Învățăm ceva din crize?

Trecerea moțiunii de cenzură nu a rezolvat criza de­clanșată după retragerea de către PSD a spri­ji­nului politic pentru premierul Sorin Grindeanu și accentuată după refuzul acestuia de a demisiona, chiar și după ce fusese părăsit de practic întreaga echi­pă de miniștri. Căderea unui guvern aflat în­tr-o astfel de situație nu trebuie analizată în pri­mul rând ca un eveniment care tranșează ra­por­tu­rile de forțe dintr-un partid, fie el și PSD, ci ca unul de restaurare a logicii instituționale.

Se va spune că exact acesta a fost și discursul PSD. Da, dar întrebarea este de ce i s-a lăsat PSD-ului monopolul asupra acestui discurs. Stra­tegic vorbind, răspunsul e simplu: nu trebuie să în­trerupi un adversar care greșește. PSD de­cla­n­șase criza, el trebuia să o rezolve. Totuși, această lo­gică devine greșită atunci când proporțiile cri­zei riscă să pună în discuție stabilitatea întregului sistem instituțional.

PSD a dovedit o rară iresponsabilitate în toate aceste șase luni de guvernare, s-a compromis grav la începutul anului, apoi prin populismul eco­nomic afișat de unii miniștri. Faimosul raport Vâlcov asupra propriei guvernări a fost o sinu­ci­dere publică. Dar când partidul dominant își dă foc la propria casă, vecinii nu ar trebui să pri­vească de pe margine satisfăcuți. Și casa lor ar pu­tea lua foc.

Din motive „de imagine“ opoziția parlamentară și șeful statului s-au ținut departe și au așteptat ca PSD să stingă singur focul, plecând de la ideea falsă că povestea se petrecea numai în curtea ma­jorității guvernamentale, atunci când de fapt ea ajunsese o criză instituțională. Minimalizarea pro­por­țiilor acestei crize a fost de fapt în interesul ce­lui care era responsabil de ea: PSD. Acesta profită de politica struțului promovată de adversarii săi politici și, din vinovat iresponsabil, se transformă în cel care rezolvă dimensiunea instituțională a cri­zei.

Așa cum s-a mai spus de multe ori, sistemul nos­tru constituțional nu are mecanismele necesare rezolvării unor crize majore. Astfel, crizele po­li­ti­ce în mod repetat tind să se transforme în crize instituționale. În situația de față, moțiunea de urgență era singurul mecanism prin care un prim-ministru care se baricadează în Palatul Vic­toria putea fi înlăturat. Prin boicotarea moțiunii de cenzură, opoziția sprijinea adâncirea crizei instituționale pentru că nici o altă soluție realistă nu era pe masă.

Mai mult, se crea un precedent, cel din 1999 fiind astfel reactualizat și agravat. Rămânerea pre­mie­rului care își pierduse sprijinul politic era con­trară interesului tuturor partidelor și amintea în mod nefericit de momentul Tăriceanu din 2007, care a dus la prima suspendare a președintelui și la apropierea PNL de PSD. Paralela poate fi făcută și cu momentul 2012, atunci când puterea logicii anti-Băsescu, majoritară la nivel par­lamentar și la nivelul populației, părea că poate justifica orice forțare ins­ti­tu­țio­nală. Nu am învățat mare lucru din acel epi­sod. E de altfel semnificativ faptul că ac­torul principal din 2012, Victor Ponta, se afla și acum „la datorie“.

Actuala criză politico-instituțională e a patra după intrarea noastră în UE. Primele două au pornit de la ruperea coaliției gu­ver­namentale (2007, 2009), prima a fost rezolvată după un referendum și prin in­tervenția Curții Constituționale, a doua du­pă alegerile prezidențiale. A treia, cea din 2012, s-a remarcat nu numai prin ro­lul CCR, dar și prin cel al partenerilor noș­tri occidentali. În plus, în toate cele trei cazuri, rolul instituției prezidențiale a fost central. Ar fi remarcabil ca în 2017 să asis­tăm la alte mecanisme de rezolvare a cri­zei. Ar însemna că ceva esențial din logica de funcționare a raporturilor între prin­ci­palele instituții politice s-a schimbat. La sfârșitul acestei secvențe politice vom pu­tea spune mai clar și ce s-a schimbat.

Deocamdată trebuie să privim cu atenție ce fac acești actori care pot (re)deveni de­cisivi: șeful statului, CCR-ul, partenerii oc­cidentali. În acest sens devine sem­ni­fi­ca­ti­vă deja faimoasa hotărâre a CCR privitoare la dreptul președintelui acesteia de a in­ter­veni în redactarea opiniilor separate ce pot fi publicate împreună cu deciziile aces­tei instituții.

Fragilitatea noastră instituțională a trans­format Curtea Constituțională în arbitrul de ultimă instanță. Cei atenți la ordinea constituțională trebuie să recunoască această situație. Cu atât mai mult o astfel de decizie luată în plină criză trezește sus­pi­ciuni. Actualul președinte CCR Valer Dor­neanu era cel care în 2012 a condus ins­tituția Avocatului Poporului în mo­men­tele controversate de după ce USL-ul îi de­misese pe 3 iulie pe șefii celor două came­re și pe Avocatul Poporului și anunțase că îl va suspenda pe președinte. Prin decizia sa, Dorneanu reactivează amintirea acelui moment și expune credibilitatea întregii ins­tituții. O retragere rapidă nu numai a hotărârii respective, ci și a sa din fruntea CCR ar întări credibilitatea instituției, o credibilitate de care întregul sistem politic e dependent.

Dacă relatările din presă sunt corecte și opi­niile concurente care au deranjat cel mai mult sunt cele ale fostei șefe a ÎCCJ, Livia Stanciu, atunci putem avea și o interpretare politică plecând de la faptul că aceasta e singura din CCR numită de Klaus Iohannis. O situație la care putem adău­ga presiunile asupra Codruței Kövesi, numită tot de Iohannis, precum și prel­u­area PNL de către Ludovic Orban în de­tri­mentul lui Cristian Bușoi. Fie președintele se află sub o presiune majoră, fie tinde să își schimbe baza de putere inițială. Dez­no­dământul actualei crize ne va da un răs­puns și în acest sens.