Pe aceeași temă
Contestat, criticat vehement, lăudat, adulat, Vladimir Tismăneanu nu lasă pe nimeni indiferent. Într-o cultură publică de tranziţie care nu are exerciţiul nuanţărilor şi al dezbaterilor de idei, Vladimir Tismăneanu nu poate fi decât acceptat sau respins integral. Susţinătorii par să fi uitat de episoadele, cel puţin discutabile, ale cărţii de interviuri cu Ion Iliescu şi ale vizitei la Gigi Becali, iar criticii au ajuns, de o manieră aberantă, să conteste nu doar Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ci întreaga operă ştiinţifică şi publicistică a lui Vladimir Tismăneanu.
Generaţia mea a învăţat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheaţă a securistului, care invariabil se aşeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferinţele ori studiindu-i cărţile.
Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale a părut lucrul cel mai firesc cu putinţă.
Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăţi, Comisia prezidenţială a realizat un raport de peste 800 de pagini, conţinând o serie de recomandări însuşite de şeful statului. Înainte de toate, raportul a pus la dispoziţia preşedintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei prezidenţiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credinţă e suficientă pentru a recunoaşte acest lucru.
Destui se arată contrariaţi de cât de puţin rămâne de pe urma acestui exerciţiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exerciţiu electoral, ea are valoare de gest fondator. Roadele se vor vedea în timp. //
Raportul impune o altă grilă morală
Se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Unde ne situăm astăzi din punctul de vedere al asumării istoriei?
Trebuie să ne uităm, înainte de toate, beneficiind de distanţa istoriei, la ce am putea să numim obiectivele revoluţiei din 1989. Numai astfel ne putem da seama de unde am plecat şi la ce punct am ajuns. În primul rând, obiectivul central al acestei revoluţii era să distrugă structurile instituţionale totalitare care funcţionau în regiune: regimul partidului unic, economia planificată, care s-a dovedit falimentară, instituţiile de propagandă, care controlau, în ultimă instanţă, viaţa şi, în primă instanţă, viaţa spirituală. Aceste instituţii s-au prăbuşit, s-au aneantizat. Evident, în gândirea liberală a disidenţei est şi central-europene, din raţiuni ce ţin de un prag foarte înalt de aşteptări, nu s-a anticipat persistenţa elitelor comuniste. Există studii foarte interesante pe acest subiect. În România s-a publicat chiar un număr special din Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactat de Raluca Grosescu, exact pe tema elitelor postcomuniste şi cine sunt aceşti oameni. Al doilea element care nu cred că a fost anticipat a fost persistenţa formelor mentale de tip leninist, o viziune manicheistă a spaţiului politic care, pe de o parte, reflectă şi, pe de altă parte, generează polarizări. Polarizările există, dar aceste viziuni, la rândul lor, le întăresc, le consolidează şi le perpetuează. Nu că în Occident lucrurile nu ar fi relativ polarizate, dar există şi o cultură a consensului, şi o cultură a dialogului.
Să ne amintim, chiar în revista 22 aţi publicat faimoasa scrisoare a lui Geremek în care spunea de ce refuză să se lase investigat de Institutul Memoriei Naţionale. L-am avut la Bucureşti pe Adam Michnik, cu care, de obicei, mă aflu în deplin acord. Michnik este unul dintre inspiratorii gândirii mele politice. Însă, la capitolul lustraţiei, înţeleasă în sensul cel mai larg, al purificării postcomuniste de sechelele comunismului, probabil că mă situez la jumătatea drumului aprobativ. Transplantarea tezelor lui Michnik din Polonia către România, trebuie subliniat acest lucru, o fac de o manieră manipulativă şi instrumentală oameni ca Ion Iliescu sau chiar Adrian Păunescu. Adam Michnik nu este vinovat pentru faptul că ideile lui sunt preluate de tot felul de impostori, e soarta ideilor. Problema este că în România nu s-a ajuns la situaţia din Polonia unde, într-adevăr, unii foşti nomenclaturişti, chiar generalul Jaruzelski, în raport cu anumite momente din trecut, îşi recunosc greşelile. În România, până astăzi, eu nu cunosc un gest de asumare a trecutului, cu o singură excepţie, care este Cornel Burtică, într-o carte de interviuri cu Rodica Chelaru, care spunea: „culpe care nu se uită“. Măcar cineva care folosea cuvântul „culpe“. Dacă ne uităm la repetatele interviuri ale lui Ștefan Andrei, Ion Stănescu, fostul şef al Securităţii, interviuri cu tot felul de foşti demnitari comunişti de acest gen, aceşti oameni nu numai că nu au nici urmă de căinţă, dimpotrivă, sunt într-o stare de mândrie perpetuă în raport cu ceea ce au făcut şi ne consideră pe noi, cei care îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, drept nişte denigratori, nişte profitori ai postcomunismului etc.
Nu mă surprinde că avem forme mentale leniniste la foştii sau actualii leninişti. Ceea ce este mai întristător sau dezolant este că le găsim şi în rândul unor tineri sau al unor oameni care s-au format în ultimii 20 de ani. Citeam, venind cu avionul de la Viena, un fel de barometru al celor mai populare emisiuni de televiziune, în ziarul Adevărul, şi pe primele locuri erau Sinteza zilei, În gura presei, deci domnii Badea, Gâdea şi Ciutacu. Or, ei sunt oameni, bănuiesc, de 30 spre 40 de ani. Au avut acces la toate informaţiile, pentru că asta n-a lipsit în România, a fost o abundenţă de informaţii, un haos informaţional, dar cine voia îşi găsea. Este profund îngrijorător că, sub masca libertăţii de expresie, de fapt, se instaurează o formă de monopol al presei. România trăieşte din plin acest monopol al presei. S-a ajuns la trei grupuri monopoliste care controlează piaţa mediatică a României.
Până la urmă, România arată bine, în pofida faptului că forţele conservatoare au dominat în aceşti 20 de ani spaţiul public. Sau opinia publică a fost suficient de inteligentă şi a creat nişte anticorpi?
A scăzut audienţa ştirilor de televiziune. Au apărut sondaje, vorbim de zeci de mii de telespectatori care nu se mai uită la emisiunile de ştiri.
Până la urmă, sunt nişte forţe în spatele acestor companii media mamut sau e un joc pur şi simplu anti-Băsescu? E o chestiune estetică: nu le place Băsescu?
Nu, nu, nu! Chestia că nu le place Băsescu ar fi fost o chestiune de casă de modă. Cred că aici, în primul rând, s-a produs o reacţie aproape isteroidă de respingere a tot ce ţine de proiectul politic al actualului preşedinte din partea unor forţe politice. Este evident că nu e vorba doar de Traian Băsescu ca persoană, e vorba de un număr de valori cu care Traian Băsescu, de-a lungul ultimilor 4 ani, s-a identificat. Care nu erau neapărat valorile lui Traian Băsescu acum 10 ani. Dar, într-adevăr, aşa cum s-a mai spus, preşedintele Băsescu, mai ales prin condamnarea comunismului, a rupt omerta.
Amintiţi-vă, domnule Goşu, cu ce a deranjat extraordinar de puternic Dubcek când a venit la putere în ‘68 în Ceholsovacia? Unul dintre primele atacuri care au venit în Pravda împotriva lui Dubcek a fost pentru că a spus: „vom pune capăt politicii uşilor închise“. Deci bizantinismul, care e o caracteristică a bolşevismului, potrivit căruia putem aranja noi totul, punem ţara la cale, răsturnăm guverne, numim miniştri. Din acest punct de vedere, Băsescu vrea un stat modern. În momentul de faţă, ce a încercat preşedintele Băsescu să facă este să stabilească o serie de proceduri prin care să avem o politică relativ previzibilă şi să ne vedem de treabă, instituţiile statului să funcţioneze.
Îl întreb pe profesorul de ştiinţe politice Vladimir Tismăneanu care sunt variabilele între care ar putea să evolueze...
Evoluţia politică din România are nevoie de stabilizarea formulelor politice ale partidelor. E nevoie de valori, e nevoie de viziune şi de voinţă. Aceste trei „v“-uri sunt foarte importante. Aceste lucruri trebuie cumva să se cristalizeze la nivelul formulelor politice şi morale ale partidelor. Prin şcoli de vară, prin dezbateri, prin institute de studii... Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai active, cu atât mai bine, adică să dialogheze, să-şi facă newsletter-uri, website-uri, să atragă studenţii, să-i scoată din starea de indiferenţă în care mulţi dintre ei se află. Al doilea: e vorba de a construi o cultură a discursului public care să promoveze valorile decenţei şi ale competenţei. Avem foarte puţini analişti, observatori, de pildă, ai situaţiei din Rusia, Ucraina, Republica Moldova. Se fac nenumărate afirmaţii despre Statele Unite, despre Franţa, dar mai ales Rusia, de politică externă de un amatorism absolut uluitor, după 20 de ani. E ciudată tranziţia asta. Îmi amintesc că prima noastră întâlnire era pe vremea când Caius Dobrescu era consilier al lui Andrei Pleşu şi se încerca să se creeze o Academie diplomatică.
Eu organizam acolo un modul de două săptămâni despre spaţiul ex-sovietic pentru tinerii diplomaţi.
Si toţi am încercat, şi Caius a încercat, şi Andrei Pleşu, şi alţii. România nu are, din câte cunosc, un institut de relaţii internaţionale cu experţi veritabili, cum este Council on Foreign Relations sau Brookings, sau cum există în Germania. Ideea e cum să construieşti ceva profesionist. E adevărat că unii foarte buni au plecat din ţară, e o realitate. Aţi văzut poate în Adevărul situaţia doctoranzilor şi a studenţilor români din SUA. Este extraordinar. Oamenii aceia nu zic că sunt pierduţi pentru România, trăim într-o lume globalizantă, nu-s pierduţi, dar, dacă ar fi participat la construcţia discursului public, poate că lucrurile ar fi fost un pic altfel. În articolele pe care le-a scris în revista 22, Dragoş Paul Aligică a semnalat absenţa comentariului politic, mai ales în politica externă şi în politicile economice internaţionale, un comentariu competent. Parcă oamenii ăştia nu citesc. Ar trebui să-şi facă temele, ar trebui să le placă să citească, dacă sunt comentatori de politică externă.
Cum vă explicaţi faptul că au trecut doi ani şi jumătate de la prezentarea oficială a Raportului şi atacurile împotriva lui, la adresa Comisiei, a dvs. personal n-au încetat nicio clipă, ba, din contră, devin şi mai înverşunate?
Cu cât ne vom apropia de alegeri, cu atât vor deveni mai intense. Adevărul nu-i interesează pe mulţi dintre aceşti domni şi doamne. În loc să se discute un text de o manieră aplicată, ne pierdem vremea ocupându-ne, după metoda săptămânistă, aşa făcea Eugen Barbu: „cine este X? Nu cumva aceeaşi persoană care cândva locuia pe acelaşi coridor cu un tip a cărui mătuşă a fost măritată cu un tip al cărui unchi vitreg“ ş.a.m.d. În acest fel poţi să demolezi pe oricine. Cam aşa este reacţia d-lui Mihai Iovănel, de la revista Cultura. Ei, în momentul publicării Antologiei ruşinii, d-l Iovănel consideră de cuviinţă că a sosit momentul să-şi publice fişele, zice el, despre Virgil Ierunca şi să dea drumul, pe blog, la texte care, pasămi-te, l-ar compromite pe Virgil Ierunca, pentru că în 1945 Ierunca scria un text de stânga în care saluta Uniunea Sovietică, care totuşi era ţara care câştigase războiul împotriva fascismului. Iar el era un antifascist autentic, poate spre stupoarea d-lui Iovănel. Există şi această specie. Poate d-l Iovănel nu ştie că în 1945 Furet se înscria în Partidul Comunist, că un Emmanuel Le Roy Ladurie a fost membru al Partidului Comunist Francez şi că Boris Souvarine a fost chiar membru fondator. Bun, el ce vrea să ne demonstreze? Virgil Ierunca nu are legitimitatea să producă o Antologie a ruşinii, pentru că el însuşi ar fi participat la scrierea unor texte ruşinoase. Textele lui Ierunca, în contextul în care au fost scrise, nu sunt ruşinoase, nu au trimis pe nimeni în închisoare, nu au participat la perpetuarea unei dictaturi în România. A nega întreg drumul lui Virgil Ierunca de o asemenea manieră, referindu-te la nişte texte ocazionale de tinereţe, are scopul precis de a delegitima. Pe cine? Editura Humanitas, proiectul purificării morale a acestei naţiuni, proiectul asanării clasei politice şi a otrăvi, în continuare, pentru că despre asta este vorba, de a intoxica spaţiul public. Și vine dintr-o zonă care e aparent respectabilă. Nu vorbim despre diverşi veleitari extremişti, care s-au dus în Statele Unite să facă studii de istorie şi n-au priceput nimic, ba dimpotrivă, s-au îndârjit acolo întru fundamentalism extremist, ci vorbim de un om care e cercetător, dacă nu mă înşel, la Institutul de Istorie Literară „G. Călinescu“ şi cred că ar trebui să aibă o altă abordare.
Până la urmă, ce rămâne după acest Raport, care e criticat la aproape trei ani de la apariţia sa? A deschis nişte şantiere în istoriografie? S-a făcut ceva în domeniul legislaţiei, în domeniul accesului la arhive?
În primul rând, nu toată lumea care a criticat Raportul este de rea-credinţă. Al doilea lucru: mulţi au criticat Raportul fără să-l citească şi după ce l-au citit şi-au schimbat punctul de vedere. Am nenumărate exemple de acest gen. Trei: există mult mai mulţi – a fost cazul discuţiilor pe care le-am avut la Paris când am prezentat Raportul – mult mai mulţi susţinători ai Raportului care nu sunt forumişti, nu sunt bloggeri, dar participă la dezbateri şi care mi-au scris în repetate rânduri.
Al doilea element: arhivele. S-a schimbat fundamental în România regimul arhivelor. În domeniul arhivelor, nu cred că greşesc spunând că s-a produs o revoluţie. Noi am cerut ca arhivele să devină transparente, a fost una dintre exigenţele fundamentale ale recomandărilor autorilor Raportului, asumată de preşedintele Băsescu în discursul din 18 decembrie 2006. Ce încercări turbate au fost pentru a-l înlocui pe Dorin Dobrincu din fruntea Arhivelor! La fel cum s-a încercat compromiterea lui. E aceeaşi tehnică, în cazul meu se foloseau argumente de alogenitate sau eu ştiu ce alte argumente, în cazul lui Dorin era ce religie aveau părinţii lui.
Detaşarea lui Dorin Dobrincu la Arhive practic expiră în câteva săptămâni şi se poate foarte bine ca el să se întoarcă la Iaşi. Iar fonduri importante s-ar putea închide sau accesul va fi permis doar istoricilor din sistem, mai vechi sau mai noi colaboratori ai serviciilor secrete. Să nu fim naivi. Noi ştim foarte bine cum a funcţionat sistemul arhivistic din România.
Trebuie să fie o presiune a noastră, a societăţii civile, care putem să ne ridicăm glasul ca să îl susţinem, nu pentru că Dorin ar fi neapărat un personaj carismatic, ci pentru că Dorin s-a dovedit extrem de eficient şi profesionist. Noi îl susţinem pe Dorin Dobrincu nu pentru că este un istoric providenţial la Arhive, ci pentru că acest istoric s-a dovedit eficient în opera de a schimba regimul Arhivelor în România.
S-au mai întâmplat şi alte lucruri. Apariţia Manualului de istoria comunismului, care este rezultatul unei acţiuni conjugate între Comisia Prezidenţială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, unde au lucrat prof. Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu şi Dorin Dobrincu, ei au fost principalii coordonatori, dar au fost şi alţii care au lucrat. Iată, avem un pas înainte în domeniul acesta.
Toată lumea mă întreabă: dar unde este legislaţia? Si întreb şi eu: unde este legislaţia? Preşedintele nu are, conform Constituţiei, drept de iniţiativă legislativă. Mi-au spus amici: dar de ce nu face un pas înainte să propună anumite legi? Pentru că sunt mulţi cei care aşteptau acest lucru ca să-l prindă pe picior greşit. Am spus: dacă preşedintele ar face orice pas înainte pentru promovarea unor proiecte de legi, va fi acuzat, evident, de intervenţie în procesul legislativ, iarăşi ajungem la suspendări sau propuneri de suspendări. Nu aşa se va face. Se va face prin solicitări din partea societăţii civile, se va face prin presiuni asupra partidelor. Unii dintre noi, cei care lucrăm în cadrul unui institut de studii populare, încercăm să promovăm această idee şi să convingem clasa politică de faptul că tema istoriei şi a memoriei rămâne una fundamentală, mai cu seamă într-un an istoric, un an de aniversare, precum 2009. Nu sunt sigur că toţi sunt convinşi.
Mai era un lucru important în recomandările Raportului. Este vorba despre înfiinţarea la Bucureşti a unui muzeu. Să precizăm că există la Sighet un Memorial al victimelor comunismului.
În momentul de faţă, Dorin Dobrincu, împreună cu mai mulţi istorici şi cu Administraţia Prezidenţială, pregătesc o expoziţie care se va face sub egida Muzeului Cotroceni, în Palatul Parlamentului. Va fi un prim pas spre muzeu, expoziţia urmând să se axeze pe mecanismele instituţionale şi simbolice ale propagandei comuniste şi ideea formării „omului nou“.
Până la muzeul adevărat, e mai uşor sau mai greu să faci muzeu virtual? M-am uitat pe site-ul Global Museum on Communism, lipsesc câteva ţări.
Lipsesc, într-adevăr, pentru că va fi o operă în progres. Însă a fost o opţiune între un muzeu care să coste 100 de milioane, cam atâta ar fi preţul unui muzeu precum Muzeul Holocaustului şi care cred că e în perioadă proastă. Pentru că am vorbit cu Lee Edwards...
Care a participat la acest proiect.
Fără Lee Edwards nu am fi avut acest muzeu. El a spus cum i-a venit această idee în ceremonia de deschidere a muzeului. L-a interesat foarte mult povestea comunismului secolului XX. Cel mai tare l-a şocat, deschizând Webster-ul, diferenţa fundamentală între felul în care sunt tratate comunismul şi fascismul. La comunism afli că ar fi o doctrină socială care preconizează egalitatea, desfiinţarea proprietăţii private, depăşirea diviziunii muncii etc. Deci este analizat doctrinal. Fascismul este o dictatură a partidului unic în care au loc persecuţii ş.a.m.d. Acest dublu standard analitic sau fals analitic l-a şocat. La un moment dat, el a ajuns la concluzia, precum mulţi dintre noi, că a sosit momentul ca şi aceste lucruri să fie spuse. S-a apropiat de o serie de oameni, pe unii îi ştia din propriile sale studii, şi-a găsit sprijin înainte de toate pentru această idee la – şi aici am să dau trei nume de persoane care au contat foarte mult. Unul a fost prof. Paul Hollander...
Care a scris despre Ungaria...
Exact, şi care are o carte esenţială despre „tovarăşii de drum“. Al doilea a fost Robert Conquest şi al treilea Richard Pipes. Din tânăra generaţie sau mai tânăra generaţie de istorici, unul care a fost foarte influent a fost Mark Kramer de la Harvard, care şi el a dat un sprijin foarte puternic. Lansarea, deschiderea muzeului a avut loc la Ambasada română şi vreau să semnalez acest lucru. Vreau să-l salut pe ambasadorul Adrian Vieriţă pentru ceea ce a făcut. A fost extrem de impresionant să auzi invocarea fostului episcop László Tökés la Ambasada română. Când am luat cuvântul, chiar am spus că este un miracol istoric. El a vorbit despre „miraculosul an 1989“ şi eu am spus: „este un miracol, d-le Tökés, că suntem în această ambasadă, dvs., cu mine, cu fosta asistentă a secretarului de stat Paula Dobrianski“, care era prezentă. Erau zece ambasadori, poate mai mulţi. Erau cei trei ambasadori baltici. Nu se ştie în România sau poate foarte puţină lume ştie, dar Țările Baltice şi-au păstrat ambasade simbolice la Washington în perioada Războiului Rece. Sunt singurele cazuri, erau nişte apartamente în care stăteau nişte domni, care treptat au devenit nişte molii, pentru că „trecură anii“, 45 de ani, din 1941, ne putem închipui ce vârstă aveau în 1991! A descris cineva, luând cuvântul atunci, ce a însemnat când ultimul ambasador lituanian fantomă i-a înmânat o cheie nefantomă ambasadorului statului lituanian renăscut. E foarte uşor astăzi să zâmbim la ce a fost 1989-1991, dar era de necrezut că aşa ceva se va petrece. Cineva spunea: OK, un simbol. Un Raport de condamnare. Alt simbol. Un preşedinte care spune că a fost un „regim ilegitim şi criminal“ comunismul. Eu tot timpul aduc în discuţie volumul lui Jan Kubik, Puterea simbolurilor şi simbolurile puterii: politica este înainte de toate despre simboluri. Cartea lui Gail Kligman, care lucrează la nivel antropologic profund, este despre simboluri, antropologia politică, înainte de toate, se ocupă de simboluri. Ideologiile politice sunt de fapt colecţii codificate ale unor simboluri.
Dar cei care au îndoieli privind necesitatea condamnării comunismului? Am avut studenţi care mi-au spus că nu mai era nevoie de o condamnare oficială. Le-am amintit că prima ţară în care s-a pus problema condamnării comunismului printr-un raport prezentat în instanţă a fost Rusia, în ‘91, după desfiinţarea Partidului Comunist. Însă acest proiect a eşuat din raţiuni de politică internă rusească. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ce ar fi fost dacă Rusia lui Boris Elţîn ar fi reuşit atunci să condamne comunismul? Mai aveam capitalismul criminal care s-a construit după aceea?
Categoric, nu.
Condamnând comunismul, n-ar fi propus puterea o altă grilă morală?
O altă grilă morală, da.
Până la urmă, asta a fost miza şi la noi, ca o ţară ca România, care era mai degrabă ancorată în spaţiul estic, cu o forţă extrarodinară a structurilor neocomuniste, să ajungă să condamne comunismul. Care sunt proiectele la care lucraţi dvs. şi Comisia consultativă pe care o conduceţi?
Suntem destul de avansaţi în o serie de idei. N-aş vrea să spun mai mult acum decât că există discuţii privind o apropiere mai puternică, care ar putea să meargă în direcţia unei apropieri instituţionale între Comisia Prezidenţială Consultativă şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Oricum ar sta lucrurile, există un acord între mine şi conducerea Institutului că vom colabora la scrierea Enciclopediei comunismului românesc. Cel puţin aşa am înţeles eu, în discuţiile pe care le-am avut pe e-mail în special cu Marius Oprea. Mi se pare că e un lucru foarte bun că putem merge spre această colaborare. Se va vedea care sunt cadrele efective şi posibile, în aşa fel încât ambele entităţi, inclusiv fosta Comisie Prezidenţială, pentru că aici, dacă se ajunge la o apropiere, trebuie să existe şi personalităţi care au lucrat în fosta comisie şi la ei în consiliul ştiinţific, astfel încât cooperarea să reflecte aceste entităţi care au valori, interese şi aspiraţii comune.
INTERVIU RELIZAT DE ARMAND GOSU
