De același autor
Regimurile autoritare (cel comunist de pe vremuri, ca și cele „iliberale“ de azi) au o problemă cu intelectualii umaniști și, de aici, cu instituțiile care îi formează și în care aceștia pot lucra. Motivul evident e că o mare parte din ceea ce se numește cu un cuvânt preluat din rusă (nu întâmplător) „intelighenția“ – adică intelectualii critici la adresa regimului – se recrutează dintre intelectualii umaniști și mai puțin dintre fizicieni, matematicieni, ingineri sau medici. Motivul e simplu: prin însăși profesia lor, intelectualii cu formație socio-umană pot dezvolta perspective critice asupra societății în ansamblu și în detalii, prin care să contrazică vederile oficiale. De asemenea, adesea ei posedă și abilitatea de a exprima acele perspective într-un limbaj convingător, motiv pentru care ajung mai prezenți în media – ceea ce e mai rar cazul cu ceilalți intelectuali. După părerea mea, rolul intelighenției în lumea „post-adevăr“ a devenit mai important ca oricând, deoarece tocmai gândirea critică, dar și instruită a intelighenției poate respinge cu autoritate diferitele tipuri de teze iliberale și teorii ale conspirației prezente online sau offline, promovate de forțe naționale sau puteri imperiale, precum Rusia.
Apare deci evident că departamentele și facultățile de științe socio-umane, nu cele de chimie și geologie, de la universitățile importante și cu prestigiu sunt locurile unde se formează și se reproduce intelighenția unei țări, capabilă să conteste public autoritatea și a cărei voce poate fi ascultată de pături mai largi ale populației. Iar dacă acea țară alunecă spre populism iliberal, guvernele vor încerca să limiteze influența și ponderea acelor departamente și facultăți. Este ceea ce a făcut Guvernul Orbán al Ungariei, decizând, sub pretexte ridicole, să închidă Universitatea Central-Europeană, finanțată de George Soros, pe care n-o putea controla, care avea un bine meritat prestigiu academic și care a contribuit mult, din 1989, la formarea unei noi intelighenții în spațiul postcomunist și nu doar maghiar.
Același scop îl au și recentele măsuri luate de ministrul Cercetării, Șerban Valeca, în privința consiliilor naționale prin intermediul cărora se finanțează și se evaluează cercetarea științifică din România – cel mai important dintre ele fiind CNCS. S-a observat imediat că, în noile consilii numite prin ordin de ministru, ponderea marilor universități din România – București, Cluj, Iași, Timișoara, reunite într-un consorțiu -, a scăzut mult, crescând în schimb ponderea unor mici universități din provincie; de exemplu, Universitatea „Babeș-Bolyai“ are un singur reprezentant în cele patru consilii, care numără în total 96 de membri!
Dar d-l Flavius Solomon, într-un articol de pe Contributors, observă ceva și mai grav: în CNCS, din 21 de membri numiți acum, niciunul nu aparține domeniilor umaniste – istorie, filozofie, litere, studii culturale, arte. El observă că acest fapt va crea blocaje instituționale, atunci când va trebui să fie evaluate revistele academice, editurile cu profil umanistic, că nu vor putea fi validați experții evaluatori în domeniile respective, nu vor putea fi elaborate metodologiile de evaluare a școlilor doctorale etc. E imposibil de crezut că această evacuare a domeniilor umaniste ar fi o simplă eroare. Ea e un act deliberat, politic.
Într-adevăr, dincolo de blocajele administrative și birocratice, trebuie să vedem eliminarea umaniștilor din CNCS și, în general, reducerea drastică a universitarilor proveniți din marile universități în consilii ale cercetării într-o lumină politică: guvernarea PSD-Dragnea se teme de intelighenția în formare. Demonstrațiile masive din februarie-martie au arătat că o mare parte a claselor educate, mai ales tinere, din România a ieșit din apatia politică. Are energie și simțul valorilor fundamentale; îi lipsește însă o intelighenție pe măsură, cu susținerea căreia să impună pe scena politică, prin vot și participare, un liberalism esențial, prin care să priveze PSD de actualul cvasi-monopol al puterii. A pune bețe în roate cercetării umaniste, a descuraja marile universități care o pot produce înseamnă a discredita prin diverse trucuri administrative și propagandistice această intelighenție în formare sau formată; sunt metode vechi și încercate de toate regimurile cu vocație autoritară, care se tem de intelectualii critici și de instituțiile universitare care îi produc. Desigur, ele sunt și acțiuni care fidelizează o mediocritate universitară, bucuroasă să extragă emolumente materiale suplimentare și satisfacții onorifice prin îngrădirea rivalilor mai merituoși. Dar scopul final nu trebuie pierdut din vedere: lupta este esențialmente politică, iar intelighenția este întotdeauna inamicul statului iliberal, indiferent de culorile sub care acesta din urmă alege să se prezinte.
