Pe aceeași temă
Cum a început lupta Asociaţiei 21 Decembrie 1989 pentru aflarea adevărului legat de revoluţie?
În 1990 s-a depus o cerere la Parchet pentru ziua de 21 decembrie. S-a deschis un dosar, dar, din păcate, nu s-a obţinut prea mult în perioada respectivă. Undeva, prin 2004-2005, a fost condamnat un miliţian care fusese în Piaţa Universităţii în noaptea de 21 decembrie. Când lumea se aştepta mai mult, după venirea Convenţiei la putere, nu s-a făcut absolut nimic. Asociaţia 21 Decembrie a intrat în degringoladă, au apărut fracţiuni, au fost lupte interne până prin 2002, când am intrat în sediu în calitate de preşedinte. În 2003 am aflat că sediul e pierdut. A fost un an în care am avut procese de nu mai ştiam, de luni până vineri eram în tribunal. Abia spre începutul lui 2004 am început să echilibrez un pic lucrurile, măcar în interiorul asociaţiei. După asta, în martie 2004, am ieşit în stradă. Ştiam că termenul de prescripţie s-a redus de la 20 la 15 ani pentru omor şi omor deosebit de grav - erau două capete de acuzare şi păreau a fi cele mai plauzibile la momentul respectiv.
Din ‘90 până în 2004 aţi avut vreun semn că s-a lucrat ceva la dosarele revoluţiei?
În 1994-’95 toate dosarele revoluţiei au fost închise cu „neînceperea urmăririi penale“, fără a fi niciodată înştiinţate părţile vătămate despre această chestiune. Părţile vătămate au avut dosare, adică, dacă a fost ucis un om sau a fost rănit, lui i s-a făcut dosar, dar niciodată nu s-a făcut dosar pentru presupuşi vinovaţi, nici măcar să se spună că „în zona cutare a tras unitatea Y, comandată de ofiţerul X“. Cercetările în dosare s-au derulat din ianuarie până în 13-15 iunie 1990. După ce a venit Convenţia la putere, am zis că ei trebuie să facă ceva. Dar n-au făcut absolut nimic. Pentru mine asta e surpriza cea mai urâtă.
S-au apucat să cerceteze Timişoara, Sibiul, Clujul, foarte bine, dar nu s-au atins de Bucureşti. Dar şi acolo unde au făcut ceva au cercetat doar perioada 16-22 decembrie, dar după 22 nu s-a dus nimeni mai departe.
În 2004 am avut o discuţie dură cu procurorul general Botoş, cu pumnul în masă, cu urlete. Apoi am iniţiat hărţuirea cu mitinguri până prin octombrie-noiembrie, dar nu dădea niciun rezultat. În august, procurorii mi s-au plâns prima dată că nu au plângere şi nu pot să dea drumul la dosar. Atunci am spus: „vreţi plângere, vă dau eu plângere!“. Şi am înregistrat o plângere în care solicitam redeschiderea dosarului şi cercetarea evenimentelor din perioada 14-28 decembrie 1989, astfel încât prin septembrie au dat drumul la lucrare. Mi-am dat seama că şeful Parchetelor Militare la timpul respectiv, generalul Joarză, e un tip care poate fi dus. L-am luat încet, i-am dus două casete video de la revoluţie şi i-am spus: „hai să facem un proces verbal“. Am stârnit curiozitatea presei – urma aniversarea a 15 ani de la revoluţie, o cifră rotundă, Iliescu era pe final de mandat şi presa era mai atentă. După o lună i-am dus completarea la plângere, în care trecusem genocid, instigare la distrugeri de obiective, articole imprescriptibile, asta lăsând la o parte omorul şi omorul deosebit de grav. Nu mai spun numele învinuiţilor, generalii şi Iliescu, care era încă preşedinte... I-am prezentat completarea lui Dan Voinea, pe care nu-l cunoşteam. Am fost foarte atent la el când a citit-o şi am văzut că nu i se mişcă muşchii pe faţă, nici a dezinteres, nici a spaimă. După ce a terminat de citit, mi-a zis: „da, d-le Mărieş, acum mi-aţi dat de lucru!“.
Mergând destul de des la Parchet, la un moment dat, ca să nu mă mai vadă pe-acolo, Joarză i-a spus lui Dan Voinea să vină aici, la asociaţie, să facă audieri. La uşa asociaţiei aşteptau 30 de oameni după-amiaza ca să fie audiaţi, iar Dan Voinea stătea aici până la 1-2 noaptea şi scria. Şi azi aşa, mâine aşa, a ţinut-o din septembrie până în octombrie, pentru că veneau oameni şi de la alte asociaţii. Nici mie nu-mi venea să cred. În fine, audieri-audieri, dar văzând că nu se întâmplă nimic altceva, am întrebat: unde e reluarea cercetării în dosar? Unde e întreruperea prescrierii? În 7 decembrie, după proteste şi presiuni în faţa Parchetului – mai era o săptămână până la prescriere - se dispune reluarea cercetărilor pentru omor şi omor deosebit de grav din perioada revoluţiei.
Plângerea dumneavoastră viza doar Bucureştiul sau era pentru toată ţara?
Este pentru prima dată când avem o plângere la nivel naţional. Niciodată nu a fost un întreg: Clujul s-a plâns pentru el, Sibiul pentru el, Timişoara pentru ea. Apoi, e prima dată când e depusă o plângere pe fapte imprescriptibile. La fel, este prima dată când se încep audierile plecând de la victimă către autor. De exemplu, victima spune că a fost în zona Antiaeriană şi tu verifici şi vezi că în Antiaeriană a fost unitatea cutare şi cauţi evidenţele, comanda şi militarul care a tras. Lăsăm la o parte faptul că nu era nimic construit la nivel naţional şi că a trebuit adunate toate probele, dar avem acum proba că s-au distrus foarte multe documente începând din ianuarie ‘90, s-au falsificat jurnale de luptă - sunt probe obţinute în această toamnă. De exemplu, dacă la o unitate militară se vorbeşte despre Ceauşescu în 18 decembrie ca despre „dictatorul“, e clar că actul ăla e falsificat! Au început să se adune probe de la sectoare, de la secţiile de poliţie, de la Curtea Supremă, unde erau toate listele de la Jilava, atâtea câte s-au făcut în noaptea respectivă.
Deci, s-a construit un dosar la nivel naţional, au fost trimişi procurori în teritoriu să audieze, i-au mai ajutat cei de la parchetele locale. S-a muncit doi ani jumătate. Numai că a picat şi cealaltă pleaşcă tot pe generalul Voinea, căruia i-au zis să ia şi dosarul mineriadei, şi dosarul MISA, şi dosarul comunismului... Toţi aveau încredere în Voinea, toţi îl voiau pe el, dar cât să facă un om?
În 2007 dosarul revoluţiei era gata în proporţie de 60%, al mineriadei pe la vreo 80% şi la cel cu morţii din 13 iunie era rechizitoriul făcut, pentru prima dată Iliescu era învinuit, alături de Chiţac şi încă câţiva ofiţeri, pentru participaţiune la omor deosebit de grav. Şi atunci apare faimoasa decizie a Curţii Constituţionale, care spune că în dosarele care se află în cercetare se disjunge partea civilă de partea militară. Cu rechizitoriul făcut, procurorul este nevoit să rupă acest dosar şi să dea o parte la civil, de unde-l scoate de sub urmărire, şi o parte militară, care rămâne la ei.
Prin urmare, lui Dan Voinea i se ia dosarul mineriadei în întregime, disjunge şi dosarul revoluţiei şi dă partea civilă. Noroc că a fost deştept şi n-a dat probe. Din disjungerea asta mi-era clar că nu mai poate să iasă ceva bun. Într-un dosar în care armele au fost militare, gloanţele au fost de la militari, ordinele au fost civile, s-a tras la grămadă şi-n militari, şi-n civili, nu poţi să lucrezi separat. Sunt cazuri în care civilul a ucis un militar în diversiunea creată - atunci ce faci? Pe ăla unde îl dai? Pe militar îl dai la militari şi pe Iliescu, care a dat ordine, îl dai la civili? Până acum m-am ferit, dar azi spun: a dat ordine începând de la ora 1, când Ceauşescu nu era arestat, cel puţin nu se ştia. În ce calitate dădea Iliescu ordine? O spune colonelul Raţ, şeful Direcţiei I, care se ocupa de aşa-zişii disidenţi, pentru că disidenţii erau unii reali, iar alţii aşa-zişi. La ora 1, sunând pe un fir scurt, surprins, dezvăluie: „n-am înţeles nimic, mi-a răspuns Ion Iliescu“. La ora 3 era la Ministerul Apărării şi scrie că „d-l Iliescu dă ordin să fie arestat generalul Mihalea“, pentru că, vezi doamne, vrea să fugă. El scrie: „d-l Iliescu dă ordin“.
Cum aţi apelat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului?
În 2007, am trimis din nou acţiune la CEDO, pentru că mai aveam una din august 2004, când am depus prima plângere la Parchet. Am renunţat la cea din 2004 când am văzut că merg lucrurile şi când mi-am dat seama că iar le strangulează,
i-am dat drumul din nou. În februarie 2008 am făcut prima deplasare cu 50 de persoane la Strasbourg, unde am organizat un miting. Am reluat acelaşi parcurs în 9 aprilie, am făcut un alt protest şi am avut o discuţie cu un reprezentant al Curţii. După al doilea drum la CEDO, am fost înştiinţat că preşedintele Curţii a acceptat judecarea cu prioritate a dosarului. În 4 noiembrie, la autorităţile române vine o hârtie de la CEDO, care spune că o copie integrală a dosarului trebuie să fie trimisă Curţii. Trece ianuarie, februarie, martie, nimic. Între timp mai fusesem de două ori la Curte, unde am avut o discuţie cu grefierul şef de la Secţia III, Santiago Quesada, care nu pricepea de ce vreau eu să iau actele. I-am spus: „d-le, nu înţelegi că eu vreau să-mi iau istoria acasă? Nu mă interesează nici banii de la voi, nici soluţia împotriva statului român, mă interesează actele alea, pentru că se distrug“. Quesada îmi dă o adresă în care spune că „nu am primit niciun document la dosar“. Noi ştiam că s-au trimis. Venim cu hârtia în ţară, unde agentul guvernamental de la MAE declara că „ne-am îndeplinit toate obligaţiile, am trimis tot“. M-am dus peste ministrul Diaconescu, care l-a convocat pe agent şi acesta în sfârşit a recunoscut că acele copii de la dosar sunt la el şi că nu le-a trimis. „Le trimiţi de îndată“, i-a ordonat ministrul. În sfârşit, a dat drumul la 40.000 de pagini, care au fost trimise la Strasbourg, de unde au fost trimise la asociaţie. Dar nu am primit toate dosarele. Ni s-a zis că putem să le studiem doar, nu să luăm copiile la asociaţie. Am zis că mă duc la Cotroceni, să-i spun preşedintelui. Primăria a refuzat să-mi dea aprobare pentru un protest la poarta principală, aşa că pe 4 august 2009 am intrat în greva foamei şi m-am postat la intrarea în Palatul Cotroceni. E adevărat că preşedintele Băsescu a venit în prima zi la mine: „ce vrei?“ „Ce să vreau? Ştiţi de trei ani“, de când îi promisesem că într-o zi vin şi nu mai plec, fiindcă vreau să văd şi eu cine minte. Şi-i spun: „Mint eu şi cu Voinea?“ „Nu, tu nu minţi.“ „Atunci cine minte? Mint Kövesi, Vasilache, Niţu, Iacob, care nu-mi dau dosarele?“ Nu mi-a răspuns nimic. Şi a plecat. După 33 de zile m-a chemat la discuţii cu doi consilieri şi apoi a avut loc o întâlnire mediată de preşedinte între mine, premier, procurorul general, vicepreşedintele CSM, agentul guvernamental, ministrul Justiţiei. Preşedintele i-a lăsat pe toţi mască atunci când a mustrat-o pe procuroarea generală Kövesi şi pe agentul guvernamental, căruia i-a zis că s-a descalificat în modul în care s-a prezentat în acea seară.
Am mers din nou la Curte, aveam 50 de zile de grevă: „măi fraţilor, daţi-mi o hârtie, că ăia nu-mi dau dosarele!“. Curtea a transmis în ţară că în această fază nu mai are nevoie de niciun document, că nu e bine nici pentru guvernul nostru, nici pentru ei să plimbăm actele prin Europa, şi să mi le dea mie direct. Abia pe 12 octombrie am primit copii ale dosarelor. Am încetat greva foamei după 74 de zile.
De ce aţi intrat din nou în greva foamei începând cu 12 ianuarie?
Au mai rămas unele dosare secretizate, la armată, la SRI etc. În noiembrie am primit dosarele declasificate de la CNSAS şi de la SRI. Mai rămăseseră cele de la armată şi de la STS. Am aşteptat trei luni să mi le dea. Pe 12 ianuarie am intrat din nou în greva foamei. În aceste condiţii, am avut o discuţie cu ministrul Oprea, care mi-a spus că va solicita desecretizarea. Sper ca într-o viitoare şedinţă de guvern să fie desecretizate peste 7.000 de pagini din perioada revoluţiei.
Ce faceţi cu aceste dosare?
Acum avem sute de mii de file. În primul rând se selectează şi se face apărarea pentru procesul de la Curte. Apoi, eu am spus din prima zi că le punem la dispoziţia presei şi a istoricilor. N-am văzut niciun istoric interesat de patru luni de când le avem. Ziariştii au venit prea puţini.
Dar dacă puneţi probe la dispoziţia presei nu înseamnă un impediment în proces?
Principiile Curţii sunt foarte clare: tot ce ajunge la Curte devine public. Spun următorul lucru: mi-aţi dat gloanţele televizate în direct, vă dau actele televizate în direct! Moral, am dreptul? După 20 de ani cred că am. Deci, şi dintr-un punct de vedere, şi din altul nu văd niciun impediment. În al doilea rând, dacă procurorul a putut să mânuiască dosarul cum a vrut între cei doi „clienţi“, în momentul în care probele sunt la vedere pentru ambele părţi, lucru absolut normal, nu prea se mai poate face treaba asta. Nu mai merge şantajul, nu mai merge clientela.
Estimaţi vreun termen de finalizare a dosarului?
Singurul om care poate estima la ora asta e preşedintele Băsescu. Vrea ca în mandatul dânsului să se prescrie omorul şi omorul deosebit de grav de la revoluţie? Mai sunt 2 ani şi 5 luni. Dacă nu doreşte acest lucru, în 6 luni trebuie să fie pe masa judecătorilor şi acolo să fie formate complete care să se ocupe de aceste dosare, ca să putem să judecăm în 2 ani şi hotărârile să fie definitive şi irevocabile. Iliescu a avut grijă ca în mandatul lui să se prescrie, iar eu am avut grijă să nu se prescrie. Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil - de la discuţii cu generali sau cu miniştri la certuri cu procurori generali -, eu mi-am asumat toate riscurile, m-am legat cu lanţuri, am făcut greva foamei extremă, am mers la CEDO. Nu cred că puteam să mai fac ceva decât să-mi fac singur dreptate, dar justiţia spune că n-am voie.
Cu Ion Iliescu aţi vorbit vreodată?
Niciodată. Singura dată când am fost faţă-n faţă a fost pe 21 decembrie 2008 la Cimitirul Eroilor. Aşa a fost, n-am avut încotro. //
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU, 10 februarie 2009
* preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989
Cuvinte cheie: Asociatia 21 Decembrie, Parchet, CEDO, MAE, SRI
