Pe aceeași temă
Prin clasificarea universităţilor făcută de Ministerul Educaţiei, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a fost trecută în a doua categorie, aceea de educaţie şi creaţie artistică. Cum comentaţi această plasare?
Universitatea „Ion Mincu“ a fost trecută în această categorie aparent inferioară universităţilor mari, plasate în prima parte a listei, deşi este probabil singura universitate de arhitectură din această zonă a Europei, fiind recunoscută, în primul rând, pe plan internaţional prin mai multe organisme. Diplomele sunt recunoscute la Comisia Europeană încă din 2008, universitatea apărând în Anexa la Directiva 36/2005, cea care reglementează activitatea în arhitectură. Prezentarea universităţii în Comisia de la Bruxelles a adus o noutate, în sensul că acest tip de prezentare a fost însuşit oficial ca model al viitoarelor prezentări de şcoli de arhitectură în această Comisie. A fost prima dată când au fost aplauze la o prezentare de şcoală. Apoi, este recunoaşterea de către Royal Institute of British Architects (RIBA), instituţia de cel mai înalt prestigiu mondial care face acest tip de recunoaşteri la nivel calitativ.
Pe plan intern, avem recunoaşterea programelor de studii încă din 2009 şi, instituţional, din acest an, pe toată universitatea. Dar, din păcate, acest tip de evaluări sunt de obicei cantitative. RIBA face evaluări calitative şi ceea ce ei cercetează este calitatea muncii studentului, urmărindu-se o medie crescută a absolvenţilor. Sigur, şi RIBA este interesată de părţile cantitative ale procesului didactic: dacă ai unde, cu cine şi ce face. Dar nu vizează exclusiv acest lucru, cum fac celelalte organisme de acreditare. Poate de aici apare şi această problemă a incapacităţii de a plasa Universitatea „Ion Mincu“ în locul pe care îl merită, pentru că ceea ce face universitatea şi modul în care este recunoscută în întreaga lume este mult mai important decât aparenta plasare în această internă categorie de educaţie şi creaţie artistică. Fără a lua partea celorlalţi colegi de la universităţile de creaţie artistică, mi-e greu să cred că Universitatea Naţională de Teatru şi Film, prin succesele remarcabile obţinute în film, cu aceste „abonamente“ la premii de la Cannes în ultimul timp, poate fi considerată o universitate oarecare. De asemenea, se pune problema mărimii acestor universităţi, dar se pierde din vedere specificul lor şi că ele nu pot fi asimilate cu altele. Repet, arhitectura este o profesie reglementată, se supune altor cerinţe, pentru ca absolvenţii noştri să poată fi recunoscuţi. Am avut anul acesta, în primăvară, o problemă cu denumirea diplomei, care în Directiva din 2005 este trecută în limba română, limba de origine, ca Diplomă de Arhitect, pe baza căreia toţi arhitecţii români sunt recunoscuţi în Uniunea Europeană. S-a dorit din România schimbarea acestei denumiri în Diplomă de licenţă şi master, ceea ce contrazicea directiva europeană. A fost foarte greu să convingem autorităţile să emită în continuare Diploma de Arhitect, aşa cum scrie în Directivă, pentru că altfel absolvenţii noştri nu ar mai fi fost recunoscuţi. De aici toate aceste neînţelegeri elementare provenind din neînţelegeri de structură, de profunzime. Cred că această clasificare, grupând universităţile de creaţie artistică, rezolvă de fapt o problemă - încadrarea vocaţională -, blocând performanţa acestor universităţi. Problema nu este mărimea, repet, ci calitatea în specific.
Din câte ştiu, la unele dintre universităţile mari din prima categorie a clasificării ministerului, există facultăţi de arhitectură, ceea ce le plasează, conform logicii listei, pe o treaptă superioară faţă de Universitatea „Ion Mincu“.
Situaţia este paradoxală, pentru că, deşi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ conduce practic activitatea universitară în domeniul arhitecturii la nivel naţional, facultăţile de arhitectură din cadrul marilor universităţi tehnice din Iaşi, Cluj şi Timişoara, brusc, prin clasificarea universităţilor, pot avea mai multe drepturi şi recunoaşteri decât universitatea principală, fără să aibă până acum niciuna dintre recunoaşterile internaţionale pe care „Ion Mincu“ le are. „Ion Mincu“ este o marcă, fiind recunoscută ca atare, cu prietenie şi uneori cu invidie în întrunirile internaţionale ale şcolilor de arhitectură. Acest lucru este de ajuns pentru a defini un loc, o valoare şi arată că Universitatea „Ion Mincu“ îşi merită locul, certificându-se calitatea pregătirii universitare academice.
S-a discutat intens despre citeriile de promovare în cariera universitară pe care le aduce noua Lege a învăţământului. Cum afectează ele activitatea din Universitatea „Ion Mincu“?
Conform noii legi, orice fel de cadru didactic trebuie să fie înscris sau să aibă deja doctoratul susţinut. În principiu, acesta este un lucru bun, dar nu poate fi făcut peste noapte. Din cauza unei situaţii speciale, prin care un număr mare de cadre didactice a trebuit să fie pensionate brusc la 65 de ani, suntem în situaţia paradoxală de a avea, din totalul corpului didactic, o parte în vârstă, seniorială, care a părăsit universitatea – s-a revenit ulterior şi pot să mai ţină cursuri – şi partea de început, în care foarte puţini intră sau reuşesc din start să acceadă la doctorat.
O altă problemă sunt punctajele necesare promovării. Spre deosebire de celelalte universităţi sau domenii în care criteriile sunt mai normale şi mai apropiate de esenţa şi specificul pregătirii, în cadrul arhitecturii şi urbanismului se ajunge la o situaţie paradoxală în care profesia este, practic, dată la o parte. Din punctaje reiese că eşti mult mai bun profesor dacă ai cărţi şi articole scrise în timp şi publicate şi nu prea contează dacă ai proiecte de arhitectură, dacă ai premii obţinute şi chiar nu contează deloc ceea ce faci în şcoală sau rezultatele studenţilor pe care îi îndrumi. Nu ştiu cine a realizat aceste criterii, oricum cineva din afara profesiunii. Vă dau un exemplu. La un moment dat, în lista de criterii pentru puncte, se spune: „Premii obţinute la concursuri internaţionale organizate de Asociaţia Europeană pentru Învăţământul de Arhitectură (AEEA), de Royal Institute of British Architects sau de Architects Council of Europe (ACE)“. Ei bine, niciuna dintre aceste instituţii nu organizează concursuri de arhitectură. AEEA este asociaţia şcolilor europene, n-are cum să organizeze concursuri pentru arhitecţi - o face doar pentru studenţi din şcolile europene, iar concursul este în chiar responsabilitatea noastră, în cadrul AEEA. Royal Institute of British Architects, de asemenea, nu organizează concursuri; ei dau premii pentru studenţi – Silver Medal, marele premiu onorific, Gold Medal şi premii pentru realizări ale arhitecţilor britanici în lume. Architects Council of Europe este o organizaţie administrativă care reuneşte ordinele naţionale ale arhitecţilor, care nu face concursuri, gestionând doar relaţia profesiei reglementate cu Comisia Europeană.
În schimb, există punctajul pentru „publicaţii in extenso lucrări de conferinţe ştiinţifice recunoscute de comisia de specialitate“. Mare parte dintre articole, din studii şi din cărţi publicate, deşi sunt internaţionale, trebuie să fie recunoscute intern. Apoi, numărul impus de concursuri internaţionale mi se pare relativ mare: sunt concursuri care îţi permit participarea liberă, dar sunt concursuri care pun asemenea condiţii încât să nu te poţi atinge de ele niciodată, prin faptul că trebuie să dovedeşti că ai proiectat şi realizat nu ştiu câte obiective de acelaşi tip - şi prin asta participarea la concursuri internaţionale este un fel de loterie ca şansă de a câştiga premii. Sigur, am avut cazul colegului profesor Dorin Ştefan, care a câştigat Premiul I în Taiwan anul trecut, cu o realizare extraordinar de importantă, dar şi el, conform acestei grile, dacă i se împarte punctajul la numărul de autori, face un punctaj slab.
Arhitecţii profesionişti şi performanţi care predau proiectarea de arhitectură sunt astfel sabotaţi sau înlocuiţi arbitrar de arhitecţi scriitori, care doar scriu. Răspunderea pe care o implică un proiect, numărul imens de oameni cu care trebuie să colaborezi, banii implicaţi, asigurările, munca infernală pe şantier sunt cotate mult mai slab sau sunt evidenţiate foarte puţin în comparaţie cu comoditatea scrierii unui articol care apare la un moment dat într-o revistă şi care nu implică nici termene şi nici nu te leagă ani de zile prin asigurare de calitatea şi performanţa în timp a unei clădirii.
Un alt criteriu vizează publicaţii in extenso ale conferinţelor ştiinţifice de arhitectură şi urbanism la care autorul a participat. Aici vă dau exemplul personal. Fac parte din conducerea Asociaţiei Europene pentru Învăţământul de Arhitectură (AEEA) şi am participat în ultimii ani la 12 întruniri, dintre care 2 au avut loc la Bucureşti, legate de problemele şcolilor de arhitectură, de legăturile şcolilor cu profesia şi mai ales cu cercetarea prin proiect. Am participat de 4 ori la Conferinţa anuală de la Chania (Creta) a şefilor de şcoli de arhitectură, care dezbate problemele stringente. Anul acesta, tema a fost A face mai mult cu mai puţin – mai puţin timp, mai puţini bani, mai puţini oameni şi mai puţină învăţare, deoarece criza loveşte peste tot, mai puternic sau mai voalat, dar ea există şi condiţionează statutul învăţământului de arhitectură în toată Europa. Am fost de 2 ori la Bruxelles, prima dată la susţinerea programului Universităţii „Ion Mincu“ în faţa Comisiei şi o dată ca reprezentant în Comisie. De asemenea, fac parte din grupul de lucru de validare şi recunoaştere a practicii profesionale al Architects Council of Europe, unde am participat activ la elaborarea evidenţei şi a strategiei privind practica profesională în arhitectură după terminarea şcolii în Europa. Mă întreb şi eu dacă aceste participări contează undeva în aceste criterii ale ministerului.
Nu mai vreau să spun nimic despre OZN-ul ISI.
* * *
Proiecte şi articole
„De ce o fotografie a unui proiect propriu executat apărută într-o revistă străină este mai puţin importantă sau onorantă decât un articol publicat în aceeaşi revistă? La noi, prin aplicarea acestor criterii, se va obţine un fel de profesor care mai mult scrie şi vorbeşte despre arhitectură, aleargă după burse, punctaje şi îndeplinirea criteriilor, generând un tipar care, clar, nu este în stare să creeze adevăraţi arhitecţi.“
Standarde minimale
Caz: Sediul UAR,
str Dem. Dobrescu nr. 5
Autori: Dan Marin, Zeno Bogdănescu.
Încadrare P 12 – Proiect de arhitectură sau de restaurare, autorizat şi edificat, cu componentă de cercetare.
Punctaj 10p/n autori = 5p/autor.
Durată
proiect – realizare = 12 ani (1992-2004).
Timp realizare = 2002-2004.
Echivalent = un articol.
* * *
Care e situaţia în alte ţări atât cu clasificarea universităţilor, cât şi cu promovarea în cariera universitară?
Lucrurile sunt mult simplificate. Dacă vrei să fii teoretician sau istoric, te ocupi de acest domeniu şi excelezi în acest domeniu. Dacă vrei să fii practician, să faci case şi, făcând case, să ai din ce să-i înveţi la atelier pe cei care vor practica meseria de arhitect, faci lucrul acesta şi atunci criteriile trebuie să fie orientate mai mult pe această direcţie. Sigur că pot să existe şi practicieni care scriu cărţi, şi teoreticieni care, din când în când, mai participă şi la o lucrare, dar atunci se pot găsi echivalenţe între un număr de articole şi cantităţi sau mărimi de proiecte. Şi iarăşi ajungem la cantitate, din păcate. Este această manie de contabil limitat de a aprecia ceva care nu poate fi apreciat prin număr, ci prin valoare, prin arie de răspândire, prin recunoaşterea dată de ceilalţi, sub formă de premii sau publicarea lucrărilor respective în reviste. Prin aceste criterii, decalajul dintre performanţă şi oportunism va depăşi orice record de nepotism. Nu cunosc niciun caz de stres indus de condiţionarea ISI în şcolile de arhitectură din Europa.
Multe dintre criteriile ministerului, nu neapărat pentru arhitectură, vizează cercetarea. Ce înseamnă cercetarea în arhitectură?
Prin cercetare, dacă înţelegem latura ştiinţifică, ea este automat asimilată cu o activitate de laborator. În arhitectură, domeniile care sunt mai apropiate de cercetare ştiinţifică sunt istoria şi teoria, în care, într-adevăr, lucrul se poate face cu aceleaşi metode. Dar, de fapt, toată proiectarea este o cercetare, şi aceasta se discută acum la nivel european. Au fost mai multe întâlniri şi la ACE, şi la AEEA şi s-a făcut chiar un grup comun de lucru, care studiază de doi ani cercetarea prin proiect, research by design, pentru că există o componentă foarte puternică în orice fel de proiect de cercetare, iar acest lucru nu este recunoscut ca atare. Aparent, un proiect este făcut pentru că cineva ştie să deseneze şi răspunde unor criterii tehnice. Arhitectura fiind şi creaţie, dar nu spontană, există partea aceea de elaborare a proiectului, care de fapt este cercetare pură, în care apar idei noi, apar confruntări cu ceea ce s-a făcut, apare automat în fiecare creator arhitect nevoia de a fi cât se poate original, de a face ceva ce nu s-a mai făcut. Or, aceste lucruri nu se fac direct, nu se fac pocnind din degete şi nu se fac la comandă. Există o întreagă procedură de căutare a soluţiilor, în aşa fel încât rezultatul final să însemne din toate punctele de vedere o noutate. Această cercetare în arhitectură se răsfrânge şi asupra posibilităţilor în care inginerii sunt puşi să rezolve structuri pe care nu le-au mai făcut, instalatorii instalaţii pe care nu le-au mai aplicat etc. Producătorii de tehnologii în arhitectură chiar sunt bucuroşi în momentul în care un arhitect, pentru un anumit proiect, le propune o temă interesantă în care ei, ca specialişti în domeniul respectiv, să poată să vină cu soluţii inovative. Deci componenta de cercetare prin proiect mi se pare cel mai important aspect al cercetării în arhitectură, pentru că, de fapt, produce arhitectură.
Universitatea „Ion Mincu“ a fost consultată la elaborarea legii şi a acestor criterii?
Pentru lege, au fost discuţii împreună cu conducerile celorlalte universităţi de artă, fiind vorba de universităţi vocaţionale. După aceea, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Oricum, formula de lege care a apărut, din câte ştiu eu, nu a fost discutată. În privinţa acestor competenţe, noi am propus ceva, iar ceea ce a apărut este diferit faţă de ceea ce s-a dat din partea universităţii.
V-aţi gândit să vă uniţi eforturile cu universităţile din aceeaşi categorie pentru o discuţie cu ministerul în privinţa acestor criterii?
Ne gândim la această posibilitate. Noi abia am depăşit cele 3 săptămâni în care s-au organizat concursurile de admitere. Prioritară pentru noi este pregătirea anului academic următor.
Interviu cu ZENO BOGDĂNESCU, decanul Facultăţii de Arhitectură din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
