TUDOR GIURGIU: TIFF 2017 - de la Alain Delon la realitate virtuală

Festivalul s-a născut ca o contrareacție a faptului că nu se întâmpla nimic în filmul românesc în perioada de început a anilor 2000. Aveam aproape 30 de ani, trecusem printr-o experiență de lucru în televiziune la Atomic TV, făcusem videoclipuri. Voiam să fac film, dar peisajul era deprimant și mă urmărea gândul că pentru workshopuri, pentru traininguri, pentru a ne arăta filmele, pentru a ne face cunoscuți, generația mea trebuia să plece la festivaluri din străinătate. Și mă gândeam: de ce nu putem face la noi un festival măcar decent, unde să ne arătăm filmele și unde să putem iniția întâlniri profesionale la care să invităm producători din afară care să ne cunoască aici, acasă, nu să mergem noi la ei? În perioada aceea toți cei cu care vorbeam în România și cărora le povesteam gândul ăsta spuneau: „așa ceva nu se poate face aici!“. Mie nu mi se părea aşa complicat, adică puteam să-l facem cum trebuie, serios, organizat. Și e bine, cred, că am pornit cu spiritul ăsta atunci, pentru că e un festival care a rămas independent - nu ne-am plecat în fața niciunei autorități naționale, locale sau politice. Am mers pe drumul nostru, am vrut să fim respectați și cumva cred că a fost o întâlnire fericită cu mulți oameni care au fost alături de noi încă de la început și în primul rând cu Mihai Chirilov, directorul artistic, care alege practic filmele, de la prima ediție.

Eraţi deja stabilit în București la vremea aceea. De ce aţi ales totuşi Clujul ca loc de desfăşurare a festivalului?

Pentru mine a fost o ocazie fantastică să-mi recuperez cumva orașul care m-a format, în care am copilărit și în care am studiat până la 18 ani. Dar, trecând de toate argumentele emoționale, ce a contat pentru mine e că, statistic vorbind, la vremea respectivă în Cluj se vedeau de două ori mai multe filme pe cap de locuitor față de București. Exista o cultură cinefilă acolo: Clujul e legat de film, are un cult pentru asta și, dacă ne uităm în timp, între 1914 şi 1917 Clujul a fost unul dintre cele mai puternice centre de producție din Europa. Toate lucrurile astea cumva s-au păstrat în ADN-ul clujeanului și de aceea alegerea pentru Cluj a fost deopotrivă sentimentală, dar, pe de altă parte, dublată de argumente practice.

TIFF a crescut lin, de la ediţie la ediţie, sau au fost niște ani în care s-au realizat salturi mari?

E foarte bine că TIFF că a crescut lin, pentru că e foarte periculos, când faci tipul ăsta de evenimente, să te amețească succesul sau să creezi niște forme care nu au fond. Dar au fost şi câteva momente importante. Evoluția festivalului a fost determinată în mod clar de boomul filmului românesc, la Cannes și în toate festivalurile, și practic, după succesul lui Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu și apoi, evident, după Palme d’Or-ul lui Mungiu, am devenit o cinematografie căutată. TIFF a putut să devină acea fereastră de expunere, acea platformă de promovare a multor filme românești, ceea ce ne-a ajutat teribil și a crescut practic amploarea secțiunii Zilele filmului românesc. A mai contat și ministrul Culturii Mona Muscă, cea care ne-a propus un parteneriat și a securizat cumva o finanțare, la vremea respectivă, pe zece ani, ceea ce ne-a dat o liniște, pentru că, altfel, an de an lucrurile ar fi fost neclare și nu puteam să planificăm în avans, nu puteam să facem o bugetare civilizată. În fine, cred că un ultim moment de cotitură a fost prin 2010-2012, când Primăria din Cluj a realizat importanța strategică pentru oraș, deoarece filmul și cinematografia, nu doar festivalul, au lăsat deja un impact extraordinar în comunitate. S-a deschis o nouă secție de film la Universitatea Babeș-Bolyai, se construiește un centru de industrii creative și un platou de film cu fonduri europene și autorităţile locale și-au dat seama că festivalul a generat și va genera efecte importante pentru oraș.

Practic, debutul festivalului se suprapune cu debutul „noului val“ al filmului românesc. Care a fost relația festivalului cu acest „nou val“ și cu filmul românesc în general?

În primii ani cu greu găseai filme românești, dar, odată cu explozia „noului val“, eu cred că lucrurile au funcționat în ambele sensuri. Filmele și recolta asta de premii au ajutat festivalul, l-au făcut tot mai cunoscut, pentru străini în special. Iar ce am reușit noi să facem a fost să creăm această platformă care nu s-a limitat la zece zile de festival – practic, am devenit un fel de hub de promovare a filmelor românești. Eu, Mihai și toată echipa, an de an, primeam e-mail-uri să recomandăm, să ajutăm, să împachetăm programe de filme românești pentru festivaluri, ni se cerea sprijin financiar sau logistic, să trimitem subtitrările etc. Banii adunați din varii surse, publice sau private, au fost folosiți şi pentru a invita selecționeri de alte festivaluri, distribuitori, profesioniști din toată lumea, care au putut să vadă filmul românesc aici și de aici l-au exportat mai departe. Asta mi se pare cel mai important.

Unde se situează TIFF acum, în contextul european al festivalurilor de gen?

Noi n-o să putem - nici nu vrem - să fim niciodată pe palierul ocupat de Cannes, de Berlin, de Veneția, pentru că, în primul rând, acolo vorbim de țări cu o tradiție pe care România n-o poate egala, nu doar în ce privește istoria cinemaului, ci în ce privește infrastructura cinematografică și posibilitatea de business în domeniu. Unde cred că suntem noi - și aici îi citez pe alții - e într-un contingent imediat următor, de festivaluri care au o creștere și o originalitate în programare, festivaluri care oferă surprize constant, festivaluri vii, care se pare că sunt cele mai căutate și apreciate deopotrivă de public și de străini, pentru că nu ai presiunea de afacere, de a vinde filme - la Cannes toată lumea cumpără-vinde -, ci poți să întâlnești mulți profesioniști cu care să stai de vorbă într-o manieră informală. Or, faptul că și-a construit această reputație de a fi un festival cu o programare de top, cuplată și cu o atmosferă și un spirit frendly și unde tot timpul vei găsi surprize și mici nestemate pe care în marile festivaluri poate le pierzi, asta face ca TIFF să ajungă, alături de Wrocław din Polonia, un festival foarte bun. Cred că aceste două festivaluri au ajuns mult mai interesante decât Salonic sau Karlovy Vary, care erau festivalurile consacrate din Sud-Estul și Centrul Europei. Știu mulți oameni care spun: „Cluj și Wrocław în momentul de față sunt cele mai hot festivaluri din această categorie“.

Dar mă întreb, dacă aţi vrea ca TIFF să mai crească, credeți că mai are loc?

Așa cum a ajuns TIFF acum, nu cred că noi putem face fizic mai mult şi nici orașul nu cred că poate duce mai mult. Noi nu suntem un festival de muzică, să mergem pe un tăpșan şi să spunem „veniți, fraților, cât mai mulți!“, că nu se poate. Oricât facem noi proiecții în aer liber, rigorile unui festival de film sunt altele. Cred că unde trebuie noi să umblăm e la partea fină, de fond, de conținut, de acolo cred că pot apărea surprizele, acel „altfel“ care e diferit an de an. Oricum, cu atât de multe secțiuni câte are acum, festivalul creează o senzație copleşitoare pentru cineva care vine pentru prima dată şi care nu ştie ce să aleagă mai întâi dintre proiecţiile şi evenimentele de la TIFF. Şi așa ardelenii sunt destul de descumpăniți. Am prieteni în Cluj care zic: „stăm și citim programul juma’ de oră și ne doare capul pentru că realizăm că am vrea să mergem și acolo, și acolo și nu putem...“.

Apropo de elementul inedit de la fiecare ediţie, ce e „altfel“ la TIFF anul acesta?

E dificil din punct de vedere logistic și tehnic, dar sper să ne iasă pariul propus cu secțiunea InfiniTIFF, pe care vrem să o permanentizăm, arătând că, pe lângă film, cum îl știm, există și un alt tip de conținut, un alt tip de storytelling - de fapt, nu mai vorbim despre vizionări tradiționale de film, ci despre experiențe. Când folosesc cuvântul „experiență“ mă refer la posibilitatea de a vedea filme gândite special în VR, în realitatea virtuală, filme interactive, instalații, performance-uri care combină poate teatrul cu realitatea virtuală. Ne-am gândit de vreo doi-trei ani să deschidem porțile pentru o zonă care s-ar putea să nu mai fie atât de prietenoasă pentru cinefilul clasic, dar sunt convins că pentru cinefilul tânăr, pentru care a-şi descărca o aplicație pe telefon e un sport la ordinea zilei, va fi atractiv. E o provocare şi un mod al TIFF de a se reinventa și de a se recompune într-un fel pe care o să-l vedem cum evoluează.

În plus, anul acesta suntem mult mai afirmați pe planul stimulării coproducțiilor europene. Aceasta este partea festivalului care înseamnă film industry, care n-are legătură cu văzutul și plăcutul de filme, ci cu găsirea de finanțări pentru noi proiecte de cinema. Programul Transilvania Pitch Stop, unde lucram cu autori tineri din România, aflaţi la primul, al doilea film, să-i ajutăm să-și găsească finanțări, de anul acesta a devenit internațional: aducem autori din Ungaria, Serbia, Turcia, Grecia, Georgia, Rusia, Ucraina, Bulgaria şi Moldova. Se vor da premii importante: Consiliul Europei, prin Eurimages, acordă 20.000 euro pentru aceste proiecte de filme în fază incipientă. În plus, vor fi cu ocazia aceasta foarte mulţi profesioniști de film care vin la TIFF nu pentru a vedea filme, ci pentru a căuta proiecte noi, tinere talente și pentru a lega coproducții.

Ce ne puteți spune despre selecția de filme de anul acesta?

Asta e cel mai greu - să faci recomandări. Dar pentru mine personal, bucuria cea mai mare e să pot vedea o retrospectivă, nu completă, dar importantă din filmele lui Jean-Pierre Melville, unul dintre cineaștii mei preferați. E un regizor fascinant, mă bucur să văd filmele restaurate și voi fi unul dintre acei cuminți spectatori care or să se ducă zi de zi la filmele lui de la TIFF. Unul dintre filme s-a potrivit să fie și Cercul roșu, o proiecție specială cu Alain Delon, care va fi invitatul de onoare al ediției. Apoi, cumva sentimental, de-abia aștept să văd două filme românești vechi, dar care îmi sunt foarte dragi: 100 de lei al lui Mircea Săucan, în prezența celor patru actori din distribuție - Violeta Andrei, Dan Nuțu, Ion Dichiseanu și Ileana Popovici -, e un eveniment nemaifăcut în România. Apoi, Să mori rănit din dragoste de viață, un film al lui Veroiu, la care sperăm să aducem toată distribuția, ca un omagiu peste timp adresat regizorului. După care mă bucur că vom putea arăta un film chilian văzut de mine la Berlin, se cheamă O femeie extraordinară, despre relația de dragoste dintre un transsexual și un bărbat care moare. E un film liric, de o frumusețe și cu o poveste fascinantă.

Cum e prezența românească, dincolo de proiecțiile speciale, la festival anul acesta?

Mă bucur că avem câteva premiere mondiale. În primul rând, e un film unde sunt implicat și ca producător și care îmi e foarte drag, Breaking News, al Iuliei Rugină, un film important, matur, unde Andi Vasluianu face un rol extraordinar. Apoi, avem filmul lui Dan Chișu, Aniversarea, unde Mircea Albulescu apare în ultimul lui rol. Mai e documentarul Ouăle lui Tarzan al lui Alexandru Solomon, de care sunt foarte curios. Mihai Chirilov îmi spunea de filmul lui Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, Procesul, un documentar foarte puternic. Deci, pe ansamblu, chiar dacă lipsesc vârfurile - întotdeauna filmele româneşti de la Cannes erau aduse la Cluj... -, cred că e o selecție foarte solidă. Da, regret că nu e niciun film românesc în competiție - anul trecut Câini a câștigat Marele Premiu -, dar cred că selecția de film românesc de la TIFF nu minte în ceea ce privește nivelul actual, care e unul mediu, solid. Și cred că trebuie să fie și astfel de ani, nu e nicio catastrofă că nu suntem la Cannes.

Săptămâna trecută, Camera Deputaților a respins modificările la Legea cinematografiei iniţiate în 2016 prin ordonanţă de urgenţă de guvernul tehnocrat. Cum comentați acest lucru?

E o mizerie. Sunt partizan cu această ordonanță, pentru că am lucrat la ea și știu ce efecte benefice ar fi putut să provoace. E păcat, pentru că anul trecut chiar s-a făcut o muncă serioasă de consultare și am lucrat la textul ăsta oameni de vârste diferite, din generații diferite. Înainte ca deputaţii să-și formeze o opinie, era important să invite la discuţii profesioniștii, CNC, oameni din toate taberele. Această ordonanță ar fi dat, în fine, după ani buni, ocazia tinerilor și debutanților în special, dar și celor care sunt la al doilea film să aibă un acces mai ușor la finanțare. Se făcea o secțiune nouă de film de microbuget, cum se face în multe alte țări europene, se schimba modul de acordare a finanțărilor de la CNC, se făcea o secțiune separată de coproducții minoritare, unde România putea să sprijine proiecte din alte țări, se sprijinea sectorul de distribuție și difuzare de film. Dar pentru deputaţi toate astea n-au contat. Ce urmează? Să se facă o lege nouă, spun ei, care să fie îmbrățișată de toată lumea. Nu se va putea face o lege nouă care să-i mulţumească pe toți. E nevoie de o lege nouă în care trebuie asumate niște decizii, care vor supăra sau nu. Uitați-vă ce se întâmplă în operă, în balet, sunt zone sensibile unde orgoliile, sensibilitățile sunt atât de mari, încât niciodată nu va fi linişte. Aici nu vorbim de tabere, de găști, de vârste. Întotdeauna în astfel de domenii sensibilitatea e mare, egourile sunt supradimensionate, şi cinematografia nu face excepţie. Iar când intervine și politicul...

Dincolo de TIFF şi de hăţişul legislativ, cu ce se ocupă regizorul și producătorul Tudor Giurgiu?

Sper să filmez la toamnă, în septembrie și octombie, următorul film. Am încă incertitudini legate și de distribuție, și de locație, și de cum va fi filmul ăsta pe care îl plănuiesc de mult, dar țin la el. E o ecranizare după o carte care mi-a plăcut enorm, Apropierea de Marin Mălaicu-Hondrari, e o coproducție complicată, filmăm în Spania.

În rest, proiectul cel mai special anul ăsta e faptul că producem la Libra Film Moromeții 2, regizat tot de Stere Gulea, filmat tot de Vivi Drăgan Vasile, tot cu Victor Rebengiuc, filmat tot în satul Talpa, unde s-a filmat și prima parte. E o poveste foarte actuală, un scenariu care-ți dă de gândit despre anii 1950, perioada de după război, despre dezechilibrele care s-au întâmplat în societate și despre comunism, care a venit ulterior și a schimbat țara. Suntem alături cu toții de d-l Gulea și de echipa lui și cred că va fi evenimentul cinematografic al anului 2018.

Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU