Serban Papacostea: Rusia se inspiră din valorile trecutului totalitar

Interviu Realizat De, Armand Gosu | 25.08.2009

Pe aceeași temă

Cum explicaţi reacţia Rusiei la rezoluţia adoptată de Adunarea parlamentară a OSCE prin care se condamnă atât comunismul, cât şi nazismul, punându-se practic semnul de egalitate între Hitler şi Stalin?
Este neîndoielnic un act de solidarizare cu trecutul sovietic, dorinţa de a-l apăra în varianta sa idealizată de istoriografia şi propaganda sovietică. E şi expresia aprehensiunii faţă de perspectiva, apropiată sau mai îndepărtată, a unui proces al comunismului, similar celui făcut nazismului. Nu exclud această explicaţie, dată fiind reacţia, situată între ridicol şi aberant, a cercurilor politice de la Moscova faţă de iniţiativa OSCE.

După ce Elţîn a eşuat în 1992–’93, credeţi că ar fi posibilă organizarea unui proces al comunismului, de vreme ce Rusia este controlată cu braţ de fier de serviciile secrete?
În prezent nu mi se pare posibilă. Deşi Partidul s-a pulverizat, mai sunt două forţe conducătoare în Rusia care îi continuă şi apără tradiţia: l) KGB, care, în varianta lui nominal adaptată, conduce efectiv ţara, şi 2) Biserica Rusă, care, se pare, recâştigă influenţă în timpul din urmă, dar care la rândul ei e un factor de continuitate cu trecutul rus autocrat şi chiar şi totalitar. Atâta timp cât aceste forţe au conducerea efectivă în Rusia, un proces al comunismului organizat la Moscova e imposibil. Dar, pe măsura progresului democraţiei, aceste forţe derivate din trecut şi solidare cu el ar putea pierde controlul asupra societăţii ruse.

Acum 70 de ani, la Moscova, în noaptea de 23 spre 24 august, s-a semnat pactul sovieto-german. Care au fost consecinţele lui imediate?
În imediat, cele două puteri revizioniste principale în raport cu clauzele păcii de la Versailles – Germania şi Uniunea Sovietică – s-au străduit să elimine consecinţele teritorial-politice ale Tratatului, care, dislocând cele trei mari imperii din Europa Central-Răsăriteană, a făcut posibilă constituirea, respectiv consolidarea statelor naţionale. Principalul obiectiv comun al semnatarilor Pactului a fost împărţirea Poloniei, „acest bastard al Versailles-ului“, potrivit caracterizării lui Viaceslav Mihailovici Molotov. Operaţia militară a fost rapidă. Germanii au asumat sarcina principală, iar când operaţia se apropia de sfârşit au intervenit şi ruşii, care şi-au luat porţia „cuvenită“, adică convenită. S-au întâlnit la linia de partaj, iar comandanţii celor două armate s-au felicitat reciproc. Dar înţelegerea Hiter-Stalin a avut un impact mult mai vast. Sub aspect militar, ea a permis Reichului să se angajeze masiv în războiul din Occident, liber de pericolul confruntării pe două fronturi, obsesie a lui Hitler, situaţie de care, în cele din urmă, totuşi, nu a scăpat. La succesele militare ale Wehrmachtului în Occident, printr-o serie de blitz-uri strălucite, URSS a contribuit şi economic, prin livrări masive către Germania de petrol şi cereale. Nu trebuie uitat nici concursul propagandistic foarte important acordat Germaniei, prin acţiunea defetistă desfăşurată de agenţii Kominternului în Occident, deosebit de eficace în Franţa, acţiune care a subminat moralul forţelor de rezistenţă, contribuind în măsură considerabilă la succesul militar al Germaniei. Stalin, incontestabil, şi-a îndeplinit cu rigurozitate obligaţiile asumate prin pactul cu Hitler, în raport cu strategia sa mondială.

A urmat aplicarea protocolului secret al Pactului: anexarea Ţărilor Baltice, atacul împotriva Finlandei, oprit de sovietici din prudenţă, când s-au temut că extinderea războiului în Scandinavia i-ar putea implica în conflicte nedorite. A venit rândul României în iunie 1940. Se pune întrebarea pe care nu ştiu dacă au lămurit-o istoricii: de ce a aşteptat Stalin prăbuşirea frontului francez în iunie 1940 pentru a lansa ultimatumul adresat României, când el avea încă din august 1939 în buzunar acordul cu Hitler şi deci putea să treacă imediat la acţiune?

Consecinţa? S-a schimbat cadrul geopolitic al Europei Central-Răsăritene, s-a produs „revanşa imperiilor“, cum spune un istoric american, şi dispariţia de pe hartă a unora dintre ţările resuscitate de Tratatul de la Versailles sau pierderea independenţei de celelalte ţări, prin instaurarea unor regimuri conforme cu interesele unuia sau celuilalt dintre cei doi asociaţi ai Pactului. După aceea s-a produs întorsătura la care nu s-a aşteptat Stalin, războiul antisovietic declanşat de Hitler, al cărui ţel principal a fost dintotdeauna anexarea spaţiului vital (Lebensraum) din răsărit; în sfârşit, al doilea război mondial, coaliţiile antihitleriste, Ialta, împărţirea lumii în sfere de influenţă, Războiul Rece şi, în cele din urmă, prăbuşirea imperiului sovietic şi apoi a URSS.

Faptul că o parte nu puţin importantă a graniţelor din Europa Centrală şi de Est sunt cele rezultate, să spunem indirect, şi în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, ne îndreptăţeşte pe noi să pretindem astăzi anularea acelor consecinţe, cerând modificarea graniţelor în sensul revenirii lor la situaţia din vara anului 1939?
Cred că în etapa actuală o asemenea revendicare, care ar comporta schimbarea frontierelor, nu ar fi nici înţeleaptă, nici realizabilă. Prima etapă – mă gândesc la aspectul cel mai apropiat nouă, cel al Republicii Moldova – ar trebui să fie obţinerea independenţei reale a statelor, astfel cum sunt ele în forma actuală, integrarea lor în Europa, în comunitatea europeană, democratizarea lor. A pune acum în discuţie problema modificării frontierelor comportă primejdii previzibile unele, altele imprevizibile. Sunt multe dosare teritoriale sensibile, cele, de pildă, puse de cadrul teritorial al Ucrainei. Ruşii au încălcat acest principiu al respectării frontierelor actuale în raporturile cu Georgia, căreia i-au smuls cu forţa armată două teritorii, Abhazia şi Osetia. Occidentul nu recunoaşte însă aceste modificări.

Dacă pretinzi modificări de frontieră în această zonă nu faci decât jocul Rusiei. Mulţi de la noi sau de aiurea, poate de bună credinţă unii dintre ei...
M-am trezit la politica mondială la vârsta de 12 ani, în toiul evenimentelor legate de ultimatumul adresat de sovietici României. Trecând prin Piaţa Palatului am văzut o mulţime de automobile staţionate, nu ştiam ce se întâmpla. Ajuns acasă, am aflat de la tatăl meu că la Palat fusese convocat Consiliul de Coroană pentru a dezbate ultimatumul sovietic. Am resimţit dureros ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, am trăit intens momentul „treceţi Prutul“, de atunci am urmărit pasionat evoluţia evenimentelor mondiale, cu pasiunea istoricului în devenire, care doreşte să înţeleagă vremea în care trăieşte, „dincolo de bine şi de rău“, pentru a-l invoca pe Nietzche, strict în lanţurile cauzale care o determină, dar şi cu aceea a membrului colectivităţii căreia îi aparţine. Am aşteptat momentul anulării actului din vara anului 1940 şi am avut marea satisfacţie de a participa, în calitate de director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“, la festivităţile proclamării independenţei Moldovei. Îi înţeleg pe cei care, în linia patriotismului tradiţional, ar dori să refacem mâine România Mare. Mi se pare mult mai înţeleaptă linia prudentă, de încadrare a acţiunii naţionale în viziunea generală a alianţelor cărora le aparţinem. Important este să consolidăm democraţia, în România şi în Republica Moldova, să ne regăsim împreună în Europa, aşadar într-o lume în care frontierele îşi vor pierde tot mai mult funcţia de instrument de separare între popoare.

De curând, pe site-ul Ministerului Apărării de la Moscova, un colonel de la Institutul de Istorie Militară a publicat un articol în care acuza Polonia pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, afirmând că revendicările germane erau întemeiate – era vorba de anexarea Danzigului, şoseaua şi calea ferată care ar fi legat Germania de Prusia Orientală, în regim de extrateritorialitate. E vorba de linia politică oficială sau de excesul de zel al unui istoric militar?
Ultima explicaţie e probabilă, dar nu mai puţin zelul colonelului se înscrie într-o directivă oficială. Articolul amintit nu a rămas un fapt izolat. Constatăm că au avut loc o suită de manifestări convergente în această privinţă, ceea ce trebuie să ne reţină atenţia. Desigur, interpretarea colonelului a fost aberantă. Toţi cei care au trăit în acea vreme sau care o studiază astăzi cunosc suita acţiunilor lui Hitler, al cărui obiectiv major era nu obţinerea unui coridor spre Prusia Orientală, ci anihilarea Poloniei, etapă a marşului său spre Est, spre acapararea „spaţiului vital“ şi, fireşte, anularea clauzelor Tratatului de la Versailles. Acţiunea sa în această direcţie a început cu remilitarizarea Renaniei, a continuat cu anexarea Austriei, a regiunii Sudeţilor, cu anihilarea Cehoslovaciei. Toate acestea nu erau, în viziunea conducătorului celui de al Treilea Reich, decât etape pregătitoare ale expansiunii în Răsărit. Semnificativ e faptul că apariţia articolului amintit trădează o stare de spirit în cercurile conducătoare de la Moscova, care au făcut oficial cunoscută hotărârea de a crea comisii speciale, de a-i mobiliza pe istorici şi filologi – nu înţeleg ce au de spus filologii în această privinţă, dar, dacă e ordin, vor răspunde, desigur, cu toţii la mobilizare – pentru a apăra valorile trecutului sovietic, rolul URSS în timpul războiului, pentru a evidenţia imensele sacrificii – milioanele de ostaşi care s-au jertfit în lupta împotriva hitlerismului, ceea ce e o realitate, dar, fireşte, fără a evoca şi milioanele de fiinţe anihilate de stalinism. Întreagă această acţiune pe „frontul ideologic“ pare o pregătire de înfruntare cu poziţii revendicative de ordin istoric, dar poate şi mai mult din sfera reparaţiilor, din partea statelor şi a popoarelor victimizate de politica lui Stalin.

Istoricii ruşi de astăzi au revenit la vechea teză a istoriografiei sovietice. Ei acuză Occidentul pentru că prin politica sa împăciuitoristă l-a „obligat“ pe Stalin să semneze pactul cu Hitler. Să nu ne grăbim să condamnăm poziţia istoricilor ruşi, pentru că, cel puţin o bună bucată de vreme, Anglia şi Franţa au asistat pasiv la agresiunile Germaniei lui Hitler.
Asta e adevărat; dar lucrurile trebuie judecate în complexitatea lor. Occidentul are o vină mare pentru prăbuşirea sistemului instaurat la Versailles, cu cele bune şi cu cele rele ale sale. Între cele dintâi, se cuvine amintită crearea statelor naţionale, cu tendinţa de afirmare a cadrului pluralist în aceste state. Occidentul – în primul rând Franţa şi Anglia – nu a fost solidar cu propria sa operă înfăptuită la Versailles, cu evoluţia democratică, pluralistă, în curs în Europa. Pas cu pas, a cedat injoncţiunilor lui Hitler, până când evoluţia spre dezastru a devenit ireversibilă. Evident, cele două principale democraţii europene au o răspundere majoră. Împăciuitorismul lor a culminat cu ceea ce unii istorici britanici numesc „cea mai mare ruşine a vremii“, anume acordurile de la München. Spre acelaşi rezultat a convers anterior desprinderea Statelor Unite din ceea ce a fost linia preşedintelui Wilson, care a vrut să-şi implice ţara în direcţia consolidării rezultatelor obţinute în 1919, printr-o nouă organizaţie mondială, Liga Naţiunilor, predecesoarea actualei ONU. Dar lumea americană nu era încă pregătită pentru rolul mondial care avea să-i revină, iar Congresul, urmând tradiţia izolaţionistă, a refuzat să angajeze ţara în această direcţie. Deci slăbiciunea Occidentului a înlesnit evoluţia care a culminat cu Pactul Hitler-Stalin. Ceea ce nu diminuează semnificaţia asocierii active a lui Stalin cu Hitler în efortul de subjugare a popoarelor central- şi est-europene.

Stalin s-a clasat pe locul 3 în Rusia la un sondaj referitor la „cei mai importanţi oameni politici din Rusia“, după Aleksandr Nevski şi Petru cel Mare. Cum se explică acest lucru?
Un rol important revine desigur propagandei oficiale desfăşurate prin învăţamânt şi prin mijloacele de formare a opiniei publice, precum şi hotărârea regimului de a salva ceea ce a mai rămas din imperiul ţarilor şi din cel al lui Stalin, în care scop a creat şi comisiile de apărare a trecutului sovietic. Imperiul ideologic mondial construit de Stalin, îndeosebi după marea victorie obţinută în urma victoriilor din al doilea război mondial, care au consolidat enorm credibilitatea marxism-leninismului, s-a destrămat ca urmare a falimentului ideologic al acestei doctrine în ultimele decenii; vastul imperiu teritorial adăugat de Stalin la cel al ţarilor prin crearea unei întinse zone de hegemonie în Europa Centrală şi Sud-Estică s-a destrămat în 1989; şi, din imperiul ţarilor, continuat de cel sovietic, s-au desprins segmente importante în 1991, odată cu destrămarea URSS. Rusia încă mai e un imperiu, dar un imperiu care se zvârcoleşte pentru a supravieţui, după cum se constată din evoluţiile recente din Cecenia, Inguşetia şi Daghestan.

Istoricii joacă un rol important în această ecuaţie. Iniţiativa înfiinţării Comisiei de combatere a falsificării istoriei ce afectează interesele Rusiei, anunţată în luna mai de preşedintele Medvedev, nu a stârnit reacţii notabile de protest în rândul istoricilor ruşi de la Moscova. Cum explicaţi acest lucru?
Nu ştim dacă au fost sau nu reacţii, probabil că nu, altminteri le-am fi aflat. Să nu uităm că frica colectivă nu a dispărut şi nu putea să dispară odată cu prăbuşirea URSS, mai ales că forţele care conduc astăzi Rusia se inspiră tot din valorile trecutului totalitar. În primul rând, frica e adânc implantată în conştiinţa colectivă sau în subconştientul rusului de rând sau chiar din elită, ceea ce e un factor important. În al doilea rând, este ataşamentul incontestabil faţă de valorile propriului trecut şi, nu în ultimul rând, absenţa sau dezvoltarea minimală, până acum, a unei forţe democratice demnă de acest nume. La încercările recente de a consolida vagile tendinţe democratice, de a consolida firavul curent democratic au răspuns doar foarte puţini membri ai societăţii ruse.

Există o teamă reală în Europa Centrală şi Orientală, şi asta s-a văzut în unele comentarii cu ocazia vizitei lui Obama la Moscova, că s-ar putea repeta istoria împărţirii regiunii după modelul protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Este această teamă întemeiată?
Cred că nu, pentru că o asemenea politică s-ar afla în contradicţie cu strategia fundamentală a SUA şi, pe cale de consecinţă, şi a Uniunii Europene. Dacă Europa ar fi factorul de decizie principal în acest tandem, nu aş exclude această eventualitate. Cred însă că obiectivele de lungă durată ale SUA sunt esenţial slujite de efortul de a extinde democraţia pe glob, condiţie esenţială pentru rezolvarea grelelor probleme de civilizaţie care privesc întreaga omenire. De aceea cred în evoluţia pozitivă a situaţiei politice, nu în reactualizarea formulei zonelor de influenţă. Cred că va fi încurajată extinderea democraţiei şi în spaţiul rus, cu perseverenţă şi prudenţă în acelaşi timp. Rusia are de optat între două soluţii grele de consecinţe, şi una şi cealaltă: ori reforme profunde în spirit democratic, care neîndoielnic comportă primejdii de parcurs serioase, inclusiv noi pierderi teritoriale, dar care ar face posibilă modernizarea; ori îndârjirea în poziţiile actuale, curs la capătul căruia se întrevede o nouă prăbuşire de felul celor din 1989 şi 1991.

Dar credeţi că Occidentul, Statele Unite vor să impună un model de civilizaţie, până la urmă, nu sfere de influenţă ?
Modelul de civilizaţie se impune prin superioritatea economiei, a tehnologiei, a valorilor politice şi culturale ale lumii care le produce, nu, ca în trecut, prin forţa militară şi compromisuri în scopul stabilirii unor zone de influenţă.

20 august 2009

Interviu realizat de ARMAND GOSU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22