SANDRA DJUVARA MELONE: „Neagu a fost total lucid, până în ultimele secunde ale vieții“

Cristian Patrasconiu | 05.02.2019

Sandra Melone Djuvara este nepoata istoricului Neagu Djuvara și președinta Asociației Culturale „Neagu Djuvara“, ce urmărește păstrarea în memoria publică a valorilor slujite de către acesta.

SHARE 9

Din Asociația Culturală „Neagu Djuvara“, înființată la 12 octombrie 2018 și lansată public foarte recent – la finalul lunii ianuarie a acestui an, mai fac parte, în calitate de membri fondatori, Lidia Bodea, Diana Coriciuc, Oana Davidescu, Domnica Djuvara Melone, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Andrei Popovici și Matei Popovici. Între obiectivele asumate de Asociația Culturală „Neagu Djuvara“ se numără: a) promovarea operei istoricului Neagu Djuvara prin editarea și reeditarea lucrărilor sale literare și științifice, organizarea de evenimente culturale; b) sprijinirea prin burse și alte forme de subvenții a tinerilor studenți și cercetători în domeniul istoriei poporului român; c) organizarea de evenimente și manifestări culturale, alături de alte entități din domeniul public sau privat, pentru promovarea adevărului istoric nealterat, a toleranței, armoniei sociale și pentru conservarea valorilor umaniste și culturale specifice poporului român. Site-ul acestei asociații este www.neagudjuvara.ro, iar adresa de email: AsociatiaNeaguDjuvara@gmail.com

Semna Domnul Djuvara scrisorile către dumneavoastră cu „Moș Neagu“?

Aceasta s-a întâmplat mult mai recent. Când deja se întorsese în România. Înainte de aceasta, semna cu „Papapa“ sau, simplu, cu „Neagu“. Bunicul său, Trandafir Djuvara, a fost „Papapa I“, iar Neagu era, normal, „Papapa al II-lea“. (râde) Și fiica mea, de asemenea, îi spunea „Papapa“.

L-ați simțit că era bucuros de revenirea în România când vorbeați cu dumnealui?

„Bucuros“ este un termen eufemistic. A fost ca și cum un vis al fiecărei zile din lungul său exil, un vis despre care credea că nu se va împlini niciodată, a devenit realitate. Când Ceaușescu a fost împușcat și când ușile s-au deschis, Neagu nu a avut nici o ezitare să facă drumul înapoi, către România. Nu îi venea să creadă că a trăit așa de mult încât să poată vedea, în direct, acele schimbări istorice; lucrurile acestea trebuie luate, în cazul lui, și ca persoană particulară, și ca istoric. Așadar, aș putea spune că a fost nu doar fericit, ci mai mult decât atât. Simțea, de asemenea, o dublă și imensă bucurie – că operele sale au fost foarte bine primite și, în mod particular, că ele au fost așa de bine primite de tineri, de oamenii de vârstă medie.

Când era în România, l-ați simțit vreodată trist?

Da. Supărat, trist. Dezamăgit, de mai multe ori, fiind deja aici, în România. Pe de o parte, era evident că sunt imense schimbări – politice, economice, în societate. Pe de altă parte, și din aceste motive Neagu a fost foarte supărat, chiar disperat uneori, a fost evidentă, de asemenea, continuitatea unor elemente precum corupția, nepotismele, o atenție scăzută pentru educație, un dezinteres în a fi cu adevărat deschis spre ceea ce are lumea mai bun, mai democratic, în sensul democrației occidentale, liberale.

Domnul Djuvara era un om foarte tonic. De unde venea lumina pe care o lăsa în jur, pe care o purta cu el? De unde credeți că venea?

Cred că, mai întâi, vitalitatea sa venea din curiozitate și din faptul că era mereu interesat adânc de ceva. Mai cred că aceasta venea și din atitudinea sa, autoimpusă, de zi cu zi: Neagu a muncit, zi de zi aproape. Zi de zi se plimba, scria, citea, se ruga, vorbea, dialoga, învăța. În fiecare zi. Cred că, pe de o parte, era motivat de această pasiunea pentru cunoaștere, pe care o alimenta zi de zi; și mai cred că făcea tot ce făcea cu iubire. Iubea că a revenit în România, iubea oamenii de aici, iubea ce făcea, își iubea familia, iubea să învețe lucruri noi. Vitalitatea lui nu venea doar din trup sau din minte; ea venea, cum să spun, din suflet, de undeva din adâncuri.

Era greu să nu îl iubești pe Neagu Djuvara, așa e? Întreb și în calitate de om care a văzut direct că era greu, spre imposibil să nu îl iubești...

Da, așa e. Dar au fost și oameni care nu l-au iubit, pentru că nu erau de acord cu unele dintre punctele sale de vedere, pentru că Neagu a criticat, cu argumente, multe lucruri, stări și oameni. El știa acestea, știa că nu toți oamenii au același trecut, aceeași experiență, aceeași politețe și accepta. Dar, dar, dincolo de aceasta, era greu să nu îl iubești. À propos de vitalitatea sa, știți că, în fiecare zi, învăța cuvinte noi, ca un fel de gimnastică a minții. Mergea la dicționar sau la vreo enciclopedie, în fiecare zi, și învăța cuvinte noi, în limbile pe care le știa; până la 101 ani.

Cum a fost când ați vorbit ultima oară cu Neagu Djuvara?

Ultima oară a fost chiar cu câteva minute înainte de a muri. În decembrie 2017, am primit un telefon prin care ni s-a spus că a fost dus la spital. Și eu, și mama veneam oricum, pentru Crăciun. Am stat, și eu, și mama – și suntem recunoscătoare amândouă acestor circumstanțe -, cinci săptămâni alături de Neagu, în spital. Ultimele cinci săptămâni din viața lui. Neagu a fost total lucid, până în ultimele secunde ale vieții. Literalmente, ultimele sale cuvinte, în ultimele clipe de viață au fost acestea, către mine și către mama mea: „vă iubesc“. Dar, să vedeți, să vedeți ceva extraordinar despre cum gândea el și cum se comporta. Dumneavoastră știți cât era de modern; pe cât de modern, pe atât de clasic era. Îi plăcea Internetul, se mișca ușor acolo. Ei bine, cu o zi înainte de a muri, mi-a spus, foarte încântat să găsesc, poate, pe Internet cum îi chema pe cei doi frați care au condus pentru câteva decenii Imperiul Aztec. Serios, asta m-a întrebat.

Ce v-a lăsat foarte prețios ca moștenire Neagu Djuvara? Nu întreb într-un sens fizic.

Iubire. Să fiu curioasă, să iubesc, să fiu curioasă și să iubesc. Să îi iubesc pe ceilalți. Ceva foarte clar și, în același timp, ceva foarte mare. Curiozitatea aceasta a lui, o curiozitate aproape de adolescent – de a învăța despre idei și despre oameni. Ochii larg deschiși, mintea deschisă, inima deschisă.

Literalmente, ultimele sale cuvinte, în ultimele clipe de viață au fost acestea, către mine și către mama mea: „vă iubesc“.

Când ați știut că veți face această asociație?

Imediat atunci, în ianuarie anul trecut. A fost ca o revelație. Neagu era îngrijorat, ca istoric, de faptul că elementele originale pe care le-a adus în prim-plan cu privire la istoria românilor se vor pierde. Dar nu ne-a rugat să facem ceva anume în acest sens. A vrut, și aceasta a fost foarte clar, ca toate cărțile care se aflau în proprietatea sa să fie donate lui Ștefan Gorovei, Centrului de Genealogie din Iași. Cărțile sale, cele scrise de el, manuscrisele sale, tablourile recuperate, pe toate acestea a dorit să le păstrăm noi și să facem cu ele ceea ce dorim. Și aceasta am și făcut. Cărțile din biblioteca sa sunt la Iași, iar lucrurile care sunt legate direct de el și de familia sa sunt la noi. Am știut, deci, imediat după ce a murit ceea ce e de făcut: o asociație. Era important să existe o structură legală, care să fie funcțională și care să conserve și ducă mai departe moștenirea culturală a lui Neagu Djuvara. Am fost foarte bucuroasă când oameni precum Liiceanu, Pleșu, Patapievici și mai mulți de fapt s-au alăturat acestei idei.

Ca o paranteză: aveți manuscrise inedite de la domnia sa? Vom avea cărți noi, cărți despre care nu știam până acum că ar exista, ale lui Neagu Djuvara?

Da, vom avea. Avem manuscrise care nu au văzut lumina tiparului. Știți că, în conformitate cu personalitatea sa, avea mereu șantiere deschise, avea mereu idei pe care le urmărea; nu se oprea niciodată. Există, deci, câte ceva în sensul în care mă întrebați. La fel cum există multe înregistrări audio sau video care pot fi structurate altfel, care pot să ia inclusiv forma unor cărți.

Ce face această asociație? Sigur că una dintre liniile de dezvoltare, principale, vitale, este să țină, în multiple modalități, vie memoria culturală a bunicului dumneavoastră.

Corect. Aceasta este una dintre direcțiile de acțiune pe care le asumăm. Aceasta este o parte. Cel puțin la fel de importantă este o alta – una pe care Neagu și-a dorit-o întotdeauna: să oferim oportunități reale tinerilor istorici și cercetători să facă istorie așa cum se cuvine, în adevăr, să continue să intre adânc în istoria noastră, în mod particular în istoria României. Suntem deschiși către posibilitatea de a pune în practică o mulțime de proiecte; suntem total deschiși.

Dialog realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Comentarii 7

CHARLIE - 02-13-2019

Ci-git monsieur Djuvara qui un quart d'heure avant sa mort vivait encore!

Răspunde

Lazar - 02-09-2019

Dorim sa facem mai bine cunoscuta opera și personalitatea d-lui Neagu Djuvara in Basarabia. Cum am pute sa o facem ? Respect.

Răspunde

Ioan Vlad Nicolau - 02-08-2019

Da! Omul nu a fost un geniu, (eu cuvintul il detest, fiindca se abuzeaza de el si de falsa lui semnificatie, pina la greata) dar profesorul Djuvara, as zice eu ca a fost unul dintre intelectualii romini ai momentului, unul din cei mai lucizi si asta in ciuda virstei lui care tindea sa bata suta, pe care speram eu ca o va ajunge si poate chiar ca o va trece. Nimic nu m-ar fi bucurat mai mult decit macar zece la suta din intelectualitatea romineasca sa-i semene in atitudine, ginduri, in cea ce face si cea ce scrie, in comportament, cinste si noblete sufleteasca fara cusur, as vrea sa zic, daca n-ar fi constiinta mea care sa ma traga de mineca, fiindca nu exista om in lumea asta care sa n-aiba cusur, unul sau mai multe (Nici macar geniile!) Am avut norocul si in acelasi timp surpriza sa-l intilnesc pe acest fenomenal om. Acum mai multi ani la Consulatul Rominiei din Bonn unde a tinut o conferinta despre noi rominii, despre istoria noastra, cu multe citate din cartea pe care o scrisese cu citiva ani inainte, O scurta istorie a poporului romin scrisa pentru cei tineri Si pentruca aceasta carte a creat discutii si vilva, avind in vedere ca profesorul Djuvara aborda asa zisul mister al continuitatii rominilor si a latinitatii lor, am rugat pe cineva sa mi-o trimita. Am primit cartea, am citit-o si pentru prima oara am inteles ce s-a intimplat cu noi intre anii 270 si 1300 si inca pe deasupra inca vreo doua trei lucruri care-mi erau neclare in cea ce priveste istoria noastra. Mai bine spus, mai mult am intuit decit am inteles ce s-a-ntimplat cu noi in decursul celor o mie de ani de absenta din istorie, ca oricine, orice ar zice si oricit s-ar bate cu pumnu-n pieptul lor de arama, unii rrrromini, noi am fost absenti ca manifestari, dar precis prezenti ca populatie in locurile noastre, acolo unde ne aflam si astazi. Zic eu ca mai mult am intuit, fiindca nimeni in lume nu poate sa explice fenomenul lipsei noastre timp de un mileniu din istorie. Din punctul asta de vedere suntem, cred eu, unici in lume. L-am aplaudat atunci si il aplaud si acuma. Are ca si atunci dreptate, nu numai in cea ce priveste istoria poporului romin, dar si in multe alte privinte si puncte de vedere...., din pacate! Are dreptate si in alte privinte mai generale, care depasesc bine cadrul strimt al istoriei noastre, cuprinzind istoria Europei privita in trecut, in prezent, dar si in probabilul ei viitor. Noi natiunile europene suntem vorba seniorului Bush, natiuni batrine. A spus el odata, vrind sa fie dragut. Nu! Nu suntem natiuni batrine. Suntem natiuni senile! Se implinesc mai bine de doua mii de ani de cind natiunile noastre au inceput sa prinda forma, iar dupa caderea imperiului roman au inceput sa se contureze mai precis, pentru ca in secolul 19 infine sa se afirme ca adevarate natiuni. Doua mii de ani! Acuma am ajuns la momentul cind natiunile ar trebui incet, incet sa dispara pentru a face loc unor structuri statale continentale, asa cum deja exista in continentul american si se contureaza in Asia. Toti astia isi dau seama ca fostele natiuni din secolul 19, singure nu pot face fata problemelor pe care le pune evolutia societatii omenesti pe moment si in viitor. Ei bine, europenii nu-si dau seama de asta si isi imagineaza ca enorma crestere a populatiei si discrepanta de civilizatie intre noi si restul lumii nu ne afecteaza si nu ne va atinge niciodata si nicicum. Se inseala amarnic! Si europenii se-nseala din cauza ca fostele noastre natiuni la punctul te trecere catre altceva, sunt senile, ramolite, dezorientate, ne mai fiind in stare sa percepem pericolul iminent in care ne aflam, pericol care se tiriie lent ca un sarpe boa ca sa ne juguleze. Nu putem intelege ca daca vrem o continuitate, este exact momentul de a reactiona, incercind sa zdrobim capul sarpelui ce da sa ne-nghita, fiindca de avut, am avea posibilitatea s-o facem! Ne impiedicam de un concept si o morala depasite ca valabilitate in conditiile in care este vorba de viata si de moarte si mai mult, atunci cind este vorba de un balans periculos pe muchia de cutit a istoriei in care este vorba de existenta sau inexistenta unei civilizatii, a unor neamuri si popoare. Revenind la profesorul Djuvara si la personalitatea sa, trebuie sa spun si noi toti trebuie s-o recunoastem, ca este unul dintre putinii, nu numai romini, dar si europeni, care e capabil sa vada corect lucrurile, sa interpreteze rational evenimentele nu numai cele ce apartin trecutului, dar si cele din prezent, concluzionint cu dreptate previziuni pentru viitor. L-am intilnit asa cum spuneam, pe acest om! Am avut atunci cind am avut ocazia sa-l vad si sa-l ascult, nu un sentiment de mindrie (alt cuvint de care se abuzeaza pina la nu se mai pote) dar de o senzatie de comfort sufletesc si de multumire, ca astfel de oameni mai continua sa existe in bulibaseala politica a momentului, moment in care foarte putini isi dau seama de cea ce este adevarat si ce nu, cind si mai putini pot difererentia cea ce este moral, de imoralitatea evidenta, cind nici macar omul oarecum avizat nu mai poate discerne astazi precis minciuna de adevar si binele de rau. M-am simtit bine, am schimbat doua trei vorbe conventionale, i-am facut un set de fotografii pe care mai tirziu i le-am trimes la Paris si apoi teribil de placutul moment a trecut scufundindu-se incet, ca toate momentele in apa timpului, nu fara insa a lasa imaginea si vorba acestui deosebit om sa-mi persiste-n minte pina-n ziua de astazi. Daaa, da! Profesorul Neagu Djuvara. Un om deosebit, o personalitate puternica in actualul si confuzul peisaj rominesc, un personaj care probabil ca va ramine in istoria culturii rominesti, cu toate injuraturile si opozitia unor indivizi inconstienti a caror opinie si opera nu va ramine-n amintire, decit poate sub forma unui epitaf modest scris sub crucea mormintului in care vor zace. Iar....modesta lor scriitura va dura numai atita, cit timpul nu va sterge crucea cu epitaf cu tot, lasindu-le ciolanele sa odihneasca-n uitare si nestiinta. Ioan Vlad Nicolau

Răspunde

Bogdan Petre - 02-08-2019

Asemenea OAMENI se nasc ffff rar.Noroc mare pt.noi ca suntem contemporani cu Domnia-sa

Răspunde

Uta Elvis - 02-07-2019

...multa usurinta in exprimare de parca ne-ar fi la toti la indemana stilul marelui maestru ...ma bucur ca avem si noi ca natiune un Neagu Djuvara

Răspunde

Badicu Eugenia - 02-06-2019

Respect si recunostiinta pentru tot ce a facut prin cartile sale pentru viziunea sa de mare patriot pentru acest popor greu incecat .Respect!

Răspunde

FLORIAN D. MIREA - 02-05-2019

A fost una dintre personalitatile culturale de mare si autentica valoare din cele aproape trei decenii de dupa prabusirea regimului Ceausescu. Asemenea oameni ar fi trebuit sa preia conducerea tarii dupa 1989, si nu turma de rinoceri a celor cu creierul stricat de comunism.

Răspunde

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2025 Revista 22