Pe aceeași temă
Sorin Antohi (n. 1957) este profesor de istorie la Central European University, Budapesta, unde a infiintat si conduce Pasts, Inc. Center for Historical Studies. Este membru in conducerea Comisiei Internationale de Istorie si Teorie a Istoriografiei, precum si in cea a Comitetului International de Stiinte Istorice. A publicat mai multe carti, in tara si in strainatate, intre care si unele de reflectii asupra problemelor romanesti endemice si/sau curente: Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica (convorbiri cu Adrian Marino, 2001), Mai avem un viitor? Romania la inceput de mileniu (convorbiri cu Mihai Sora, 2001), Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala in Romania (convorbiri cu Alexandru Zub, 2002), toate la Editura Polirom. Pregateste pentru tipar doua carti inrudite: Ceea ce ne uneste. Istorii, biografii, idei (convorbiri cu Moshe Idel) si Situatiunea. Istorie recenta in Romania (publicistica, interviuri). Incepand din noiembrie 1990, a trait cea mai parte a timpului in Franta, Statele Unite, Ungaria, Germania, mai intai ca bursier, apoi ca profesor.
"Permanente romanesti"
O nepotrivire de calendare ne-a facut sa intrerupem in 2003 seria "rapoartelor de tara", convorbiri generale despre Romania pe care le inregistram in fiecare an. Avem doi ani de recuperat acum. Cum ti se pare tara in septembrie 2004?
Sper sa recuperez textul inedit al dialogului nostru din ianuarie 2003 intr-o carte de publicistica, planificata pentru sfarsitul acestui an. Tara: exista ceva permanent, structural, in problemele punctuale si provizorii ale Romaniei. Numai uitandu-ma la aceste "permanente romanesti" pot intelege ceea ce pare brusc, fragmentar, discontinuu, eterogen, fortuit. Metodologic, abordarea mea analitica, in care observatia participativa si contactele cu actori sociali din toate mediile se combina cu studiul comparativ al literaturii secundare despre Romania in context regional, cu lecturi de istorie si stiinte sociale, este mai complicata decat cea a multora dintre corifeii opiniei publice romanesti: cand vorbesc de probleme structurale, nu ma refer la vreo plaga endemica ("blestem", "destin" etc.), la presupuse "mentalitati" care ar trebui schimbate (ce gresit poate fi inteles conceptul de "mentalitate" la noi, ca si cum ar fi vorba de o categorie a etnopsihologiei sau psihologiei sociale, cand in realitate avem de-a face cu o viziune materialista a istoriei, care leaga constiinta de experienta si de cadrele ei!), la transmisii culturale pe durata lunga ("psihologia poporului roman", "balcanismul" etc.), ci la o istorie sociala specifica, la o pozitionare particulara a Romaniei pe harta simbolica a Europei, pe harta interactiunilor economico-sociale si geopolitice.
Istoria de acum cu canalul Bistroe ne arata destul de bine care este pozitia Romaniei.
Canalul Bistroe este intr-un fel emblema neputintei Romaniei de a-si pune in valoare capitalul geografic, in imprejurari foarte precise: constituirea unui traseu navigabil intre Marea Nordului si Marea Neagra si emergenta Marii Negre (re-emergenta, pentru cititorii lui Gh. I. Bratianu) ca zona de mare potential pentru schimburile economice. Este vorba de transferul de resurse nereciclabile, mai ales gaze naturale si petrol, intre regiuni caucaziene aflate sub controlul Rusiei (dar "curtate" tot mai insistent de Statele Unite) si Uniunea Europeana, care ramane dependenta de aceste resurse, trebuind sa-si defineasca o strategie alternativa in conditiile crizei interminabile din Irak, din tot Orientul Mijlociu largit. Romania a intarziat sa-si utilizeze resursele geografice, ratand promovarea Canalului Dunare-Marea Neagra ca ax important pentru acest transfer energetic.
Dar Canalul Dunare-Marea Neagra este valabil numai pentru barje, in vreme ce ucrainenii vor un canal pentru nave de mare tonaj.
Exact. Dar accesul vaselor mari cat mai adanc in interiorul blocului continental euro-asiatic este o problema straveche, care nu s-a rezolvat pana astazi si pe care nici canalul Bistroe nu o va rezolva. Pentru ca el este, daca ne uitam bine pe harta, excentric in raport cu axa constituita intre Marea Nordului si Marea Neagra, in care Dunarea joaca un rol central. Ucrainenii nu vor putea sa faca prea mult comert, nici macar pentru ei si "Comunitatea" Statelor "Independente" (si cuvantul stat ar trebui pus intre ghilimele, cu gandul la Transnistria, chiar Belarus), daca nu-si construiesc o infrastructura portuara si rutiera-feroviara, care sa faciliteze acest transfer. Bineinteles ca deplang alaturi de ecologistii din toata lumea devastarea ecosistemului din Delta Dunarii. Inregistrez in trecere aparitia recenta a unui ecologism veritabil in Romania, dupa ce se incepuse pe dos, punandu-se partidele inaintea asociatiilor civice; poate viitorii nostri "verzi", aliniati noului stil politic occidental - acolo, elemente ale stangii radicale si-au gasit in ecologism o cauza mai credibila decat lupta de clasa, iar tineretul, depolitizat si hedonist, se dezintereseaza de ideologiile traditionale, purtand tricouri cool cu portretul lui Che Guevara produse "etic" in Lumea a Treia -, vor regla si o parte din problemele de afiliere ale unor oameni educati si capabili de angajament public ramasi "fara de partid" din retinere fata de controversatele noastre partide politice.
Ca in toate imprejurarile, suntem cu un pas in urma.
Romaniei i-a lipsit dupa 1989 strategia pe termen lung, cel putin pentru o generatie - sa ramanem in orizontul biografiei omenesti, sa nu trecem direct in science fiction, ca in scenariile "viitorului luminos". Am vorbit, in cartea mea de convorbiri cu Mihai Sora (Mai avem un viitor? Romania la inceput de mileniu, Polirom, 2002), despre absenta proiectelor de viitor serioase din sfera noastra publica. N-am avut nici o buna strategie pe termen mediu (o jumatate de generatie, cam cat a trecut de la "Revolutie"), asa ca am ramas sistematic in situatia de a lua decizii pripite, de regula dupa consumarea unor evenimente importante, cu efecte pe durata lunga. Asta ne pune intr-o reactivitate perpetua, ocazional isterica, in mod frecvent revendicativa si ofuscata. E o atitudine care nu place nimanui: nici competitorilor, sacaiti mereu de reprosurile tardive ale Romaniei si de incercarile ei de a mobiliza sprijin international impotriva actiunilor lor, nici acelora care, aflati la o distanta mai mare sau mai mica de Romania, nu ar avea nimic impotriva formularii si promovarii unei strategii romanesti pe termen mediu, mai ales daca aceasta i-ar servi si pe ei. Un singur exemplu: daca Romania si-ar orienta invatamantul catre satisfacerea necesitatilor de forta de munca ale Uniunii Europene, cel putin fiindca urbanizarea majoritatii actualei noastre populatii rurale nu poate fi sustinuta de biata noastra economie, vecinii nostri vestici, incepand cu Ungaria, ne-ar putea sprijini financiar si logistic. Oare nu ar fi inteligent sa co-finantam cu fonduri europene pregatirea asistentelor medicale care vor ingriji (o fac deja!) batranii Occidentului? Asa ar arata o prelungire strategica, printr-o politica publica, a unui fenomen spontan, migratia internationala a fortei de munca romanesti.
Alienarea intelighentiei
Cu acest stil reactiv de care vorbesti, ce constati ca s-a schimbat totusi in Romania?
Mi se reproseaza adesea, in scris si in public, ca dau sfaturi "din avion", ca am o viziune neagra, bazata pe "rea-credinta" si potential nociva, asupra "realitatilor romanesti" sau a "fenomenului romanesc". De fapt, petrec aproximativ doua luni pe an in Romania, in mai multe transe, iar in acest an calendaristic voi locui aici aproape trei luni, suficient timp ca sa ma uit in jur, sa ma documentez, sa discut cu compatriotii, sa fac observatie participativa. Antropologi sau istorici care nu s-au nascut, nu au fost formati si nu au trait in Insulele Trobriand sau in Grecia Antica peste trei decenii (asa cum e cazul meu in Romania), ne-au dat lucrari clasice despre aceste societati si culturi. Trebuie sa mi se acorde si mie putin credit, prin urmare. Pe de alta parte, urmaresc presa romaneasca si de la distanta, prin Internet, vad programe romanesti de televiziune prin satelit, vorbesc cu romani si cu specialisti in problemele romanesti, citesc mare parte din ceea ce se scrie analitic despre tara noastra. Spun lucruri cu caracter oarecum defensiv, desi cred sincer in dreptul meu la libera circulatie, pe care l-am asteptat multi ani; le spun pentru a le readuce in atentia acelora care, desi par sa traiasca nominal in Romania, sunt chiar mai absenti decat mine de pe scena noastra publica, in orice caz mai putin atenti la transformarile care au loc in Romania. Multi intelectuali romani nu se gasesc in raportul strans pe care-l am eu, voit, cu Romania profunda: mai ales in ultimii zece-cincisprezece ani, ei si-au construit buncarul in care sa se poata izola intre voiajele lor in strainatate, astfel incat isi permit sa ignore o parte din lucrurile pe care eu, aflandu-ma aici doua-trei luni pe an, le explorez si le analizez cu aviditate. Este o chestiune care m-a preocupat de mult si despre care am vorbit adesea: alienarea intelighentiei - ma refer in primul rand la aceia care trec la noi drept intelectuali publici: "analistii", "publicistii comentatori", "seniorii editori" (unul dintre barbarismele recente cele mai savuroase). Multi dintre acesti analisti au ajuns in pozitii privilegiate intr-o tara in continuare saraca. Ei sunt tentati fie sa neglijeze realitatea Romaniei profunde, fie sa o prezinte in roz, uneori intr-un mod discursiv inrudit cu telenovela: "crima si viol", "coruptie", "nudaspaga.ro", intrigile de alcov al "vipurilor", urmariti de la stadiul de "vipusti" pana in mormant, totul intr-o atmosfera de carnaval institutionalizat, subventionat de Uniunea Europeana (si, pentru cei mai smecheri dintre romani, de toti ceilalti concetateni). Pe scurt: eppur si muove, ba chiar prosperam cu totii desi nu ne dam seama, mergem spre "noi culmi de progres si civilizatie". Este un mod de a vedea foarte asemanator cu acela in care elita politica romaneasca isi priveste propria tara: din Mercedes-ul sau masina de teren cu geamuri fumurii, trecand in mare viteza de la buncar la buncar, de la resedinta (secundara) somptuoasa la sediul Parlamentului (aurit tot mai frenetic pe banii publici) si de acolo la aeroport, "in delegatie" sau in vacante de lux. De aceea, libertatea de expresie nici nu mai trebuie ingradita, nu mai e nevoie de cenzura: ai nostri spin doctors, fruntasii politici, "analistii", chiar inarticulatii corespondenti judeteni ai posturilor de televiziune, se uita la tara lor printr-un ecran de multumire de sine, surprinsi poate si ei, daca au momente de autoscopie lucida, de posturile pe care le ocupa si de ecoul lor public masurat de sondaje, de viata lor indestulata pana la sastisire. Sunt rari aceia care, dupa ce s-au ajuns, continua sa se intereseze, dincolo de populismul cinic, de soarta compatriotilor mai putin intreprinzatori, mai putin norocosi, fara "spate" si avere. Pana la un punct, accept ca pentru a rezista Romaniei zi de zi ai nevoie de cate o doza de orbire voluntara, de betii ocazionale cu apa rece, de momente in care negi evidenta, in care exagerezi si generalizezi semnele izolate si timide ale schimbarii in bine. Dar spiritul critic, singurul care ne abiliteaza sa ne exprimam in chestiunile binelui comun, nu trebuie sa ni se atrofieze. Nu pledez pentru asceza, pentru renuntarea la bunurile pamantesti, chiar daca optiunea mea personala este cumpatarea. Averea obtinuta prin munca onesta este vrednica de stima, e normal sa "zambesti tot drumul catre banca", vorba americanului. Totul este ca prosperitatea personala sa nu te orbeasca, mai ales daca vrei sa formulezi judecati asupra ansamblului societatii.
Se continua traditia rupturii elitelor de rest?
Ruptura elitelor de rest, daca este sa facem o bucla spre istoria noastra interbelica, mi se pare mai grava acum. In perioada interbelica exista intr-adevar o clasa mijlocie, oricat de subtire si precara, din randul careia se ridicau in majoritate elitele intelectuale si politice. Pe de alta parte, in acea perioada existau si cai de iesire din strafundurile societatii romanesti, din clasele sarace catre elita. Dar, pentru a putea accede la nivelul elitelor, toti aspirantii, fie de clasa mijlocie, fie de mai de jos din societate, trebuiau sa asimileze valorile clasei mijlocii. Deci, fiul de taran care ajungea prin sistemul burselor private sau de stat sa faca studii in strainatate si sa devina profesor de universitate, practicant al unei profesiuni liberale si/sau functionar public/politician trebuia sa invete sarguincios o meserie si sa asimileze valorile clasei de mijloc, pe vremea aceea relativ stabile, de regula conservatoare, organizate de cresterea si prezervarea proprietatii private, pe cai cinstite si intr-un raport armonios cu binele public. Pe de alta parte, erau valori care izvorau dintr-un stil de viata foarte specific, elitele fiind adesea in legatura stransa cu Romania profunda, niciodata la o distanta mai mare de o generatie sau o casatorie. Erau insa si intelectuali care veneau din clasa mijlocie inferioara - corp ofiteresc de rang mijlociu, functionarime, mici intreprinzatori etc. - si care isi petreceau viata mai ales in Bucuresti sau in celelalte orase. Ei tindeau pana la urma sa vina cu totii in Bucuresti - si in Iasi, in prima perioada de dupa Unirea din 1859. Fenomenul s-a accentuat dupa primul razboi mondial, cand elitele tinere erau atrase de o Capitala care se dezvolta impetuos, chiar daca excesiv si haotic, dupa logica unui stat supracentralizat de la periferia sistemului mondial. Or, asta ii scotea pe multi intelectuali din mediul lor natural de existenta si ii izola de "talpa Tarii", pe care o reconstituiau eventual prin idealizare, ca pe un fel de Arcadie pe care o apreciezi cu atat mai mult cu cat esti mai departe de ea. Pentru ardeleni, sa ne reamintim, mutarea la Bucuresti dupa Marea Unire era cam la fel de dificila ca stabilirea la Budapesta, in ciuda diferentelor evidente de statut ale unui roman in cele doua capitale. Publicistica lui Goga este elocventa in acest sens, asa cum a aratat de curand fostul meu student, Razvan Paraianu, in teza lui de doctorat. In perioada de dupa 1989, majoritatea celor care se exprima public provin din echivalentul mutant acestei paturi mijlocii din vremea comunismului de stat. Acesti concetateni au cunostinte aproximative despre mediul social al Romaniei profunde, formate la mana a doua, prin turism sau in cadre artificiale (practica agricola, de pilda), mai rar prin naveta sau stagii mai indelungate spre/in sate si targuri. Sau, culmea, vin din Romania profunda, dar, din considerente de snobism mimetic si de arivism, au ales sa isi ascunda originile, de care se rusineaza fara temei, alegand foarte rapid sa imite discursul despre societate pe care il tin cei care nu o cunoscusera realmente niciodata. Am fost mereu surprins de inabilitatea unora dintre arbitrii opiniei publice din Romania, despre care stiu in mod pertinent ca provin din straturile inferioare ale societatii, de a-si asuma senin originile: ei oscileaza intre tentatia de a si le ascunde, cea de a si le exalta agresiv (vezi "dinastia" de moti etc.) sau de a si le drapa in genealogii fictive, dintr-o pudoare si dintr-un complex de inferioritate pe care le gasesc deplasate. Nici macar intrarea in "noua clasa" a postcomunismului, cea a noilor imbogatiti (nouveaux riches, "ciocoi", oricum le-am spune), nu pare sa duca automat la impacarea parvenitului cu propriul trecut, cu propriile origini. Poate e inca prea devreme sa observam instalarea tuturor oligarhilor nostri in conditia de boieri, de "baroni locali": mai trebuie inca sa ctitoreasca niste biserici (am vazut ca donatorii se supun canonului iconografic numai pe jumatate, lasandu-se pictati in costumul Armani, nu in toga bizantina), sa mai faca alte danii, sa cumpere echipe de fotbal etc. La scara istoriei sociale, cincisprezece ani nu sunt suficienti pentru "rutinizarea tunului", daca pot adapta un celebru concept al lui Max Weber. Nu ne-a mai ramas mare lucru din "vechiul regim" romanesc, dar persista refuzul individului de a se "prezenta in viata cotidiana" ca actor social liber, autonom si egal, care nu are nevoie sa-si poarte la vedere arborele genealogic. Asemenea tribulatii identitare, specifice crizelor de crestere ale modernitatii, nu raman fara consecinte asupra situarii intelighentiei noastre, asa cum stim dintotdeauna. E normal sa-ti asumi filiatii intelectuale ideale, sa le folosesti pentru a-ti forja o personalitate, pentru a te plasa intr-o serie. Totul este sa faci asta cu luciditate, sa pastrezi o sanitara "distanta de rol".
Idealizarea provinciei profunde si a originilor modeste devine pentru multi un blazon.
Da, e un fenomen direct legat de autodenigrarea pana la stigmatul etnic ori ascunderea originilor "obscure". Pe scurt: daca nu cedezi urii de sine, nu poti vorbi despre Romania profunda decat in termenii idealizarii, atribuindu-i valori pe care nu le-a avut niciodata sau pe care le-a pierdut.
Lipsa constiintei unei umanitati comune
Din acest tablou lipseste tocmai umanitatea generala, pe care cetatenii Romaniei, fie ca sunt intr-un sat mic, fie ca sunt intr-un oras mare, o au in comun, indiferent de originea lor sociala, etnica, indiferent de toate celelalte deosebiri. O asemenea carenta, lipsa constiintei unei umanitati comune, e cu atat mai grava cu cat romanii nu par legati suficient de o legatura social-politica, de "lucrul public". Astfel, persistenta afilierilor si solidaritatilor premoderne, de tip clanic, precum si prioritatea lor in raport cu orice alte forme de sociabilitate, constituie deopotriva un simptom si o explicatie al/a modernizarii noastre problematice: tardiva, reversibila (de-modernizarea comunista a societatii a coincis cu modernizarea mutanta, de tip sovietic, a economiei), discontinua temporal si spatial, mereu in santier, dar numai foarte rar intr-un proiect urmarit riguros. Exista, pe deasupra, o topologie foarte ciudata a Romaniei, prin care totul se concentreaza exclusiv la Bucuresti, in cateva cartiere centrale si suburbii rezidentiale. Sa notam numele uneia dintre ele: Village français, complexa expresie a ceea ce eu numesc bovarism geocultural. Daca e sat, sa fie francez, macar cu numele; daca e periculos de aproape de Bucuresti - un oras in paragina, abandonat bucurestenilor fara avere - si de mahala - locul geometric al fuziunii intre rromi si romani, un arhipelag (cartat recent cu mare obida si fara transporturi estetice, de la origini pana in prezent, de fostul meu student, Adrian Majuru) ce tinde sa acopere intregul spatiu citadin -, sa fie cel putin un ghetou de lux. Acolo, in "satul francez", stau sau viseaza sa stea elitele: tot ce subzista "dupa blocuri" sau in sate e nedemn sau fara importanta. Aceasta topografie s-a inradacinat in spiritul public in mai mult de un secol de efort centralizator al statului. In ultima vreme, ea este compensata de un regionalism ofuscat si negativ, cateodata inspirat si finantat de obscure institutii si organizatii straine, rezumat de una din multele celebritati cu notorietate meteorica de dupa 1989 - numerosi romani si-au luat, impreuna cu "ratia de libertate", cele cincisprezece minute inevitabile de faima de care vorbea Andy Warhol, fie si la o televiziune de apartament sau in "promotia" unei paste de dinti - in formula "m-am saturat de Romania". Atitudinea e prezenta mai ales in Ardeal si Banat, dar am avut pana si un (ridicol) Partid al Moldovenilor. "Analiza" pe care o face banateanul sau ardeleanul care tuna si fulgera impotriva centrului de la Bucuresti este frecvent o simpla tirada orientalista (in sensul geografico-simbolic al termenului, initiat de Edward Said). Bucurestiului i se reproseaza balcanismul si i se opun valori si stiluri de viata central-europene, care ar fi inca prezente in Ardeal si Banat. Daca insa ne uitam la dezvoltarea si demografia celor doua provincii sub regimul comunist, observam ca ele sunt in mare masura rezultatul unui mare transfer de populatie din Moldova, o alta regiune orientalizata. Transferul a inceput sub Gheorghiu-Dej, prin dezvoltarea centrelor industriale de traditie, cum ar fi Brasovul. Sibiul a inceput la un moment dat sa aiba o populatie mare de olteni, Timisoara, dupa foametea din 1946-1947, avea o mare colonie de moldoveni, implantata in interstitiile create prin deportarile in Baragan. Din orasele ardelene si banatene a disparut aproape total populatia care se afla in clasa de mijloc in mod traditional (prin merit propriu si datorita circumstantelor istorice defavorabile etnicilor romani), si anume germanii si evreii; nici maghiarii nu se simt prea bine, deoarece nu toti maghiarii din orasele noastre provin din clasa de mijloc (satenii si muncitorii maghiari au inlocuit in structura comunitatii lor etnice pe burghezii declasati de comunism, fenomen inregistrat de toate subgrupurile etnice din compozitia burgheziei; burghezii maghiari de origine evreiasca au pierit in numar mare in Holocaust; alti burghezi maghiari, nu neaparat horthysti, au "fugit" in Ungaria). Pe scurt: cine s-a gasit sa dea lectii de central-europenism? Este oare sigur ca aceste "voci" au ceva de-a face, dincolo de "identificarea asociativa" (bovarica, dar ocazional onorabila), cu Mitteleuropa? Romania se gaseste in criza "la orase si sate", ca sistem, din pacate comunismul a devastat cam toate acele identitati si structuri regionale/locale pe care ne puteam sprijini in reconstructia postcomunista. Mai nou, mobilitatile in interiorul Romaniei trebuie coroborate in 2004 cu mobilitatea pe scara continentala si globala, care antreneaza in primul rand paturile cele mai sarace din Romania, in special dupa anul 2002.
Ca urmare a "strategiilor" proprii, reactia naturala a societatii a fost fuga
Am fost de curand in Moldova si am vazut foarte multe masini cu numar de Italia. Si mi-am zis: turismul romanesc a dat lovitura! Italienii vin sa vada manastirile. Am aflat insa ca erau moldoveni plecati in Italia acum 5, 6, 7 ani, care au facut bani acolo, si-au reglat actele, se intorc in Romania si isi construiesc case. In nestire. Adica oamenii si-au rezolvat problema migrand.
Da. Am spus-o in foarte multe randuri: Romania are vocatia de a-si gasi pana la urma solutii sau de a le primi (cam fara voie) de la altii, gratie unor conjuncturi externe. Uneori sunt solutii catastrofale, ca sovietizarea, alteori sunt solutii foarte favorabile. Cum sugeram mai inainte, una din explicatii consta in incapacitatea noastra de a construi centre economice si de putere relativ autonome, precum si institutii puternice, in stare sa-si formuleze strategii pe termen lung pe care sa le poata sustine economic si prin coerenta unui proiect de viitor. Este o chestiune veche la romani, incepe din perioada feudala, se mentine si astazi. Ea se reconfigureaza (se "reinventeaza") in etape istorice diferite, dar e una din constantele acelea pe termen lung la care m-am referit deja. In cazul Romaniei de dupa 1 ianurie 2002, de dupa ridicarea obligatiei de viza Schengen, solutia extraordinara, din nou exogena, a fost posibilitatea migratiei in masa catre Occident. Aceasta migratie in masa este de altfel al doilea lucru bun pe care eu il constat in cincisprezece ani de postcomunism (primul lucru bun a fost insasi caderea comunismului; nu pot identifica un al treilea). Cam tot ce am facut noi, pe baza "strategiilor" proprii, mi se pare un esec net. De pilda, nu am stiut sa facem privatizare in Romania. Am ruinat putinul care ne ramasese de la comunism, asa bizar cum era, desi era singura noastra avere. Am devalizat Romania timp de un deceniu si jumatate, prin inchiderea in politica "nu ne vindem tara", a carei continuare tacita, dar cunoscuta de toata lumea, este "o luam noi pe gratis." In acest sens, guvernele Romaniei postcomuniste au avut un comportament riguros asemanator. In anul 1989, Romania era decapitalizata. Nu existau capitalisti, fiindca nici macar "mandatarii" nu incapusera in "societatea socialista multilateral dezvoltata"; pe de alta parte, nu exista nici un stat functional, care sa se poata transforma intr-o serie coordonata strategic de antreprenori capitalisti de anvergura, pentru a intra cu ceea ce avea in vistierie pe piata libera nascanda. Statul roman, sau macar oligarhia ridicata pe ruinele statului-partid, daca ar fi avut o bruma de inteligenta... Dar la noi exista mai curand viclenie! O viclenie lacoma, ticaloasa la nevoie si mereu oportunista, la nivelul intelectual si moral al unui plutonier "descurcaret", al unui maistru cu rol de vechil intr-o fabrica de stat, al unui presedinte de CAP "gospodar". Asta este "inteligenta" pradatorului si parazitului, sustinuta de etica "tunului", nemiscibile cu alte inteligente concurente si cu "etica protestanta" intr-o economie de piata "functionala" (pentru a folosi termenul obsedant). Asa obtinem "strategia" economica a Romaniei timp de cincisprezece ani. Astfel, coruptia a fost mai lucrativa decat activitatea economica legala. Bineinteles ca o atare situatie avantajeaza direct si rapid actorii din epicentrul coruptiei, legat de aparatul de stat, fiindca statul roman ramane principala afacere romaneasca, mai ales in conditiile in care, dupa ce si-a secatuit mizera punga, el continua sa primeasca din strainatate pentru distribuire practic discretionara sume al caror total depaseste investitiile directe (nu mai amintesc de tristul fapt ca si printre acestea din urma gasim miliarde "de carton", promisiuni neonorate, "tunuri"). Reactia naturala a societatii a fost desigur fuga, dupa sau in loc de rezistenta. Intelectualii romani, cum mai spuneam undeva, fug de Romania in primul rand intr-o sfera simbolica in care Romania profunda nu exista, dar fug si cu picioarele. Populatia simpla care nu are acces la sfera simbolica fuge pur si simplu. La inceputul anilor '90, plecarile masive se faceau inspre tarile cu o politica mai favorabila imigratiei sau cu sisteme birocratice atat de haotice, incat romanul se putea strecura in interstitiile sistemului legal, alaturi de alti imigranti si de marginalii locali. Statele Unite sunt exemplul perfect pentru asta, si de aceea sunt si tara cea mai primitoare din lume. Acest fenomen s-a atenuat catre sfarsitul anilor '90, iar plecarile in numar tot mai mare au inceput sa se orienteze catre Europa occidentala.
Efectul ridicarii vizelor
Revin la momentul epocal: 1 ianuarie 2002. Abolirea vizelor Schengen a economisit emigrantilor potentiali zile de coada la consulate, nopti dormite prin parcuri pentru postulantii veniti din alte localitati, alergarea dupa tot felul de acte, precum si sumele de bani care trebuiau platite pentru o obtine viza rapid sau nu tocmai legal. Un numar crescand de cetateni au inceput sa-si poata permite o calatorie in Occident. E vorba, in esenta, de lumea modesta a oamenilor care respecta legea si care, desi redusi de proasta noastra dezvoltare economica la o situatie de saracie fara speranta, isi pot lua acuma lumea in cap, ieftin si grabnic. Asta am intalnit in peregrinarile mele occidentale dupa anul 2002: lumea simpla din Romania profunda, care nu avea nici iluzia unei cariere in Occident, dar nu-si lua nici riscul de a umbla cu vize si pasapoarte false, de a trece fraudulos frontierele sau de a ramane ilegal in strainatate. A aparut deci formula "semilegala" - nici complet ilegala, nici complet legala -, de a-ti gasi (cu o viza turistica sau cu un contract oneros) poteca spre lanul de capsuni spaniol, catre azilul de batrani italian, catre posibilitatea unui castig bunisor "la negru", eventual in asteptarea regularizarii statutului de imigrant. Noi nu avem cifre exacte privind proportiile si consecintele migratiei in masa. Le-am cautat peste tot, a trebuit sa ma resemnez la guesstimates si ipoteze. Majoritatea cetatenilor care castiga primele mii de euro sau de dolari nu se duc neaparat la Western Union, care altminteri cunoaste o relansare extraordinara in vestul Europei datorita marii migratii postcomuniste din Est, iar la noi s-a impus spectaculos in ultimul an si jumatate, deschizand terminale peste tot. Ca si casele de schimb valutar, ghiseele Western Union infloresc gratie emigrantilor, fiindca nu putem vorbi serios de un turism international in tara noastra. Pe de alta parte, daca socotim ca fiecare din acesti cetateni face mai multe drumuri pe an acasa, iar unii membri de familie isi viziteaza "sponsorii", avem de-a face si cu un transfer "personalizat", bani adusi in san, obiecte puse in carca si trecute fara urme prin vama (urmele mai apar, totusi: vilele vamesilor etc.). Cine poate contabiliza asta?
Explozia creditelor
Asa s-ar putea explica numarul mare de case care se construiesc?
Nu s-ar explica daca ar fi vorba numai de 3-4% din PIB, cat am citit ca ar aprecia specialistii sumele repatriate in Romania de stranieri (sa extindem aceasta porecla-renume de la fotbalisti la toti migrantii!). Nu pot sa avansez un procent, dar avem si alte indicii ale ordinului de marime: sistemul creditelor, multa vreme stagnant, care a explodat cam la un an dupa debutul migratiei fara vize. Creditul modest (de pilda, pentru cumpararea de aparate electrocasnice) si, spectaculos, acela mai ambitios si pe termen mai lung (de pilda, creditul imobiliar), leasing-ul, alte asemenea instrumente, nu ar fi aparut la pe scara atat de larga fara influxul de moneda de la migranti. Nici interventiile Guvernului si Bancii Nationale in sistemul de creditare nu par sa fi stavilit procesul, care se va stabiliza probabil numai atunci cand vidul din gospodarile romanilor se va mai fi colmatat cat de cat. Intre momentul in care sistemul de credite era aproape nul si momentul in care el a crescut exponential, nu a existat o crestere salariala semnificativa, iar cresterile PIB-ului anuntate de oficialitati nu se distribuie astfel incat toata lumea sa-si cumpere frigidere noi, ca sa nu mai vorbim de autoturisme si case. Companii ca Altex si Flanco au aparut efectiv peste noapte, maturand buticurile placate in marmura in care se expunea cate o masina de spalat Whirlpool; hipermarketurile se inmultesc si incearca sa permanentizeze atmosfera de consum bulimic a Craciunului si Pastelui, desi cei mai multi cumparatori nu-si umplu nici pe departe uriasele cosuri pe rotile; se construiesc multe case, desi majoritatea raman in exteriorul perimetrelor urbane si racordate la infrastructura minima (drum asfaltat, canalizare, gaze), sunt resedinte secundare foarte sporadic utilizate ori locuinte fantasmatice la care migrantii viseaza sa se retraga dupa ce-si vor fi facut plinul; romanii merg in numar tot mai mare in vacante (daca sunt economi, merg in strainatate…), desi turismul social ramane speranta multora. Chiar daca introducem si necunoscuta economiei subterane (desi vorbeam de economie subterana puternica si cand saracia era inca mai evidenta), admitand ca ea reprezinta un sfert sau mai mult din PIB, tot nu ne iese socoteala: prosperitatea relativa a ultimilor ani, evidentiata de consum si investitii imobiliare, precum si de indicatori precum cresterea depozitelor populatiei in banci, nu are surse preponderent interne!
Migrantii romani merg la Firenze, nu la Florenta Cum apare acest flux migrator in Occident?
Pot sa povestesc anecdote la nesfarsit, pentru a "pune carne" pe analiza mea. O anecdota foarte draga are drept cadru Florenta, pe care romanii o numesc astazi Firenze. Migrantii merg la Firenze, nu la Florenta, numele romanizat (prin franceza si germana) al localitatii toscane exista (exista?) numai pentru patura scolita. Autogara din Firenze are 4 ghisee, despartite de un fir pe care atarna un anunt in limba romana, aproximativ: "Va rugam sa stati disciplinat la coada". Intrigat, am realizat ca doua dintre cele patru ghisee erau deservite de romani si apartineau firmei sibiene Atlassib, mare transportator de persoane la nivelul continentului. Deci, la autogara din Florenta, ca si la altele din Occident, curse gen Suceava-Taranto au devenit o rutina. Firma amintita pare unul dintre primele exemple de corporatie multinationala bazata in Romania, oferind curse interurbane romanilor si strainilor sensibili la faptul ca are autocare de calitate, preturi mai interesante decat companiile concurete. Eu as cere unui student sa scrie o lucrare de master despre evolutia firmei Atlassib, pentru a arata cum a crescut geografia ei "tentaculara", desenata de stranieri. In ultima vreme, am fost adesea abordat prin colegii mei universitari de politicieni occidentali, in primul rand din Spania, Portugalia si Italia, care au vrut sa-mi afle opinia despre aceste miscari de populatie, exprimandu-si interesul pentru continuarea tendintei. Se deschid centre comunitare, biserici catolice din Europa occidentala sudica isi ofera spatiul pentru serviciul divin crestin ortodox. A aparut si preotul Gastarbeiter! La Pisa, langa celebrul turn, vezi afisul unui concert cu manelisti pentru comunitatea romaneasca, cu mentiunea putin plauzibila "in beneficiul spitalelor din Romania". De la anecdote, sa revenim la cifre. Presa vorbeste ca 10% din populatie ar fi in strainatate, presedintele Iliescu insusi foloseste public cifra de doua milioane, altii spun ca 10% din populatia activa a emigrat. Cert este ca lumea sindicala s-a linistit: liderii ei s-au imburghezit, masa de manevra a cam disparut, cu exceptia unor profesiuni legate de glie, ca invatamantul, in care persista o oarecare agitatie sindicala, si mineritul, care-si traieste inca patologia economico-sociala si politica, atat de violent prezenta in spatiul nostru public pana la tarzia intemnitare a lui Miron Cozma (e greu probabil sa-ti accepti conditia de lumpen dupa ce un presedinte ti-a multumit pentru devastarea Capitalei, ai rasturnat cel putin un guvern, ai invins pe campul de lupta armata si fortele de ordine publica). Poate ca statisticile trebuie culese tot prin cercetare de teren: la Lisabona, in fata ambasadei romanesti, am vazut anul trecut o lunga coada enorma de compatrioti asteptand sa fie casatoriti de consul. Stiu cifre din toate orasele pe care le-am vizitat, deseori oferite de autoritatile locale, stiu cifre globale oferite de autoritati la nivelul guvernamental si parlamentar in Italia si Spania. Dar si acesta e un excelent subiect pentru o cercetare empirica, sa speram ca un tanar o va face. Am toata increderea, de fapt, fiindca o parte dintre tinerii pe care i-am numit candva "Generatia 2000" (prefatand cartea de debut a doi dintre ei, Liviu Chelcea, proaspat doctor in antropologie de la University of Michigan, Ann Arbor, si Puiu Latea, doctorand la aceeasi universitate, unde preda marea specialista in studii romanesti Katherine Verdery) si-au incheiat cu brio formarea, au inceput sa-si publice studiile si cartile.
(continuare in numarul viitor)
