De același autor
Dragnea și guvernele sale iau la țintă cu predilecție întreprinderile private, mari, mijlocii și mici și agenții independenți, adică cea mai activă și productivă categorie de cetățeni români, dar nu pentru că ar avea un plan malefic de a goli țara de ultimii oameni independenți ci pentru că acolo sunt banii. De un an, geniile PSD, în frunte cu „excepționalul” Darius Vîlcov, practică un transfer nerușinat al avuției de la producătorul de valoare adăugată în economie la consumator, adică la angajații de la stat. Guvernele Dragnea pun în practică sau cred că pun în practică o teorie a cercurilor academice radicale de stânga care se numește „wage-led growth”, care pretinde că este posibilă o creștere economică nu doar durabilă dar și echitabilă prin creșterea administrativă a salariului minim și că guvernele pot decide politica salarială în mediul privat, a salariilor din domeniul bugetar și un control strict, draconic chiar, al pieței muncii prin mijloace administrative și fiscale.
Nu intru acum în detalii și polemici, dar lucrul cel mai evident al acestei strategii a fost că guvernul nu are banii necesari pentru a acoperi creșterile salariilor bugetarilor, satisfacerea mașinăriei de partid (parlamentarii au fost primii și singurii care au beneficiat până acum încă din iulie de majorarea de 25% a salariului net conform legii salarizării) și pentru a plăti ceea ce parlamentarii USR au numit „costurile corupției”. De aici și nesfârșitele „inovații” și „revoluții” fiscale din ultimul an: impozitul pe cifra de afaceri, introdus, scos și reintrodus fraudulos, impozitul pe venitul global, abandonat și reluat, taxa de solidaritate, idem, split TVA, transferul taxelor sociale de la angajator la angajat, declarația 600 ș.a.m.d.
Guvernarea PSD a abandonat orice grijă, fie ea și declarativ-politică, de dragul propagandei despre bunăstarea cetățeanului și se concentrează exclusiv pe stoarcerea banilor de la contribuabili. Declarația 600 este flagrantă în acest sens pentru că obligă la plata în avans a unor contribuții, un fel de impozit forfetar aplicat asigurărilor de sănătate care nu are nici justificare economică, nici socială, nu este nici corectă, nici dreaptă, ci reflectă doar foamea de bani a guvernanților. De fapt, singurul scop al guvernanților, afirmat adesea este „mai mulți bani la buget”.
Ce-i drept, guvernanții se pot lăuda cu creșterea puterii de cumpărare dar, cum remarcă Mircea Coșea, satisfacerea nevoilor de bază este încă o mare problemă. Această observație scoate în evidență o problemă ascunsă în mod constant de statistici. Creșterea puterii de cumpărare este inegal distribuită între categoriile de cetățeni. Acesta nu este un acces ipocrit de egalitarism populist, ci o constatare evidentă: unul din scopurile fundamentale pe care și le-a propus actuala guvernare - o creștere sustenabilă și, mai ales, echitabilă prin majorarea salariilor - a eșuat lamentabil. Creșterea nu este nici sustenabilă, după cum arată analiza BERD, și în nici un caz echitabilă.
Cel mai scandalos este că dintre toate categoriile pe care statul ar trebui să le protejeze, cei mai afectați sunt cei care sunt cu adevărat neprotejați. Că scad salariile funcționarilor publici de rang înalt este ultimul lucru după care să plângă cineva, dar că scad salariile profesorilor și veniturile persoanelor cu handicap este o rușine.
Ministrul Muncii s-a lăudat că, în medie, salariile cresc cu 4%, dar Olguța Vasilescu nu guvernează peste statistici, guvernează peste oameni vii. Același ministru susține că reducerea salariilor pentru bugetarii cu venituri mici nu este vina ei, ci a ministerului finanțelor care a introdus plata contribuțiilor la bugetul de asigurări sociale și la bugetul de asigurări de sănătate (CAS și CASS) prin celebra ordonanță 79 (cea cu „revoluția”), de parcă Vasilescu face parte din alt guvern. Efectul este scăderea salariilor celor mai mici din sectorul bugetar - pentru că salariul minim tot crește - astfel încât este foarte posibil ca oamenii să vină cu bani de-acasă ca să achite impozitele. Dacă asta este „wage-led growth”, mersi, nu.
Soluția ministrului Muncii este și mai halucinantă. Desființarea slujbelor part-time în sistemul bugetar și reîntregirea normei. Și dacă angajatul nu găsește o slujbă full-time? Pleacă în șomaj? În beneficiul cui? Și ce director de unitate bugetară își va mai bate capul să găsească nu unul ci doi studenți ca să acopere o normă întreagă? Efectul va fi că piața muncii și așa rigidă, supra-reglementată și supraîmpovărată de taxe și impozite va deveni și mai rigidă și mai împovărată. Mergem din nou, în contra curentului european. După ce anul trecut a realizat o reformă vastă a pieței muncii (una din cele mai rigide și wage-driven din lume), Emmanuel Macron a „luat Franța prin surprindere” zilele trecute anunțând o reducere masivă a aparatului guvernamental.
La noi, dincolo de incompetență și reacredință, PSD-ALDE guvernează pentru a stoarce bani de la cetățeni chiar dacă asta face viața a milioane de români, insuportabilă.
