VIOREL BARBU: Mediul academic este nereformat și lipsit de personalități influente

Interviu Realizat De,alexandru LĂzescu | 18.10.2016

Când v-ați prezentat demisia din poziția de președinte al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) ați motivat că acesta a devenit un organism decorativ în urma ultimelor modificări legislative. Dar atunci, instituțional, ce soluție există ca să rezolvăm această problemă a plagiatelor?

Pe aceeași temă

 

N-aș vrea să subliniez importanța CNATDCU, care nu e o instituție nouă, ea a existat și înainte de ‘89, era Comisia Superioară de Diplome, care avea roluri asemănătoare, un filtru pentru titlurile acordate.

 

Făcea ultima validare?

Da, a titlurilor de doctori în special, care erau date tot de ministru, a doctoratelor. Apoi funcţia a fost preluată de acest organism după ’89. Acum ar putea fi acuzat că s-au dat atât de multe doctorate nemeritat, se vorbește de 67.000, și atunci e cazul să întrebăm CNATDCU ce a făcut. Într-adevăr, nu a reușit să facă ce ar fi trebuit, deși un filtru a fost. Eu am fost și prin anii ’90 în acest consiliu, am participat la comisia de matematică, erau multe teze respinse pentru calitate slabă. Însă în alte domenii probabil că au fost mai puțin exigenți și de aceea au scăpat atât de multe doctorate slabe. Prin noua lege, i se taie din prerogativele principale, analiza doctoratelor, plagiatelor, abilitărilor. Toate acestea trec în sarcina universităților. Ce se poate face? În momentul de față, nu putem să curățăm sistemul de cele 20.000-30.000 de teze slabe, plagiate sau compilate. Asta nu putem.

 

Într-adevăr, dincolo de cele plagiate sunt o mulțime de teze foarte slabe.

Sunt foarte multe teze foarte slabe. Dar astea au intrat în sistem, le avem. Ca să analizăm acum 70.000 de teze am avea nevoie de regimente întregi de specialiști, este iluzoriu. Ce se poate face? Două lucruri. Reforma școlii doctorale, și asta printr-o acțiune a ministrului, a ministerului, care trebuie să-i elimine din sistem pe conducătorii științifici care nu sunt competenți. Apoi, ar trebui totuși să se mențină un organism asemănător, cu anumite prerogative, ca o instanță care să studieze cazurile de plagiate, care să analizeze tezele în ultimă instanță. Se spune că autonomia universitară ar trebui să permită universităților să analizeze toate cazurile astea. Da, așa este, în țările occidentale avansate, universitățile dau teze, dau doctorat, universitățile dacă constată ceva le elimină. Ele sunt instanțele supreme, nu există nimic altceva...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/viorel-barbu-1.jpg

Înainte de ‘89 intrase o modă printre activiștii de partid, pe care îi asimilăm acum cu oamenii politici de astăzi, de a avea doctorate și titluri universitare. La fel personaje de prin Miliție, Securitate... Deci moda aceasta nu este nouă.“

 

 

Cauzele pentru care avem atât de multe doctorate slabe: incompetența, superficialitatea, corupția

 

 

Există în alte părți vreun organism similar cu CNATDCU?

După câte știu eu, nu, cel puțin în țările dezvoltate pe care le cunosc, nici în SUA, nici în Europa de Vest. În schimb, universitățile de care vorbesc - din SUA sau Europa de Vest - nu tolerează nici plagiatul, nici incorectitudinea academică. Într-un asemenea sistem, dacă descoperi un plagiat sau o incorectitudine gravă, autorul este imediat eliminat din sistem. Pe când la noi, constatăm că multe universități, și nu toate chiar de mâna a doua, ascund gunoiul sub preș, adică acoperă aceste incorectitudini și numai când izbucnește un scandal lucrurile sunt aduse la cunoștință.

 

Cum am ajuns aici?

Dacă vorbim de cauzele pentru care avem atât de multe doctorate slabe, ele sunt trei: incompetența, apoi superficialitatea și pe locul trei corupția. Incompetența înseamnă că avem foarte mulți conducători de doctorat care n-ar trebui să fie abilitați să conducă doctorate, pentru că nu au o operă științifică. Dacă nu ai operă științifică, tu, ca profesor universitar, ca cercetător, nu-i poți conduce și îndruma competent pe alții. Multe dintre doctoratele slabe intră în această categorie. Superficialitatea, pentru că foarte mulți conducători de doctorat, poate chiar competenți, nu citesc tezele de doctorat, nu îndrumă cum ar trebui tezele de doctorat. Sunt situații în care avem conducători de doctorat cu 25-30 de doctoranzi. Cum îi poți îndruma? Mă uit la mine, am căpătat conducerea doctoratelor în ’87, am fost cam 40 de ani conducător de doctorat. Iar în toată această perioadă am avut doar 25 de doctoranzi în total. Mulți acum sunt în universități străine. Adevărat că toți au fost foarte buni, dar eu lucram cu dânșii săptămânal și cu unii dintre dânșii am început să lucrez încă de când erau în anii superiori ai facultății. Verificam tot ce au făcut, le analizam săptămânal progresele, i-am îndrumat să publice. Ei, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi luat zeci de doctoranzi? Nici nu se putea pe vremea aceea, înainte de ’89 erau foarte puține locuri la doctorat.

 

Cam câte locuri?

Universitatea din Iași, prin anii ’80, nu primea pentru toate domeniile mai mult de 30 de locuri la doctorat, toate facultățile și domeniile. Și atunci competiția era foarte mare. Dar revin la superficialitate. La noi, în România, mai este un obicei prost, că nu se citesc tezele... De multe ori aceste comisii de doctorat sunt aranjate - nu spun că nu există și foarte multe doctorate foarte bune - pe un fel de prietenie dintre conducătorul științific care are interes să treacă teza și-și face o comisie „binevoitoare“ și atunci se fac niște referate de complezență. Aici am să vă dau un exemplu. Acum, de când am fost la CNATDCU, am verificat mai multe dosare de doctorat. Am văzut un dosar la un institut tehnic important din România. Până la urmă i s-a ridicat doctoratul unei doamne pentru că a fost un plagiat de date experimentale. Dar m-am uitat și eu și în referate, și mai ales la scrisorile de susținere. A avut 20 de scrisori de susținere din partea unor profesori, pe unii îi cunoșteam, ingineri reputați, care elogiau teza de doctorat. Mă întreb: a citit vreunul teza de doctorat? Măcar cât de cât? Nu! Au fost date de complezență și atunci acest fenomen mi se pare mult mai extins decât am vrea recunoaștem.

 

De ce credeți că se întâmplă asta?

Este un sistem pur românesc, superficialitatea care există la noi, relațiile care se stabilesc în mediul universitar, de complezență, în fine. Ăsta este un păcat al nostru, al românilor, nu știm că trebuie să spunem nu. A spune nu este mult mai dificil decât a spune da. Este un păcat al nostru, poate sociologii pot da o explicație. În fine, ultimul lucru este corupția, dacă vorbesc de doctorate. Adică foarte multe doctorate se dau prin corupție. Nu este neapărat o corupție în sensul de o recompensă materială, deși nu exclud și asta. De multe ori acordarea unui doctorat, mai ales către personaje înalte politice sau demnitari, se face pentru a stabili un gen de relație cu aceste personaje influente de care conducătorul științific probabil că se gândește că va putea beneficia în viitor. Cred că așa ne explicăm numărul foarte mare de doctorate acordate unor oameni politici, demnitari care, să fim serioși... Prin obligațiile lor, când ești ministru, când ai o funcție foarte importantă, nu ai timp să faci un doctorat.

 

 

Cei care ar trebui să dea tonul într-un mediu academic sunt personalitățile care au operă științifică în spate

 

 

Apropo de asta, sunt 700 de oameni în Ministerul de Interne care au doctorat și cred că una dintre caracteristici, dincolo de alte probleme ale sistemului de la noi, e faptul că avem mulți doctori din zone care n-au nimic de a face cu spațiul academic sau cu cercetarea. Or, dacă în mediul universitar condiția de a avea doctorat e obligatorie, dincolo e un fel de floare la butonieră.

Așa este. Pentru cei care sunt în mediul academic, doctoratul este obligatoriu, și în străinătate. Să luăm America. Acolo doctoratul îl iau cei care se vor stabili în mediul academic ca profesori sau vor lucra ca cercetători. În rest, nu. Și cam același lucru se întâmplă peste tot. La noi, cum ați spus dvs., nici eu nu înțeleg de ce oamenii noștri politici doresc atât de mult să-și pună această floare la butonieră. De fapt, fenomenul nu e nou. La vârsta mea îmi pot permite să merg un pic în urmă și să văd ce se întâmpla și înainte. Înainte de ‘89 intrase o modă printre activiștii de partid, pe care îi asimilăm acum cu oamenii politici de astăzi, de a avea doctorate și titluri universitare. La fel personaje de prin Miliție, Securitate. Chiar se umpluseră școlile doctorale cu aceștia. Situația a fost reglementată la începutul anilor ’80 printr-o hotărâre de partid, nu pentru că partidul ar fi fost deranjat de doctoratele acestea, ci fiindcă considera că activistul de partid nu trebuie neapărat să-și găsească un debușeu și în altă parte. Nu mai aveau dreptul să candideze nici pe posturi didactice. Îmi amintesc, când am venit rector, la Facultatea de Drept erau înscriși zeci, dacă nu 100 de milițieni, ofițeri de Securitate, funcții înalte... Ei se înscriseseră cu vreo 10 ani în urmă, dăduseră niște examene, dar au renunțat complet, nu-și îndepliniseră nici măcar obligațiile elementare, și atunci a fost o măsură generală, au fost scoși toți din sistem. Deci moda aceasta nu este nouă. Mai este și un alt aspect. Imediat după ’89, odată cu apariția acestor catedre la universități particulare, foarte mulți oameni politici, demnitari și-au luat ore în învățământ...

 

Sau au fost îmbiați...

Au fost solicitați. Ăsta a fost iar un aspect de corupție. Așa că aveau nevoie și de titlu de doctor. Ca să devină conferențiari, profesori, aveau nevoie de un titlu. Legat de numărul mare de doctori din instituțiile de forță din stat... Vedeți, s-a acordat dreptul de conducere de doctorat instituțiilor care nu sunt capabile, nu pot să o facă, nu au persoane care ar putea să conducă doctoratul. Ați întrebat dacă în altă parte e așa. După câte știu eu, nu. N-am auzit, de exemplu, ca Academia West Point să dea doctorate sau ca Academia de Poliție de la Quantico să dea doctorate. Un doctorat poate să-l facă în drept sau în științe sociale, dar poate să meargă într-o universitate. Nu văd de ce trebuie neapărat să organizăm doctorate în instituții care nu au o tradiție. Și aceasta s-a făcut cu îngăduința vinovată cam a tuturor miniștrilor care s-au perindat în ultimii ani.

 

Din punct de vedere instituțional, ministerul era cel care trebuia să aprobe aceste școli doctorale?

Ministerul este cel care dă aprobarea pentru instituții conducătoare de doctorat și a acordat cu foarte mare îngăduință și la asemenea instituții de care vorbeam, unde sunt acum scandaluri de plagiat, și la instituții mici, care iarăși nu aveau o tradiție și care au căpătat conducerea de doctorat, dar nu aveau cadre și atunci împrumutau cadre de la universități din București numai ca să poată să iasă în față, chipurile să se împăuneze că și ei sunt instituții organizatoare de doctorat. Trebuie să spunem că sunt puține instituții în România care pot susține în mod real o școală doctorală.

 

Avem acum aproape 3.300 de conducători de doctorat. Vi se pare o cifră mare?

Mi se pare enorm. Părerea mea e că într-o universitate serioasă sau într-o facultate mai mult de 2-3, hai să spunem 4-5 conducători de doctorat nu ar fi cazul. Când eram eu asistent, în facultate, la conducerea doctoratelor, erau 4 profesori importanți. În America orice profesor are dreptul să conducă doctoratul. Dar nici n-am auzit acolo ca un profesor să conducă 20 de doctorate. De ce la noi un profesor își ia 20 de doctoranzi? Motivul principal e că aceasta înseamnă o scutire de normă și probabil că se mai gândește și la prestigiu.

 

Plecând de la ce ați spus, de la cele trei chestiuni care grevează acest domeniu al doctoratelor, al școlilor doctorale, ați fost dezamăgit de lipsa de reacție din mediul academic, atunci când au fost cazuri sonore de plagiat? Nu a fost cam prea multă liniște în mediul academic, nu neapărat față de o persoană sau alta, ci față de ideea în sine?

Asta este adevărat. Mediul nostru academic e foarte timid, este chiar neașteptat de indiferent la toate aceste cazuri. Sunt și aici explicații multiple. Este încă un mediu subțire. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cei care ar trebui să dea tonul într-un mediu academic sunt personalitățile care au operă științifică în spate, cei care înseamnă ceva prin ceea ce au realizat și care țin ridicată o anumită ștachetă. Ei, din păcate, în sistemul românesc de azi au rămas puține personalități. Personalități sunt, dar au rămas puține și ceea ce e mai grav: cele care au rămas nu sunt ele care dau tonul. Tonul în aceste comunități academice îl dau anumite ierarhii universitare, anumite grupuri de influență, totul depinde de ele, ele impun în general standarde academice scăzute. Am văzut asta și fiind la CNATDCU, această acțiune conservatoare. Nu ne putem aștepta de la un asemenea mediu academic la exigență. Pentru că este un mediu nereformat și totul vine dintr-o lipsă de personalități influente. Să nu uităm că acest mediu nu s-a prea reînnoit. După ’90, foarte mulți tineri, cei mai buni tineri, au părăsit mediul academic și continuă să-l părăsească.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/viorel-barbu-2.jpg

Nu-i destul să bagi bani într-o universitate... Trebuie să reformezi sistemul.“

 

Și a rămas o ruptură.

Este o ruptură între generații peste tot. Avem o generație cam la 60 de ani, pe urmă e loc gol, mai sunt câteva elemente foarte bune, dar sunt în minoritate. Acest mediu nici nu poate produce criterii, nici nu poate reacționa. De exemplu, în această vară s-a lucrat la noile criterii academice. Eu sper ca ele să rămână. E vorba de criteriile pentru doctorat, pentru abilitare, pentru accedere la funcția de profesor, cercetător I, cercetător II și altele, criterii mai exigente. Și în marea majoritate a comisiilor din CNATDCU colegii au fost foarte exigenți. N-a fost ușor să se impună acestea. A fost o dublă reacție: o parte, tineri, talentați și exigenți din mediul universitar, care au cerut măsuri categorice pentru ridicarea standardelor; și pe de altă parte, o reacție mai numeroasă din partea colegilor lor care au spus că sunt criterii prea exigente, că nu suntem în stare, că să se aplice peste doi sau peste trei ani etc. Prin urmare, vine aceeași rezistență a mediului universitar față de ceea ce înseamnă exigență și în ultimă instanță o tendință spre mediocrizare. Și atunci, nu avem cum să ridicăm universitatea românească!

 

 

Spiru Haret a trebuit să-și apere cu dinții reforma și a reușit, dar doar pentru că a avut sprijin politic

 

 

Am văzut această rezistență și la încercarea fostului ministru Funeriu de a introduce astfel de criterii. Poate nu s-a comunicat bine, poate au fost unele lucruri mai stângaci făcute, dar pe fond ideea era de a merge către această zonă de exigență.

E bine că ați adus vorba. Eu am fost un partizan al reformei lui Funeriu. Se poate spune că ar fi trebuit mai bine comunicată, dar legea învățământului, așa cum a fost promovată de Funeriu, părerea mea e că, dacă s-ar fi aplicat, dar nu s-a aplicat, pentru că a fost imediat abrogată, introducea elemente, criterii de evaluare valabile, după model occidental. N-a reușit pentru că n-a avut sprijin politic. Același lucru îl apreciez și la actualul ministru, Mircea Dumitru, care încearcă să introducă niște criterii exigente. Are susținerea primului ministru, am văzut că și a președintelui Iohannis, ceea ce este foarte bine. Dar aici revin la faptul că un ministru al Educației, care vrea să facă o reformă, pentru că e nevoie de o reformă, chiar dacă vorbim numai la nivel universitar, are nevoie de sprijin politic. Se vorbește de neamestecul politicului în educație. Eu nu sunt complet de acord aici. Educația nu se poate reforma fără sprijinul politicului, politicul este necesar. Bineînțeles, nu trebuie permis partidelor politice să-și facă din universități sau din școli puncte de sprijin, să creeze mase de influențare, dar doar cu ajutorul politicului se poate reforma sistemul. Dau un exemplu. Se vorbește de reforma lui Spiru Haret. El s-a înscris în Partidul Liberal și a activat tocmai pentru acest lucru, să facă o reformă și a reușit cu multă greutate, n-a fost ușor. Eu am urmărit dezbaterile din Parlament din acea vreme. Un oponent al său a fost Delavrancea, care a vituperat împotriva reformei lui. A trebuit să-și apere cu dinții reforma și a reușit, dar pentru că a avut sprijin politic. Deci Partidul Liberal, cred că pe vremea aceea era condus de Sturdza, i-a dat sprijin politic. Același lucru trebuie să se întâmple în momentul de față. Dacă clasa politică românească dorește într-adevăr, și nu o face numai la nivel declarativ, să crească nivelul universităților și al școlilor românești, trebuie în primul rând să cadă de acord să învestească o personalitate care are viziune, să-i dea sprijin politic pentru această reformă. Asta s-a întâmplat întotdeauna. Spiru Haret a fost un adevărat reformator al învățământului. Nu numai preluând niște curriculum-uri, el a fost un om de detaliu, a fixat totul - programa de învățământ, până și salariul pe care trebuia să-l primească o profesoară de lucru manual, a fost un om organizat. El a creat școala de tip Haret care a funcținat în toate satele. Și școala pe care am început-o eu într-un sat din Deleni, în Vaslui, era școală de tip Haret, adică cu locuința învățătorului, școala s-a îngrijit ca învățătorul să aibă și să i se dea prin lege 4 ha de pământ ca să poată să se întrețină, să aibă venituri suficiente, adică a organizat totul în detaliu. Avem și alte exemple din trecut. Murgulescu a făcut o reformă reală, lumea nu prea știe, în ’56-’57, când școala românească a trecut de la sistemul sovietic la un sistem nou, a introdus bacalaureatul și altele. Bineînțeles că el a avut atunci sprijinul partidului. Nu discut motivele pentru care s-a făcut asta... Era o perioadă în care noi doream să ne distanțăm de sovietici. Dar el a avut un sprijin, că altfel nu putea să o facă. Revin: politicul trebuie să dea sprijin școlii și reformei și să dea puteri unui ministru.

 

Mircea Dumitru spunea, într-un interviu pentru revista 22, că unul dintre obiectivele sale principale este acela de a introduce un sistem de clasificare serios a universităților, pentru că altfel, dacă faci o alocare a resurselor nediferențiat sau dacă accepți școli doctorale peste tot, de-a valma, e imposibil să ajungi la un sistem performant.

Clasificarea e absolut necesară. De fapt, această clasificare există în mintea tuturor celor care cunosc sistemul... Se cam știe care sunt universitățile mari. De ce nu se recunoaște oficial? Din interese particulare. Această încercare a fost făcută și de Funeriu. A funcționat și s-a distribuit o clasificare a universităților, care apoi a fost imediat nerecunoscută, a fost atacată tocmai de universitățile care nu se regăseau acolo. Și s-a uitat de ea. Nu putem face o egalizare. Dacă egalizăm tot sistemul, nu facem decât să instalăm o mediocritate la nivel general. Atunci vârfurile nu se mai văd, totul este otova. Nu putem compara o universitate mare, cu tradiție, sau un institut tehnic sau de medicină cu o universitate oarecare care a apărut dintr-un institut pedagogic dinainte de ’89 transformat și care, prin sprijin politic, a devenit universitate. Asta ar ajuta universitățile mari și ar da dreptul de conducere a doctoratelor doar marilor universități. Și responsabilitatea lor ar deveni alta. Să vedem dacă se va putea face. Actualul ministru, eu apreciez foarte mult ce face, a pornit o serie de reforme, ar fi bine ca acestea să continue.

 

 

Suntem pe primul loc ca număr de doctorate și cam printre ultimele locuri ca număr de lucrări publicate în reviste importante

 

 

Din câte știu, aici dvs. îmi puteți confirma ce spun, în țări importante, ca Marea Britanie, care are după toate clasamentele cele mai bune universități din Europa, sau chiar în Rusia, resursele se alocă diferențiat, în funcție de o clasificare.

De exemplu, în fosta Uniune Sovietică, erau trei universități de prim rang: era Lomonosov, era Universitatea din Leningrad, pe vremea aceea, și cred că mai era cea din Harkov. Restul erau de categoria a doua și asta se întâmpla într-un sistem care se voia egalitarist. Și la noi ar trebui introdus același lucru, pentru că altfel facem o imensă confuzie de valoare. Trebuie să o spunem foarte clar: nu toate universitățile pe care le avem în momentul de față sunt în stare să pregătească absolvenți, să dea doctorate. Adică, sunt o formă fără fond.

 

În America cum stau lucrurile?

Există o clasificare anuală a universităților americane, sunt marile universități de pe coasta de Vest și cele de pe coasta de Est. Cele din Yvy League (Harvard, Yale, Princeton etc.) și cele de pe coasta de Est, în California, Stanford, Berkeley, Universitatea din Los Angeles etc., care se plasează printre primele 20. Mai sunt apoi Georgia Tech sau Chicago, care se situează și ele printre primele 20. Însă în America, pentru că ei au 2.000-2.500 de instituții de învățământ superior, cele care contează în clasificările lor sunt cam 200 de universități și cam tot atâtea colegii de arte liberale. Bineînțeles că din aceste 200 de universități nu sunt toate de același calibru. Este o clasificare foarte exactă. Nu toate au conduceri de doctorat. Nu contează mai mult de 200. Celelalte sunt colegii care dau diplome, sunt foarte utile, dar nici gând să facă doctorat, profesorii lor nici n-au obligații de a face cercetare, au activități didactice mai numeroase. Acolo lucrurile sunt foarte stratificate. În America contează foarte mult unde ai absolvit. Dacă ai absolvit la Harvard este una și dacă ai absolvit la un colegiu oarecare este altceva. Dacă ai un doctorat de la Harvard sau Stanford sau MIT acest lucru contează foarte mult, pe când dacă l-ai luat de la o universitate mai mică, Dayton sau nu știu de unde, contează mai puțin. Deci lucrurile se stabilesc de la sine, pentru că este o societate în care reputația contează foarte mult. Dar la noi nu prea contează, pentru că la noi poți lua un doctorat oriunde... De ce sunt universitățile noastre așa cum sunt? Pentru că e lipsa de exigență și pentru că încă funcționează un sistem clientear. Am avut un exemplu chiar, un tânăr din străinătate, cu un doctorat strălucit, care a vrut să se întoarcă, mai sunt și din cei care se întorc. Nu vă spun ce greu a fost să ocupe o poziție de conferențiar, asta într-o facultate în care totuși tradiția a contat. În altă parte pur și simplu nici n-ar fi reușit. Adică sistemul nostru nu promovează valoarea și exigența. Acest lucru este foarte-foarte grav. Mulți tineri s-ar întoarce, sistemul ăsta s-ar putea reînnoi. Am spus că nu s-a reînnoit corpul profesoral, în fapt el s-a reînnoit, dar cu multe persoane mediocre. Sunt mulți tineri care au luat doctoratul și care acum și-au găsit o poziție convenabilă, fiind foarte buni, și s-ar putea întoarce în România, dar nu sunt primiți.

 

Vorbeați despre cele 200 de universități americane care contează în clasificări. Noi avem în jur de 100 de universități. Or, dacă ne uităm pe toate clasamentele, de fapt există doar câteva universități în România care apar în evaluările internaționale. Alte țări din jur, Ungaria, Cehia, Polonia etc., stau mai bine din acest punct de vedere. În plus, la noi, a avea o universitate a devenit un fel de chestiune de prestigiu local, nu mai are nici o legătură valoarea științifică.

La nivelul anilor ’90 foarte multe institute pedagogice s-au transformat în universități, deși era clar că lipsea masa critică să devină universități. Dar a fost jocul politic, de obicei un deputat, chiar un prim-ministru se ducea în județul respectiv, alegătorii îi cereau să facă universitate la Fetești și el semna imediat. Acestea s-au încadrat în categoria acestor universități de care vorbim acum și care au pretenții de a fi la același nivel cu celelalte și evident că nu sunt. De ce universitatea românească nu este la nivelul celor din Ungaria, Polonia, Cehia? Și nu e. Chiar din Estonia sau din alte țări. Motivele sunt mai multe. În primul rând este tradiția diversă. Tradiția universitară poloneză sau maghiară, cehă e mult mai bogată decât a noastră. Ei aveau universități, dacă mă gândesc la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, la 1300, la fel universitățile maghiare sau cele din Praga. La noi sistemul universitar este mai recent, mai subțire, de aceea tradiția și mentalitatea care a început să se închege, de tipul universitate humboldtiană, în interbelic, este mult mai slabă decât acolo. În al doilea rând, este faptul că lipsește o reformă reală în sistemul universitar românesc. Ce înțeleg printr-o reformă reală? Nu înțeleg neapărat a schimba curriculum-ul, deși și aici este nevoie pentru că este un sistem învechit încă. Reforma reală ține mai mult și de relațiile interuniversitare, de relațiile în cadrul corpului academic, tocmai de promovarea exigenței de care vorbeam, de capacitatea sistemului de a promova excelența, de a păstra persoanele care merită într-adevăr. Acest lucru nu numai că nu se întâmplă - vedeți că tocmai aceste legi sau măsuri au fost respinse de acest sistem -, dar lucrurile merg din ce în ce mai greu.

 

Din acest motiv stăm mai prost ca alte țări, în teorie comparabile cu noi?

Toate țările din jur, nu numai în sistemul universitar, ci și în sistemul academic, științific, au făcut reforme reale. Prin reforme reale înțeleg că au desființat institute care nu erau performante. Am multe exemple, dar dau un exemplu mai îndepărtat, din China. În 2002, când am stat în China două luni, se vorbea de Institutul de Matematică din Beijing care trebuia reformat și a fost reformat. Ce au făcut? Era un institut foarte mare, avea aproape 1.500 de cercetători și din 1.500 au rămas 500, cei mai buni, și cu economiile pe care le-au făcut i-au plătit mai bine pe cei care au rămas. Și a funcționat. Dar, vedeți, la noi sistemul e foarte îngăduitor în ceea ce privește performanța și în cercetare, și în învățământ și asta ne deosebește de vecinii noștri. În al treilea rând, cred că vina principală o au ierarhiile universitare românești. La nivel general, sistemul universitar, prin care înțeleg și sistemul acesta de ierarhii, e un sistem conservator care se opune în general reformării.

 

Se spune că vina principală ține de finanțarea insuficientă.

Se argumentează că universitatea românească se clasează prost din cauza resurselor financiare... E real, e o finanțare mediocră. Dar asta nu justifică totul. După părerea mea, cadrul acestei finanțări din ultimii ani, care a fost destul generoasă, nu a evoluat pe măsura finanțării care... Nu a evoluat, din motivele pe care le spuneam și din altele. Adică nu-i destul să bagi bani într-o universitate pentru că nu faci nimic cu aceasta. Trebuie să reformezi sistemul. Sistemul reformat înseamnă să obligi profesorii să-și facă datoria, să fie buni dascăli, să fie o școală bună, să fie activi și să încerce să aducă bani din granturi, atât cât pot să-și permită, și să fie activi, adică să fie efectiv un pion al sistemului de învățământ, să fie factor determinant. Universitatea humboldtiană, profesorul Humboldt a pus profesorul în centrul universității din sec. XIX și până astăzi în universitățile de tradiție. Adică profesorului i s-a dat statut social, i s-au dat mijloace financiare, în schimb i s-a cerut să facă cercetare, să fie o personalitate și condiția de a accede la funcția de profesor era condiționată tocmai de aceste lucruri. Trebuie să revenim măcar parțial la așa ceva. Corpul profesoral este cel care sfințește locul. Cred că aici se leagă și de problemele doctoratelor. Nu neapărat problema plagiatului este cea mai gravă, ci nivelul scăzut al tezelor. Și asta se vede în publicații. Au apărut mai multe articole în ultima vreme în care sunt studii statistice: câte lucrări științifice sunt acoperite de un doctorat? Și suntem pe ultimul loc din Europa. Primul loc ca număr de doctorate și cam printre ultimele locuri ca număr de lucrări publicate, în reviste importante.

 

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22