Pe aceeași temă
Sunteţi o veche „regionalistă“. Cum găsiţi ultima iniţiativă de a reorganiza teritorial România?
În statele UE regionalizarea (simpla descentralizare sau complexa devoluţie) a fost un instrument necesar pentru asigurarea subsidiarităţii, corectarea deficitului democratic al statului centralizat, adoptarea unor modele administrative mai flexiblile şi mai ieftine, apropiate de cetăţean. România are o tradiţie de stat centralist, greoi, birocratic în sens negativ, costisitor şi corupt. În opinia Ligii Pro Europa, a grupului Provincia şi în general a regionaliştilor, actuala structură a statului, remanenţa organizării teritorial-administrative din 1968, în forma judeţelor imaginate de Ceauşescu pentru a atomiza statul şi a-şi spori controlul personal, este principala cauză a slabei funcţionări a administraţiei, a eşecului relansării economice, a costurilor uriaşe ale aparatului birocratic şi a gradului redus de performanţă. Deşi adoptasem acquis-ul comunitar în 2007, aplicarea lui urma să se facă în statul imaginat de Ceauşescu.
Lansarea dezbaterii asupra regionalizării a fost mereu amânată de elita politică, deşi în societatea civilă aceste dezbateri, circulaţia diferitelor modele este veche de aprope două decenii. Lansarea temei acum este, în opinia mea, salutară, dar aplicarea imediată ar fi un gest disperat, de a mai bifa o poziţie de pe lista angajamentelor electorale ale PDL. La intrarea noastră în UE în 2007, negociasem Capitolul 21, „politici regionale“, cu termenul 2013 pentru adecvarea unităţilor teritoriale româneşti la unităţile din statele membre UE.
Lansarea întârziată şi pripită a unor reforme structurale poate rezulta în ceea ce numim „too little, too late“, cu riscuri enorme pentru viitor. Face parte din alfabetul guvernării ca marile reforme promise în campaniile electorale, cum ar fi aceea a structurii statului, să fie înfăptuite în primii doi ani de exerciţiu al puterii, pentru a le putea corecta din mers. Acest tip de reforme profunde, care mobilizează adversari extrem de puternici şi vocali - elitele judeţene sau propovăduitorii pericolului dezintegrării statului - ar fi de dorit să aibă loc pe fondul unei acceptanţe ridicate a actului guvernării, ceea ce este cazul la început de mandat. Un guvern erodat, cu credibilitate şi susţinere populară scăzute, fără performanţe notabile este chiar cel mai prost plasat pentru lansarea de macroreforme.
Cele 8 regiuni rămân o ficţiune, neavând prerogative şi personalitate juridică. Menirea lor era să fie o etapă tranzitorie care să acomodeze elitele administrative cu un posibil model de colaborare şi să pregătească mentalitatea publică pentru o nouă structură a statului. Nici măcar la acest nivel, cele 8 regiuni nu au funcţionat satisfăcător, dimpotrivă, au subminat încrederea în regionalizare. A le lua acum ca bază pentru o nouă construcţie ar fi o eroare colosală.
Liga Pro Europa şi grupul Provincia au pledat pentru o regionalizare care să aibă ca fundament provinciile istorice ale României, Trasilvania, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, ca fiind regiuni existente şi coerente, uşor de înzestrat cu prerogative de administrare lărgită, urmând ca în interiorul acestor provincii să funcţioneze unităţi mai mici, subregiuni sau ţinuturi, eventual cu denumirea de judeţe. În Transilvania, bunăoară, ar trebui ca noua organizare să ţină cont de specificul Maramureşului, al Bihorului, al Aradului, al Secuimii, al Ţării Moţilor, al regiunilor săseşti - Sibiu, Braşov.
Respingerea acestui model regional, care reabilitează rolul istoric al provinciilor şi le redă capacitatea de a participa, ca parteneri egali, la guvernarea României, este îmbrăţişată din diferite motive. Teama de federalizare şi apoi secesiune, prezentă mai ales în perioada de început a tranziţiei, ca ecou la dezintegrarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, s-a prelungit nejustificat până azi. Actuala rezistenţă este totuşi mai mult legată de problema redistribuirii resurselor. Dacă centrul ar pierde controlul resurselor de la nivel regional, venitul pe cap de locuitor nu ar mai putea fi menţinut la peste 15.000 de euro, cum este acum, de două ori nivelul regiunii aflate pe locul doi, Banatul, cu o medie de puţin peste 7.000 de euro, pentru a nu mai vorbi de judeţul Botoşani, cu un venit de circa 4.000 de euro per capita. Această disparitate condamnă unele regiuni la subdezvoltare şi creează inechitate la scară naţională.
În dezbaterea despre Ţinutul Secuiesc s-a auzit şi contraargumentul că judeţele Harghita, Covasna şi Mureş ar fi prea sărace ca să poată aspira la un statut special sau la autonomie, ele fiind actualmente copios întreţinute de la bugetul central. Dar analizele de acest tip omit detaliul că pe teritoriul acestor judeţe funcţionează mari companii înregistrate în Capitală, unde îşi şi plătesc taxele pe profitul realizat din apele minerale, gazul, fondul forestier, salinele, turismul respectivelor judeţe „sărace“, fără a contribui la bunăstarea comunităţilor locale.
UDMR respinge forma avansată – 8 regiuni –, deşi în comunităţile mari sau mici maghiarii nu-şi vor pierde drepturile dobândite (utilizarea limbii în şcoli, administraţie). Ce e agendă electorală şi ce e agendă a cetăţenilor maghiari?
Maghiarii din România aspiră la un tratament şi la un statut în tradiţia morală şi legală a Declaraţiei de Alba Iulia, care le garanta autonomia culturală şi, într-o măsură, autoguvernarea. Pentru ei, acesta este „contractul“ istoric cu România şi baza loialităţii lor faţă de statul român. Este periculoasă denunţarea unilaterală a acestui angajament, fie din partea guvernelor româneşti, fie din partea comunităţii maghiare. Comunitatea maghiară din Transilvania are o istorie de 1000 de ani în politica, economia, cultura şi devenirea acestei provincii, iar acest rol pare tot mai des ignorat, negat sau banalizat. Accentele antimaghiare care au însoţit dezbaterea Legii educaţiei sau, mai recent, a regionalizării, au mâhnit profund această comunitate, care se vede culpabilizată, marginalizată, atacată. Ca urmare, instrumentele lor de luptă politică riscă să se radicalizeze, aşa cum s-a întâmplat şi în alte state europene, când guvernele naţionale au tratat superficial revendicările minoritare colective. În sânul comunităţii maghiare capătă mai multă legitimitate acele voci care au atras mereu atenţia asupra duplicităţii statului român, care au prevestit continuarea disimulată a asimilării forţate din perioada ceauşistă. Toate acestea pe fondul unei propensiuni exagerate pentru compromis a liderilor UDMR, percepuţi tot mai frecvent ca exponenţi ai unei elite egoiste, ruptă de problemele şi aspiraţiile comunităţii, ocupată exclusiv cu consolidarea bunăstării personale, parte a sistemului corupt al politicii româneşti. Negarea perpetuă a existenţei Ţinutului Secuiesc este o prostie, dar şi o provocare. Cum ar reacţiona oşenii sau oltenii, dacă s-ar nega zilnic şi agresiv existenţa Ţării Oaşului sau a Olteniei? Ar fi mai productiv să se înfiinţeze o comisie dialog, pentru a evalua obiectiv şi corect avantajele şi riscurile unei astfel de regiuni cu majoritate maghiară. Comunităţile istorice minoritare de rangul şi dimensiunea celei maghiare au în statele UE statute speciale, menite să le conserve identitatea, dar şi să le întărească loialitatea faţă de statul în care trăiesc. Cu cât drepturile sunt mai substanţiale, mai consolidate şi mai puţin supuse riscului revizuirii, cu atât tentaţia secesiunii, a autoizolării este mai mică. Deplâng autismul forţelor politice româneşti, care se pierd în jocuri minore. Nu există pericol mai mare pentru o societate modernă decât laşitatea de a răspunde marilor provocări.
Cum apreciaţi prestaţia opoziţiei, USL, legată de subiectul regionalizare? Dar a presei?
Este regretabil tonul vehement, acuzator şi provocator al unora dintre jurnalişti, dar e îmbucurător că există tot atâtea voci raţionale, care echilibrează calitatea dezbaterii publice. Cât despre opoziţie, este păcat că nu aduc în prim-plan personalităţi avizate, de anvergură, capabile să tematizeze marile reforme într-o cheie pozitivă. Electoratul este sătul de minciuni şi jumătăţi de măsură, viitoarele alegeri vor fi câştigate de cei care au un program concret, clar, curajos. Mesajul antiregionalizare, vehemenţa antimaghiară ne-au trimis în cheia anilor ´90. În loc să preia cu aplomb iniţiativa unei regionalizări autentice, pe provincii istorice, şi s-o transforme în tema centrală a viitoarei campanii, în loc să ofere soluţii europene, liderii opoziţiei au dovedit încă o dată că, asemenea PDL şi lui Traian Băsescu, nu au elaborate strategii pentru dezvoltarea durabilă a României, nu sunt capabili să mobilizeze, în folosul României, nici expertiza societăţii civile româneşti, nici experienţa europeană.
* * *
Riscuri
Este extrem de periculos ca marile reforme să fie numai de faţadă. Din păcate, actuala propunere a preşedintelui Băsescu este una simplistă. Însăşi tentaţia de a menţine denumirea de judeţe traduce lipsa de viziune. Regiunile de dezvoltare acceptate în 1998, la presiunea Comisiei Europene, sunt tributare acelui moment istoric, când România nu era o democraţie funcţională, iar spectrul violabilităţii frontierelor bântuia opinia publică.
Nemulţumiri
După ani de negocieri sterile, după mai multe propuneri de statute speciale respinse în parlament, pe fondul recrudescenţei naţionalismului inclusiv în Ungaria, această comunitate de peste 1,5 milioane de persoane este pe punctul să recurgă la toate instrumentele pe care i le oferă cadrul libertăţilor fundamentale din UE, inclusiv demonstraţii, petiţii, plângeri la organisme internaţionale.
* * *
Interviu cu SMARANDA ENACHE, preşedinte al Ligii Pro Europa, realizat de RODICA PALADE
Citeste si despre: lansare intarziata, regiuni subdezvoltate, evaluare obiectiva, consolidarea bunastarii, riscurile revizuirii.
