăsa în jur, pe care o purta cu el? De unde credeți că venea?

Cred că, mai întâi, vitalitatea sa venea din curiozitate și din faptul că era mereu interesat adânc de ceva. Mai cred că aceasta venea și din atitudinea sa, autoimpusă, de zi cu zi: Neagu a muncit, zi de zi aproape. Zi de zi se plimba, scria, citea, se ruga, vorbea, dialoga, învăța. În fiecare zi. Cred că, pe de o parte, era motivat de această pasiunea pentru cunoaștere, pe care o alimenta zi de zi; și mai cred că făcea tot ce făcea cu iubire. Iubea că a revenit în România, iubea oamenii de aici, iubea ce făcea, își iubea familia, iubea să învețe lucruri noi. Vitalitatea lui nu venea doar din trup sau din minte; ea venea, cum să spun, din suflet, de undeva din adâncuri.

Era greu să nu îl iubești pe Neagu Djuvara, așa e? Întreb și în calitate de om care a văzut direct că era greu, spre imposibil să nu îl iubești...

Da, așa e. Dar au fost și oameni care nu l-au iubit, pentru că nu erau de acord cu unele dintre punctele sale de vedere, pentru că Neagu a criticat, cu argumente, multe lucruri, stări și oameni. El știa acestea, știa că nu toți oamenii au același trecut, aceeași experiență, aceeași politețe și accepta. Dar, dar, dincolo de aceasta, era greu să nu îl iubești. À propos de vitalitatea sa, știți că, în fiecare zi, învăța cuvinte noi, ca un fel de gimnastică a minții. Mergea la dicționar sau la vreo enciclopedie, în fiecare zi, și învăța cuvinte noi, în limbile pe care le știa; până la 101 ani.

Cum a fost când ați vorbit ultima oară cu Neagu Djuvara?

Ultima oară a fost chiar cu câteva minute înainte de a muri. În decembrie 2017, am primit un telefon prin care ni s-a spus că a fost dus la spital. Și eu, și mama veneam oricum, pentru Crăciun. Am stat, și eu, și mama – și suntem recunoscătoare amândouă acestor circumstanțe -, cinci săptămâni alături de Neagu, în spital. Ultimele cinci săptămâni din viața lui. Neagu a fost total lucid, până în ultimele secunde ale vieții. Literalmente, ultimele sale cuvinte, în ultimele clipe de viață au fost acestea, către mine și către mama mea: „vă iubesc“. Dar, să vedeți, să vedeți ceva extraordinar despre cum gândea el și cum se comporta. Dumneavoastră știți cât era de modern; pe cât de modern, pe atât de clasic era. Îi plăcea Internetul, se mișca ușor acolo. Ei bine, cu o zi înainte de a muri, mi-a spus, foarte încântat să găsesc, poate, pe Internet cum îi chema pe cei doi frați care au condus pentru câteva decenii Imperiul Aztec. Serios, asta m-a întrebat.

Ce v-a lăsat foarte prețios ca moștenire Neagu Djuvara? Nu întreb într-un sens fizic.

Iubire. Să fiu curioasă, să iubesc, să fiu curioasă și să iubesc. Să îi iubesc pe ceilalți. Ceva foarte clar și, în același timp, ceva foarte mare. Curiozitatea aceasta a lui, o curiozitate aproape de adolescent – de a învăța despre idei și despre oameni. Ochii larg deschiși, mintea deschisă, inima deschisă.

Literalmente, ultimele sale cuvinte, în ultimele clipe de viață au fost acestea, către mine și către mama mea: „vă iubesc“.

Când ați știut că veți face această asociație?

Imediat atunci, în ianuarie anul trecut. A fost ca o revelație. Neagu era îngrijorat, ca istoric, de faptul că elementele originale pe care le-a adus în prim-plan cu privire la istoria românilor se vor pierde. Dar nu ne-a rugat să facem ceva anume în acest sens. A vrut, și aceasta a fost foarte clar, ca toate cărțile care se aflau în proprietatea sa să fie donate lui Ștefan Gorovei, Centrului de Genealogie din Iași. Cărțile sale, cele scrise de el, manuscrisele sale, tablourile recuperate, pe toate acestea a dorit să le păstrăm noi și să facem cu ele ceea ce dorim. Și aceasta am și făcut. Cărțile din biblioteca sa sunt la Iași, iar lucrurile care sunt legate direct de el și de familia sa sunt la noi. Am știut, deci, imediat după ce a murit ceea ce e de făcut: o asociație. Era important să existe o structură legală, care să fie funcțională și care să conserve și ducă mai departe moștenirea culturală a lui Neagu Djuvara. Am fost foarte bucuroasă când oameni precum Liiceanu, Pleșu, Patapievici și mai mulți de fapt s-au alăturat acestei idei.

Ca o paranteză: aveți manuscrise inedite de la domnia sa? Vom avea cărți noi, cărți despre care nu știam până acum că ar exista, ale lui Neagu Djuvara?

Da, vom avea. Avem manuscrise care nu au văzut lumina tiparului. Știți că, în conformitate cu personalitatea sa, avea mereu șantiere deschise, avea mereu idei pe care le urmărea; nu se oprea niciodată. Există, deci, câte ceva în sensul în care mă întrebați. La fel cum există multe înregistrări audio sau video care pot fi structurate altfel, care pot să ia inclusiv forma unor cărți.

Ce face această asociație? Sigur că una dintre liniile de dezvoltare, principale, vitale, este să țină, în multiple modalități, vie memoria culturală a bunicului dumneavoastră.

Corect. Aceasta este una dintre direcțiile de acțiune pe care le asumăm. Aceasta este o parte. Cel puțin la fel de importantă este o alta – una pe care Neagu și-a dorit-o întotdeauna: să oferim oportunități reale tinerilor istorici și cercetători să facă istorie așa cum se cuvine, în adevăr, să continue să intre adânc în istoria noastră, în mod particular în istoria României. Suntem deschiși către posibilitatea de a pune în practică o mulțime de proiecte; suntem total deschiși.

Dialog realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU