Tia Serbanescu: Dacă nu e caracter, nici credibilitate nu e

Radu Uszkai | 01.09.2009

Pe aceeași temă

Tia Şerbănescu, trăim cel mai prost moment al presei de după ’89?
Prin comparaţie, poate da, dar s-ar putea să nu fie cel mai prost moment. S-ar putea să urmeze altele şi mai proaste pentru că degradarea a mers continuu şi, de la o campanie electorală la alta, s-au acumulat tot mai multe derapaje. Nivelul presei nu distonează deloc de context: când discursul politic e din ce în ce mai dezamăgitor, când tonul e din ce în ce mai agresiv, când locul argumentelor e luat de înjurături, invective, epitete, când soluţiile şi ideile sunt înlocuite de acuzaţii, procese de intenţie, ameninţări, nu ne puteam aştepta ca presa să fie brusc profesionistă, curată, aseptică şi performantă. Cum merge societatea în general, aşa merge şi presa. Aşa cum sunt celelalte trei puteri în stat, aşa e şi a patra.

Dezamăgire există însă, pentru că te-ai fi aşteptat ca, faţă de celelalte puteri, a patra, care e numită flatant, poate prea flatant în momentul de faţă, câinele de pază al democraţiei, te-ai fi aşteptat ca măcar să nu turbeze. Şi să încerce, dimpotrivă, să păstreze o brumă de bun-simţ care să-i oblige şi pe politicieni să menţină un anumit standard; să-i împiedice, de pildă, pe invitaţii unei emisiuni să-şi permită vulgarităţi, agresiuni verbale şi acuzaţii fanteziste. Felul în care organizezi presa, felul în care te comporţi şi impui desfăşurarea unei emisiuni trebuie să oblige invitaţii la o anumită ţinută. Or, acest lucru nu s-a întâmplat. Sub dictatul audienţei – o audienţă cultivată greşit, pe care, în loc să o ridice la un anumit nivel de decenţă, a coborât-o în vulgaritate – presa, dimpotrivă, a încurajat excesele. Sunt invitaţi care, dacă au înjurat atât de tare încât au înregistrat, la un post TV, puncte mari de audienţă şi au stârnit chiote în jur, sunt chemaţi la alte patru.

Unii dintre ei fac naveta de colo-colo. Iar ei au învăţat lecţia şi ştiu că dacă te duci la televiziune, ca să te cheme şi altădată, ai două lucruri de făcut: 1) să fii cât mai agresiv, cât mai expresiv în înjurături şi 2) în funcţie de politica respectivului post, să joci cum cântă patronul.

Cu toate acestea, este pentru prima oară când, în mod evident, presa a devenit actor politic. Această transformare în actor politic activ nu a dus implicit la decăderea actului jurnalistic?
Presa a fost mereu actor politic. Inclusiv în anii ’90, când ţinea locul opoziţiei. Chestiunea e ce rol joci. Un rol de care societatea are nevoie, cum era în ’90, acea „anumită parte a presei“, care îl stânjenea pe d-l Iliescu, tocmai pentru că era un actor politic incomod? Sau joci un rol de care patronul are nevoie?

Presa, exceptând-o pe cea fesenistă de la începutul anilor ’90, nu putea fi decât alături de partidele istorice care au alcătuit Convenţia Democratică şi împreună susţineau ceea ce era necesar României: democratizarea ţării, occidentalizarea, economie de piaţă liberă, restituirea proprietăţii, deconspirarea Securităţii, condamnarea comunismului, libertatea de exprimare, apropierea de Republica Moldova. Chestiunea este că aceia care au rămas fideli aceloraşi opţiuni sunt incriminaţi şi acuzaţi, ca şi cum ar susţine ceva rău, doar pentru că s-a schimbat distribuţia politică. Sunt acuzaţi şi oarecum stigmatizaţi ca „intelectualii lui Băsescu“, o formulă devenită celebră şi, în acelaşi timp, peiorativă, dar şi falsă. Pentru că intelectualii respectivi au susţinut acele idei cu mult înainte ca d-l Băsescu să ajungă la părerile pe care le are azi. D-l Băsescu a venit în direcţia asta treptat. Nu intelectualii s-au apropiat de el, ci el a făcut drumul spre ideile lor.

Din acel grup mare de intelectuali, jurnalişti, societate civilă unii dintre ei nu mai susţin principiile de care vorbeau?
Unii dintre ei fie nu le mai susţin cu aceleaşi argumente, fie au trecut, în mod cu totul uluitor, de cealaltă parte a baricadei. V-aţi fi imaginat vreodată, acum zece ani, că d-l Constantinescu se va înţelege bine cu d-l Iliescu şi că uneori discursurile lor pot să coincidă chiar în privinţa intelectualilor pe care îi căutau minerii d-lui Iliescu şi care, deşi sunt aceiaşi intelectuali care l-au susţinut pe d-l Constantinescu, sunt blamaţi acum fiindcă îl susţin pe d-l Băsescu? De-a lungul timpului, ei i-au susţinut însă pe toţi cei care se opuneau partidului de stânga, PSD, pentru că simţeau că ţara are nevoie de o forţă egală de dreapta pentru a nu ajunge sub dominaţia completă a unui partid.

Deci nu credeţi că această presă-actor politic a ajuns sub anumite standarde exclusiv din cauza faptului că este pusă în slujba – bună parte din ea, nu putem generaliza, evident – unor oligarhi?
Să luăm, de exemplu, un trust care a funcţionat bine profesional, Realitatea TV. Avea o anumită orientare. Faţă de Antene, avea un public mai elitist, de centru-dreapta, susţinea valorile capitalismului, iar criticile pe care le formula veneau din acest unghi de vedere. Schimbându-se orientarea patronului, au apărut alte opţiuni, alte simpatii personale, alte grile. Postul şi-a schimbat publicul şi a greşit enorm. Publicul care se uita iniţial la Realitatea s-a trezit cu o altă opţiune politică, alt mod de a gândi, uneori cu întrebări stranii, cu procese de intenţie, cu anchete, cu vulgarităţi, cu manipulări grosolane, venite din partea unor aceiaşi realizatori. Or, asta ce arată? Că în momentul în care îţi schimbi opinia şi treci de la cea, să zicem, originară, corectă la una vinovată, ceva din acurateţea actului jurnalistic se pierde. Presa, ca şi literatura, ca şi oamenii, când nu are caracter, începe să-şi piardă şi credibilitatea, şi parcă şi talentul.

Dar nu audienţa.
Uneori da, uneori nu. Pentru că şi schimbul acesta de public trece printr-o fază care, uneori, e nefericită. Când aplici politica unui mogul care vrea să facă agenda, crezându-se atât de puternic sau atât de înspăimântat că şi-ar putea pierde puterea, încât ar vrea să facă agenda întregii ţări, să numească miniştrii, să decidă cine este preşedinte, cine să ia Premiul Nobel, demersul jurnalistic devine problematic.

O ambiţie care nu este slujită nici de un interes public sincer şi benefic şi nici de o informare onestă şi serioasă, ci doar de un interes personal sau opţiune personală generează hibrizi mediatici şi duce la acest gen de emisiuni care alterează complet mesajul. Ajungi să asişti la nişte discuţii în care nu mai funcţionează logica, raţiunea, adevărul sau bunul simţ.

Aş vrea să rămânem la exemple. La Realitatea, alterarea jurnalismului a coincis cu venirea la conducerea acestui mare trust de presă a lui Emil Hurezeanu, cel mai strălucit exponent al breslei. Cum se explică?
Sau, altfel spus: cum jurnalişti care cunosc ce înseamnă presa, au o anumită opţiune şi seturi de valori îşi degradează propriul act jurnalistic, intrând într-un context toxic?
Greu de găsit explicaţii. Sunt ziarişti sau lideri de opinie care au fost din capul locului de stânga, cum au fost cei de la Adevărul, care, oricât s-ar fi răspândit în toate părţile, au rămas de stânga. Surpriza e când personalităţi marcante, ca d-l Hurezeanu, care a avut anumite opţiuni dinainte de ’89 şi le-a susţinut tot timpul cu eleganţă, cu fermitate şi mai ales cu argumente şi profesionalism la un nivel de prim rang, schimbă deodată această opţiune, acceptând tot felul de corpi politici străini, care îl decredibilizează şi pun o umbră regretabilă pe o pecete jurnalistică care părea foarte definită. În ultimele zile însă, d-l Hurezeanu a amendat el însuşi în direct unele excese ale postului, ceea ce înseamnă că nu se simte foarte confortabil într-o „realitate“ mistificată. Nu e singurul caz. Ce se întâmplă cu cineva care era de centru-dreapta şi ajunge acum să susţină un partid şi lider de stânga? E greu de priceput. Pentru că, în mod logic, tocmai pentru că eşti intelectual, eşti lider de opinie, se cheamă că, prin definiţie, îţi păstrezi opiniile şi nu le schimbi fiindcă nu-ţi place o persoană sau ţi-a comandat cineva să execuţi acea persoană.

Dacă accepţi să-ţi pui sub semnul întrebării tot gabaritul profesional, tot prestigiul profesional, tot ce ai adunat în timp pentru că cineva ţi-a oferit un post bun sau altcineva te-a enervat atât de tare încât simţi nevoia să treci în partea cealaltă ca să te răzbuni, lucrurile astea arată că acolo e o problemă: ori nu ai fost foarte sincer, ori s-a produs o ruptură gravă. E un semnal de alarmă, care, generalizat oarecum asupra întregii prese şi asupra întregii societăţi, ne avertizează că nicio cucerire în domeniul democratic şi al libertăţii de exprimare nu este definitivă, că totul este reversibil. Oricând se poate întâmpla, aşa cum s-a întâmplat, ca un lider marcant să treacă dintr-o parte în alta, să-şi schimbe opiniile. Lucrul acesta se poate întâmpla şi cu o instituţie. Se poate întâmpla şi cu o ţară, şi cu o întreagă societate. Nu putem fi siguri niciodată că lucrurile s-au aşezat definitiv, că suntem la adăpost, că totul merge spre bine, dacă valorile democraţiei nu sunt apărate şi consolidate zilnic.

Cât contează caracterul şi cât contează banii?
Depinde. Un om de caracter are un preţ mai mare.

Este caracterul de vânzare?
În foarte multe cazuri, da. Iar cei care sunt caractere cu adevărat s-au şi retras din zona asta. Ştiu că ori vor fi striviţi dacă nu se supun sistemului, ori vor trebui să cedeze dacă vor să reziste şi să îşi facă un rost.

Sorin Ovidiu Vântu spunea, la un moment dat, că „eu fac oferte de nerefuzat“. Ăsta să fie motivul scăderii standardelor jurnalistice?
Pe de o parte, e vorba de o degradare continuă şi generală care a creat un mediu unde asemenea dezertări nu mai par chiar o gaură în cer, pentru că, nu-i aşa, toată lumea face cam la fel. Când coboară standardul, permisivitatea e ceva mai mare. Referitor la ofertele imposibil de refuzat: dacă lucrurile au ajuns să aibă un preţ, iar preţul să acopere pe deplin pretenţiile respectivului caracter, nu prea ai ce să faci. Constaţi şi regreţi că dezertarea cuiva antrenează o schimbare mai amplă, prin exemplul creat. Interesant este că totuşi marii lideri de opinie din presa românească nu erau chiar cei mai săraci. Nici d-l Hurezeanu, nici d-l Nistorescu, care şi el şi-a schimbat complet ţinuta şi atitudinea, nu sunt nişte oameni săraci. Poate au alte motive.

Ce facem atunci cu actul jurnalistic? Presa oligarhilor nu ţine cont de public, ci de agenda patronului.
Care la rândul lui a hrănit orgoliul acestor realizatori până într-acolo încât aproape fiecare moderator de emisiune se simte un mic stăpân, ba chiar satrap, în ora aia a lui în care decide cine vine, cum îl pune la punct, ce concluzie trebuie să iasă, pe cine execută. Pe lângă un salariu bun, primeşte şi plăcerea de a se simţi stăpân. Oameni care altădată discutau civilizat, ascultau argumente, criticau cu argumente, aveau o anumită ţinută acum sunt un fel de vătafi ai emisiunii în care se răstesc la invitaţi, exercitându-şi toate însemnele puterii. Waclav Havel a scos de curând o carte, Pe scurt, vă rog!, cu amintiri din perioada când era preşedinte. Cu toată prestanţa, cu toate realizările lui, nu a fost scutit de critici extrem de aspre. El le zice „acrituri“ celor care, indiferent ce spunea, apăreau la televizor să-l acuze, deformând o frază, interpretând-o pe dos, sucind-o. Metodele de a reacţiona atunci când pui ţinta pe un politician sunt cam aceleaşi. Cartea se intitulează Pe scurt, vă rog!, tocmai pentru că Havel reia polemic şi enervat formula cu care moderatorii TV îi repezeau pe invitaţi.

În aceste emisiuni în care se înjură de dimineaţa până seara trăgându-se în aceeaşi ţintă, lunetiştii se plâng tot timpul că e dictatură. D-l Ciuvică e cel mai frecvent exemplu, face naveta de la o televiziune la alta şi una dintre jelaniile lui preferate se referă la Băsescu dictator de care trebuie neapărat să scăpăm. Sunt oameni tineri care se uită la televizor şi care nu l-au apucat pe Ceauşescu. D-l Ciuvică le induce acestor tineri ideea că în timpul dictaturii lui Ceauşescu aşa o fi fost: stăteam şi-l înjuram toţi pe Ceauşescu de dimineaţa până seara la TV şi dictatorul nu zicea nimic. Pe de altă parte, d-l Ciuvică în guvernarea d-lui Năstase n-avea unde să critice şi a fost silit să recurgă la un Armaghedon, din pricina căruia a fost săltat de pe stradă şi dus la arest. Atunci era democraţie, înţelegem noi. Acum poate să înjure liniştit de dimineaţa până seara, dar e dictatură. Ce să mai înţelegi din asemenea inversare şi falsificare totală a unor termeni ca libertate de exprimare şi dictatură?

OTV a devenit un model pentru toate televiziunile, după cum ziarele tabloide au devenit un model pentru ziarele serioase, pentru că toată lumea este obsedată de rating, de audienţă.
Acest criteriu al audienţei a devenit obsesie naţională şi justificare a oricărei ordinării. „Domnule, a făcut audienţă“ – şi cu asta justifici orice mizerie, poate să se întâmple acolo orice.

Este evident că presa oligarhilor are o misiune: ţinta este Băsescu. Dar, paradoxal, subiectul nu le aduce bani. Pierderile sunt considerabile şi la Realitatea TV, şi la Antene.
Chiar acest zeu al televiziunii care este ratingul, la care s-au închinat toţi, a fost sacrificat pe altarul interesului politic. Asta înseamnă, ca să-l parafrazăm pe d-l Vântu, că au primit un ordin imposibil de refuzat. Pierd aici, dar speră să câştige la anul sau peste doi ani, fac investiţii. Joacă rudimentar, însă. Nimeni n-ar avea nimic împotrivă dacă televiziunile astea şi-ar susţine un candidat, un partid, un principiu. Dar s-o facă profesionist, s-o facă decent, ca să nu-ţi facă greaţă, să nu manipuleze, să nu inventeze şi să nu aibă un aer maniacal. Pentru că orice adversar ai avea, inclusiv d-l Băsescu – la care ai ce critica, slavă Domnului, are destule greşeli reale –, când faci presă trebuie să rămâi onest. Nu e nevoie să inventezi trafic de arme cu teroriştii, fiindcă fratele său a mutat nişte containere în Constanţa.

Că Roşca Stănescu a lansat scenariul din ură personală, e treaba lui. Dar e greu de acceptat că l-au preluat nişte oameni care păreau serioşi, nişte televiziuni şi ziare care i-au dat şi o tentă de credibilitate. Erau în acele „dezvăluiri“ nişte rupturi aşa de mari în firul logic, încât ziceai că persoana care le-a produs a făcut trei atacuri cerebrale unul după altul şi s-a trezit în momente succesive. Păi, după principiul ăsta, ce mă împiedică să cred că Roşca Stănescu, fiind cândva prieten cu d-l Băsescu, nu e vinovat de acelaşi lucru?

D-l Băsescu nu e mai presus nici de presă, nici de critică. Trebuie criticat tot timpul, dar cu probe şi argumente. Sigur că şi preşedintele a greşit grav în relaţia cu presa. Ziaristul poate să zică ce crede, poate să şi greşească, îl criticăm noi, îl critică colegii lui. Dar un preşedinte n-are aceeaşi libertate de exprimare ca un om obişnuit şi ca un ziarist. Are anumite restricţii, tocmai pentru că are puteri pe care un om obişnuit nu le are. Aşa că, pe undeva, d-l Băsescu culege ce a semănat când şi-a părăsit şi el statutul, insultând ziarişti într-un mod impardonabil.

Există vreo soluţie sau deja s-a încetăţenit acest mod strâmb de a face presă?
Nu se întrevede, din păcate, nicio soluţie. Oricâte legi, regulamente, coduri deontologice ar institui o organizaţie, o agenţie de monitorizare, un club, ele nu se respectă. Impresia mea e că tăvălugul e pornit şi că, atunci când există o campanie care trebuie să-şi atingă ţinta politică, nu mai respectă nimeni regulile jocului. Aşa încât nu cred că există în momentul de faţă nici o autoritate normativă şi că nimeni nu recunoaşte niciuna. Lucrurile se vor regla singure, în timp, în funcţie de reacţiile telespectatorilor/cititorilor, care au cam renunţat să se uite la dezbaterile respective, s-au plictisit de politică, s-au plictisit de tot. Dacă mogulii au o misiune, o îndeplinesc orice ar fi, cu orice pierderi şi orice risc. Dacă au un interes, îl urmăresc. Să presupunem cazul că acest program anti-Băsescu ar putea reuşi şi iese preşedinte d-l Mircea Geoană.

S-ar putea ca atunci să avem surpriza că presa devine brusc deontologică, liniştită, nu mai vede niciun defect, nu mai înjură, nu mai critică. Va dezbate serios, calm, profesionist, cu tot felul de invitaţi, noi apariţii editoriale, teme istorice, nemurirea sufletului, Zece pentru România, probleme sociale, boli, orfani, bătrâni, tot ce vreţi dvs., cum era şi pe vremea d-lor Iliescu şi Năstase, când cei care sunt acum foarte viteji îşi pierdeau emisiunile. Stelian Tănase, care acum se vaită şi el de dictatură, a zburat cu emisiune cu tot de la TVR pentru că a îndrăznit să invite pe cine n-a convenit.

Iar în materie de coduri deontologice, am citit multe, am văzut multe, nu s-a aplicat niciunul. Există însă în presa japoneză o regulă care îmi place: să nu scrii şi să nu spui niciodată la televizor un lucru pe care n-ai putea să i-l spui în faţă celui despre care scrii. E o chestiune elementară. Dar nici pe asta nu o mai respectăm. //

Interviu realizat de RODICA PALADE

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22