De același autor
Cu cateva luni in urma a aparut in Italia un volum de istorie a religiilor semnat de Andrei Oisteanu, Il diluvio, il drago e il labirinto. Sudi di magia e mitologia europea comparata, A cura di Dan O. Cepraga e Maria Bulei, Edizioni Fiorini, Colectia "La musa critica", Verona, 2008, 310 pagini. Anterior au aparut editii in limbile engleza (1999) si romana (Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, Polirom, 2004). Cartea publicata in Italia contine trei studii autonome: Legenda romaneasca a potopului, Balaurul si solomonarul - termenii unei ecuatii mitice arhetipale si Labirintul - un monstru arhitectonic. Redam mai jos, in traducere, ample fragmente din postfata volumului italian, semnata de Dan Octavian Cepraga, profesor de limba si literatura romana la Universitatea din Padova (Redactia 22).
Andrei Oisteanu, din lucrarile caruia se traduc pentru prima oara in italiana trei studii ample, e un cunoscut istoric al religiilor si etnolog roman, reprezentant de frunte al unei discipline care in Romania a renascut si s-a reconstituit dupa caderea regimului comunist, in 1989, dupa o perioada indelungata in care stiintele religioase erau interzise, iar studiul folclorului religios si al mitologiei populare era supus manipularii ideologice si propagandei regimului. Azi, in Romania, istoria religiilor si studiile de mitologie populara se pot lauda cu o "scoala" solida, care merge in mare parte pe urmele a doi mari maestri, Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, figuri complexe si seducatoare, care au continuat sa exercite asupra culturii romane o influenta constanta, in pofida exilarii si a tabuului aplicat numelor lor in timpul anilor intunecati ai comunismului.
Hermeneutica lui Mircea Eliade
In cele trei studii publicate de Andrei Oisteanu in volumul Il diluvio, il drago e il labirinto, studii dedicate analizei si interpretarii, intr-o vasta perspectiva comparata, a unor motive mitice provenite din folclorul romanesc, lectia eliadiana se resimte in maniera explicita. In mod deosebit, este impartasita ideea ca, in cazul culturii populare romanesti, s-au conservat in forme uneori intacte imagini, credinte, scenarii mitico-rituale arhaice si primordiale, urme inca lizibile ale unei lumi mitice si spirituale care isi afunda radacinile in trecutul cel mai indepartat al umanitatii. Existenta unui fir direct care leaga valorile simbolice si spirituale ale societatilor arhaice si preistorice de culturile si religiile populare ale Europei moderne constituie, dupa cum se stie, unul dintre aspectele cele mai importante si inovative din intreaga opera a lui Eliade. Deja perfect formulate in cea mai importanta lucrare a sa din tinerete, dedicata unei balade traditionale romanesti (Comentarii la legenda Mesterului Manole, 1943), aceste idei au luat forma si s-au consolidat si datorita reflectiei critice neintrerupte intreprinsa de cercetator pe baza textelor orale si a poeziei populare din propria tara, asupra marilor mituri arhaice depozitate in imaginarul traditional al Romaniei rurale.
In repetate randuri, Eliade a confirmat importanta traditiilor populare pentru studiul mai detaliat al istoriei religiilor europene si a ilustrat "supravietuirea traditiilor religioase precrestine" si rezistenta de-a lungul secolelor a patrimoniul mitic traditional, facand apel la exemple extrase din folclorul romanesc. In final, in Istoria credintelor si ideilor religioase (vol. III), el chiar a apelat la crearea unei hermeneutici proprii si veritabile a textelor orale mitico-religioase, la constituirea unei stiinte viitoare, care sa poata sa faca dreptate creativitatii poetice si spirituale a populatiilor rurale europene.
"Din nefericire - scria Mircea Eliade -, nu exista inca o hermeneutica adecvata a traditiilor rurale, altfel spus, o analiza a textelor orale mitico-religioase comparabila cu interpretarea operelor scrise. O atare hermeneutica ar pune in evidenta atat sensul profund al adeziunii la tezaurul traditional, cat si reinterpretarile creatoare ale mesajului crestin. Intr-o istorie «totala» a crestinismului, ar trebui sa se tina seama si de creatiile specifice populatiilor rurale. Alaturi de diversele teologii ce s-au cladit pornindu-se de la Vechiul Testament si de la filosofia greceasca, este necesar sa se ia in considerare si schitele de «teologie populara»: vom regasi, reinterpretate si crestinate, numeroase traditii arhaice, din neolitic pana la religiile orientale si elenistice".
Ordine si Haos
Am prezentat pe larg aceste importante reflectii metodologice, deoarece credem ca cercetarile lui Oisteanu reprezinta un exemplu optim de creare a acelei hermeneutici a textelor mitico-religioase orale dorita de Eliade. Studiile sale se desfasoara cu rabdare filologica si spirit sistematic in cadrul unor materiale complexe, fara ca autorul sa-si ascunda dificultatile si zonele ramase inca de descifrat, dar, totodata, incercand de fiecare data sa regaseasca un posibil fir al Ariadnei.
Luand in considerare fenomene si probleme foarte disparate, cele trei studii constituie etapele unui parcurs critic unitar, care vizeaza reconstructia unei mari paradigme mitice originare, referitoare la opozitia primordiala dintre Ordine si Haos, dintre vointa ordonatoare a Creatiei si regresiunea ciclica in Haosul precosmogonic. In lumina acestei scheme interpretative (chiar si aceasta de ascendenta eliadiana) si gratie unei vaste cercetari comparative, sunt rediscutate si plasate in perspective deseori inedite unele mari teme ale mitologiei europene, provenind fie din traditia "clasica", greco-latina, fie din traditiile populare ale Europei sud-orientale, din una dintre acele provincii "care au gravitat la marginea imperiilor si au supravietuit caderii lor".
Legenda potopului
In primul studiu, punctul de plecare e reprezentat de unele variante populare ale legendei biblice despre potopul universal si despre constructia Arcei lui Noe. Marturiile orale romanesti, care prezinta teme si episoade neatestate nicaieri altundeva si care au un distinct aspect arhaic, permit redesenarea unui tablou complex al marilor rituri ale constructiei, punand in lumina implicatiile lor cosmogonice si raporturile pe care le au cu modelul mitic (arhetipal) al Creatiei lumii. In aceasta privinta, e in mod special interesanta confruntarea propusa intre legendele constructiei Arcei lui Noe si diversele variante populare ale legendei Mesterului Manole. (...) Exegeza magnificei balade romanesti a Mesterului Manole a fost, dupa cum se stie, unul dintre caii de bataie ai lui Eliade, care in mai multe randuri s-a ocupat de vasta difuziune culturala a temei si i-a indicat originea in cadrul unui scenariu ritual primordial, cel al sacrificiului creatiei, in baza caruia orice constructie, pentru a i se asigura durata si stabilitatea, trebuie sa fie insufletita, trebuie sa primeasca un suflet prin intermediul unui sacrificiu. Eliade ducea mai departe interpretarea, demonstrand ca balada Manastirii de la Curtea de Arges trebuia sa fie interpretata, ca toate celelalte legende despre constructii, dintr-o perspectiva cosmogonica. Astfel, actul sacrificarii este reiterarea unei intamplari mitice, a unui sacrificiu cosmic originar, atestat in numeroase mituri ale diverselor popoare, care explica geneza Universului prin uciderea unui Gigant primordial, a unui macro-antropoid, din al carui corp sfasiat s-ar fi nascut lumea.
Aceasta ultima ipoteza e probabil punctul cel mai putin convingator al argumentatiei eliadiene. Intr-o perspectiva simbolica nu se tine cont de absenta motivului dezmembrarii si nici de diferenta substantiala dintre tipologia Gigantului primordial si victimele tipice ale legendelor despre constructii, care sunt de cele mai multe ori femei, copii si animale mici (sau simulacre ale lor), care erau zidite in fundatia cladirii, si nu facute bucati. De asemenea, este eludat un element relevant, mereu prezent in baladele romanesti, si anume natura blestemata (marcata de semne de rau augur) a locului ales pentru constructia cladirii.
Noe si Manole
Studiul lui Oisteanu contribuie la clarificarea anume a acestui punct delicat si nevralgic, de care depinde in definitiv insasi posibilitatea unei interpretari cosmogonice a legendelor despre fundatii si constructii. In acest sens, sunt determinante analogiile cu legendele populare despre constructia Arcei: mesterul tamplar Noe, ca si mesterul zidar Manole, construieste la ordinul lui Dumnezeu Arca miraculoasa. Insa diavolul impiedica realizarea ei, desfacand in fiecare noapte partile care fusesera imbinate in timpul zilei, exact in acelasi mod in care fortele ostile ale locului provoaca prabusirea periodica a manastirii dorite de Negru-Voda. Pentru a asigura stabilitatea propriei constructii, atat Noe, cat si Manole trebuie sa recurga la un gest mitico-ritual: Manole isi va sacrifica in fundatie propria sotie, in timp ce Noe isi va procura un instrument magic, o toaca, un fel de toba primordiala idiofonica cu clare valente cosmogonice, prezenta in forme similare in numeroase traditii mitice. La sunetul rezultat din batutul toacei, partile componente ale arcei se reasambleaza, iar constructia este definitivata fara sa se mai naruiasca.
Din studierea comparativa, prezentata in detaliu de Oisteanu, se poate trage o prima si importanta concluzie: sacrificiul, moartea violenta, care pentru Eliade avea un rol central in determinarea modelului mitic de referinta al legendelor despre constructii, este in realitate un element complementar, fara caracter esential. Este vorba doar despre una dintre multiplele ipostaze ale unui principiu general: gestul mitico-ritual prin intermediul caruia eroul constructor combate si domina fortele Haosului, care se opun oricarei creatii. Acestea din urma pot fi incarnate de diavol, ca in legendele populare despre Arca lui Noe, sau de un genius loci ostil care provoaca prabusirea edificiului, ca in baladele romanesti despre Mesterul Manole, sau de duhuri rele, care in alte legende ii provoaca adesea rani eroului constructor. Eliade are deci dreptate cand raporteaza legendele si riturile despre constructii (care stau la baza ridicarii edificiilor, a oraselor, a bisericilor) la modelul mitic cosmogonic. Dar este exagerata afirmatia ca motivul fundamental si indispensabil ar fi cel al sacrificiului sangeros, cum s-ar putea crede in urma unei analize concentrate anume pe balada Mesterului Manole. Vastele materiale examinate de Oisteanu demonstreaza intr-un mod convingator ca relatiile cu mitul cosmogonic se plaseaza intr-un cadru mai general si mai putin univoc, in care se pot trasa forme multiple de reprezentare rituala si simbolica, toate datorate unui gest magic originar, prin intermediul caruia Demiurgul invinge si ordoneaza Haosul precosmogonic.
Balaurul si solomonarul
Chiar si in celelalte doua studii din volum, cercetarea amanuntita a marturiilor folclorice romanesti si proiectia lor intr-un context "universal" a produs rezultate inedite, capabile sa puna intr-o lumina noua subiecte de importanta generala si deja amplu dezbatute. Studiul consistent, aproape o monografie in miniatura, dedicat solomonarilor reconstruieste complet figura complexa si enigmatica a unui tip de vrajitori populari, atestati pana foarte de curand in satele romanesti. Onorati si temuti, patroni ai fenomenelor atmosferice, care zboara prin vazduh si se lupta cu balaurii norilor pentru a alunga sau a aduce ploaia si pentru a asigura in acest mod fertilitatea pamantului, solomonarii prezinta analogii clare cu alti vrajitori ai traditiilor populare europene, nu in ultimul rand cu benandanti din Friuli studiati de Carlo Ginzburg. Astfel, trasaturile marcat arhaice, unele cu clara ascendenta samanica, bine relevate de Oisteanu, introduc pe deplin solomonarul in cadrul acelei ample cazuistici de figuri ale vrajitoriei traditionale, care atesta persistenta in culturile populare europene a unui foarte antic strat de mituri si rituri euroasiatice de tip samanic1.
Labirintul - un monstru arhitectonic
Ultimul studiu al volumului pare in mod special relevant, chiar si dintr-un punct de vedere metodologic. In acest caz, in centrul atentiei nu mai este un fenomen folcloric romanesc, ci analizarea unuia dintre cele mai celebre si mai importante mituri ale traditiei clasice, cel al lui Tezeu si al Minotaurului. Lectura propusa, in multe privinte inovativa si originala, se datoreaza in mare parte confruntarii propuse de autor intre mitul clasic si textele unor colinde traditionale romanesti. In proba labirintului, infrangerea si legarea Minotaurului este un motiv caruia Oisteanu ii demonstreaza caracterul central in cadrul scenariului originar al mitului. Acesta e recitit in lumina colindelor despre lupta junelui cu leul, tip tematic cu o vechime dovedita, care pune in scena "o vanatoare mitico-rituala cu conotatii initiatice si cosmogonice". Aici, eroul tanar, celibatar (junele = iuvenis), dupa o calatorie accidentata si labirintica, intalneste leul, animal magic care detine capacitatea de a vorbi, cu o conformatie zoomorfa echivoca, cu care se angajeaza intr-o lupta corp la corp si pe care reuseste, la sfarsit, sa-l invinga si sa-l lege cu un "fir" magic, aduncandu-l viu si nevatamat in sat. Vanatoarea leului din colinde si legenda lui Tezeu si a Minotaurului se dovedesc, intr-o lectura paralela, a face parte dintr-un acelasi sistem originar de semne si semnificatii mitico-simbolice. Mitul clasic si mitul popular se reflecta miraculos unul in celalalt.
Metodologia unui asemenea traseu critic este de mare importanta. Se demonstreaza astfel cat poate fi de profitabila si de utila scoaterea folclorului si a poeziei populare romanesti dintr-o perspectiva strict etnografica si nationala pentru a o introduce intr-un orizont interpretativ mult mai amplu. In acest sens, materialele arhaice, conservate in formele vii si articulate ale culturii folclorice romanesti, pot contribui de asemenea la recitirea marilor mituri ale traditiei clasice, repozitionandu-le astfel intr-o reconstructie totala si de "lunga durata" a civilizatiei europene. Din aceasta perspectiva, se poate spune ca legendele, imaginile si simbolurile, din care Andrei Oisteanu reconstruieste o genealogie complexa, au influenta chiar si asupra actualitatii prezente. Ele servesc la reconstruirea unei harti mai complete si mai credibile a traditiei mitice si simbolice a civilizatiei europene (...).
1. Este vorba despre un subiect tratat de Carlo Ginzburg in lucrarea sa fundamentala Storia notturna. Una decifrazione del sabba, Einaudi, Torino, 1989 (ed. rom., Polirom, 1996),
in care sunt citate si interpretate multe figuri din folclorul si mitologia populara romaneasca, cum ar fi Rusaliile sau Calusarii, insa in care nu sunt mentionati si solomonarii, care se
inscriu perfect in seria genealogica a vrajitorilor extatici cum sunt táltos ungari, kresniki croati, kallikantzaroi greci, burkudzauta caucazieni s.a.m.d.
(Subtitlurile apartin redactiei)
