Ordonanța 13 în economie

Prin amploarea și aria de aplicare a măsurilor fiscale anunțate marți seara de ministrul de Finanțe, OrlandoTeodorovici, guvernul PSD/ALDE a urmărit două scopuri. Primul este acoperirea găurilor de la buget de anul acesta, garantarea unor venituri de cel puțin 50 de miliarde de lei pentru anul viitor și asigurarea finanțării pentru noul Fond de Dezvoltare și Investiții în valoare de 10 miliarde de euro, anunțat de Liviu Dragnea și administrat de Comisia Națională de Strategie și Prognoză.

Al doilea este intruziunea masivă a statului în economie și afirmarea acestuia ca principalul actor politico-economic, o întoarcere brutală, peste noapte, la o economie planificată, aflată la mila și dispoziția puterii politice. De exemplu, prin rolul pe care îl primește, CNSP ia locul fostului Comitet de Stat al Planificării din perioada comunistă și va trebui să ne așteptăm la reînvierea practicilor acesteia.

Taxa pe lăcomia statului

Pentru a ilustra cele de mai sus, să luăm mult discutata „taxă pe lăcomie” o denumire propagandist-etatistă-populistă extrasă din notele consilierilor israelieni ai lui Dragnea. Mai întâi statul fixează un nivel al ratei dobânzii interbancare (ROBOR) la 1,5% pe care îl consideră „nivel de referință” pe care îl stabilește în mod cu totul arbitrar în afara regulilor pieței, printr-un act administrativ discreționar. După care decide la fel de arbitrar că dacă se depășește acest nivel de referință activele băncilor se impozitează gradual. Ceea ce ne interesează pe noi, ca economie, este că nivelul ROBOR de peste 2% care se va impozita cu minim 0,9%, este cel mai mare din Europa.

Vineri, 21 decembrie, indicele trimestrial Robor a fost de 3,04% în vreme ce indicele la șase luni era de 3,33%. Cu alte cuvinte, băncile se împrumută unele pe altele la un preț de puțin peste 3% în continuare, dincolo de anunțul guvernului. De ce fac asta? Pentru că principalele plasamente ale băncilor sunt în titluri de stat, iar datoria statului este mai scumpă. În vară, statul se împrumuta cu 4,18% iar de atunci randamentul a crescut spre 5%. Altfel spus, băncile cheltuiesc 3% ca să primescă de la stat aproape 5% nu pentru că sunt „lacome” ci pentru că statul este în disperată și permanentă căutare de bani pentru a plăti salarii și pensii și pentru a finanța diverse fonduri de investiții pentru satisfacerea baronilor de partid din teritoriu. Iar motivul pentru care statul se împrumută atât de scump pe piețele financiare internă și externă este că se bucură de o încredere scăzută. În noiembrie, agenția Fitch a confirmat ratingul obligațiunilor guvernului român la BBB-, o singură treaptă peste nivelul „junk” la care investiția în titluri românești ar fi considerată speculativă. Dar dacă în noiembrie agențiile de rating considerau perspectiva României ca fiind stabilă, în decembrie lucrurile ar putea să se schimbe după cutremurul de la Bursă.

Pe scurt, situația în care băncile preferă să investească în titluri de stat, nu în companii, este generată de însăși lăcomia de bani a unui guvern care crede că se poate alimenta la nesfârșit cu bani de împrumut fără să plătească prețul pentru aceste cheltuieli. Taxele anunțate nu sunt altceva decât o tentativă de a micșora prin pură putere administrativă, prin taxarea în favoarea statului a unei situații pe care statul însuși a generat-o.

Efectele acestei „inginerii financiare” se vor deconta însă în economie pentru că băncile vor fi obligate să se adapteze. Din acest proces de adaptare vor face însă parte cu siguranță reducerea ratelor la dobânzile la depozitele populației și, concomitent, majorarea lor la credite, ceea ce înseamnă că veniturile din economiile cetățenilor vor scădea iar prețul împrumuturilor va crește. Bancherii vorbesc chiar de intrare într-o spirală a datoriei - criză economică - similară cu cea din 2008-2009, care ar forța inevitabil România să apeleze la Fondul Monetar Internațional.

Torpilarea Pilonului II de pensii crește dependența de stat

Măsurile anunțate de guvern - posibilitatea de retragere (după cinci ani sau la pensionare, depinde de frica guvernului de inflație), reducerea comisionului de administrare de la 2,5% la 1% și, mai ales, majorarea capitalului minim al companiilor care administrează fonduri de pensii private de la 4 milioane de euro la 300 de milioane de euro au drept scop sufocarea Pilonului II prin scăderea atractivității acestuia atât pentru societățile de investiții cât și pentru contributori. Statul încearcă astfel să forțeze administratorii de fonduri private să își închidă porțile așa încât să treacă toate contribuțiile la Pilonul I, adică la bugetul de stat, scopul principal al măsurilor anunțate de Teodorovici.

Numai în dezastrul din miercurea neagră, fondurile de pensii au pierdut 300 de milioane de euro și cu ei și contributorii români. O decizie finală privind Pilonului II era încă așteptată, dar în logica generală a Ordonanței 13 în economie, soarta acestuia nu va fi fericită. Din 2017 de când alți miniștri ai finanțelor (Ionuț Mișa) au anunțat desființarea acestuia iar ulterior un om-cheie precum Darius Vâlcov i-a amenințat direct pe administratori, este limpede că guvernarea PSD/ALDE nu se va lăsa până când statul nu va gestiona toate contribuțiile obligatorii de asigurări sociale chiar dacă acest lucru va fi în detrimentul „asiguraților”. Motivul este simplu. Banii de la pilonul I pot fi cheltuiți de guvern în prezent, în vreme ce banii de la pilonul II sunt pentru viitor, iar PSD va avea nevoie de foarte mulți „bani pentru prezent” pentru a-și satisface baza electorală în anul 2019.

Guvernul greblează bani de peste tot

Impozitarea cu 3% a cifrei de afaceri a companiilor din comunicații este poate cea mai clară dovadă că foamea de bani a guvernului este nelimitată. Aceste companii funcționează pe o piață cu grad mare de concurență și de aceea prețurile practicate nu pot fi motiv de impozitare. Motivele reale constau, pe de o parte în faptul că având expunere și cifre de afaceri mari, aceste companii sunt numai bune ca vaci de muls (100 de milioane de euro în 2019). Un alt motiv este frustrarea politicienilor de la putere că nu controlează suficient acest domeniu de importanță strategică. O taxă de 3% va face companiile de telefonie și internet mai receptive la solicitările politice, care ar putea merge până foarte departe.

Pe de altă parte, plafonarea prețului la gaze este genul de măsură care se dorește populistă - reducerea prețului pentru consumatori-, dar care va avea efecte inverse. Speriat de perspectiva creșterii prețurilor în 2019 Guvernul a anunțat plafonarea prețului la 65 de lei/megawatt/oră pentru următorii trei ani, ceea ce ar trebui să reducă prețurile la care cumpără CET-urile dar, mai ales, patronul Interagro, Ioan Niculae, ceea ce va duce inevitabil la creșterea lor. Degeaba amenință Dragnea OMV-ul, aceștia au dreptate când anunță reducerea producției și creșterea importurilor de la ruși. O piață reglementată este o piață săracă, iar efectul plafonării prețurilor este peste tot în lume penuria pentru că la prețuri fixe, producătorii își minimizează pierderile și preferă să nu mai producă la costuri mai mari decât pot să vândă. Important însă pentru guvern este să se afirme ca principalul actor pe piața energetică și să mențină prețurile la nivelurile dictate de politicieni în anii electorali.

Mizeria a ceea ce am numit Ordonanța 13 în economie se vădește însă în două măsuri mai puțin mediatizate pentru că nu există voci suficient de puternice ca să le denunțe. Prima este trecerea fondurilor din taxa de viciu de la ministere - Sănătate, Cultură, etc- la bugetul de stat, adică la discreția ministrului finanțelor iar a doua este tăierea celor 6% din PIB alocați prin lege Educației până în 2021 precum și a micului 1% dedicați cercetării. Atât de jos poate să coboare PSD pentru a face rost de bani de la domenii care nu au nici televiziuni, nici sindicate puternice să vorbească în numele lor.