De același autor
// „Nesfârşite discuţii despre România. România e în mine o rană veche din care dă sânge proaspăt. Ţara de care am fost furaţi.“
// „Minciuna e, evident, o imitaţie a adevărului, dar, în acelaşi timp, o încercare de a ucide adevărul. Această implicaţie asasină a minciunii e de obicei trecută cu vederea.“
„Până la un punct, cariera critică a lui Matei Călinescu seamănă cu a lui Tudor Vianu, maestrul său. Cronicile literare din anii ‘60 (…) sunt repede abandonate în favoarea unor studii comparate, consacrate mai ales literaturii străine sau teoretice, urmate de altele de aceeaşi natură, însă mult mai elaborate, în exilul american de după 1970. Adevărata vocaţie a lui Matei Călinescu se revela destul de târziu în acea uimitoare «poetică a (re)lecturii», care este A citi, a reciti (scrisă în engleză şi publicată în 1993 sub titlul mai potrivit Rereading), un amestec de erudiţie serioasă şi de hermeneutică aproape ludică, la fel ca Mateiu Caragiale: recitiri (2003), scrisă, aceasta, în româneşte, iniţial un capitol la final A citi, a reciti“ – sunt frazele de început ale capitolului pe care Nicolae Manolescu îl dedică lui Matei Călinescu în a sa Istorie critică a literaturii române (2008), reinserândul pe marele exilat al culturii române cu un gest pe cât de natural, pe atât de profund. În anii ’60, când Matei Călinescu îşi face debutul, ca profesor şi scriitor, el este repede „recunoscut“, în ciuda tinereţii sale, de o întreagă generaţie literară ca un soi de „tutore“ cultural: este omul care posedă – rar – codul academismului şi al boemei, impunând nu doar o serie de lecturi pe atunci inaccesibile în România (de-ar fi să-l numim doar pe James Joyce), dar şi o dimensiune etică a actului creator.
După 1990, oripilat de mineriada din iunie, îşi amână o bună bucată de timp revenirea în ţară, reflectând amar asupra comportamentului românilor în libertate. Într-un interviu acordat Martei Petreu, Matei Călinescu spune: „în măsura în care identitatea este determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci când mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci când am detestat comunismul românesc atât de grotesc şi primitiv, dar şi România ca atare, «România eternă», periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine“.
Personalitatea lui Matei Călinescu, împlinită strălucit la o universitate americană şi cu care orice cultură din lume se poate mândri, confirmă încă o dată, trist, un fel românesc de împlinire, în Occident. // Rodica Palade
Matei Călinescu, un aristocrat al culturii române
Licenţiat al Facultăţii de Filologie, secţia engleză, a Universităţii din Bucureşti (1957), Matei Călinescu rămâne în universitate, devenind pe rând asistent, apoi lector la Catedra de literatură universală şi comparată. Publică numeroase volume de teorie literară, printre care: Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu în 1964; Eseuri despre literatura modernă în 1970; Clasicismul european în 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă în 1972, dar şi romanul Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969) şi câteva volume de versuri.
În 1973 pleacă în Statele Unite cu o bursă Fulbright. În 1979, devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, SUA. Publică în 1987, în Statele Unite, studiul Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism, iar în 1988 editează volumul Exploring Postmodernism. Totodată, publică numeroase eseuri şi studii de literatură comparată, în reviste prestigioase, precum Partisan Review, World Literature Today, Salmagundi, The Journal of Religion, History of European Ideas, Comparative Literature Studies.
A publicat împreună cu Ion Vianu volumul Amintiri în dialog în 1994, iar în 2006 semnează un studiu despre dramaturgul Eugène Ionesco intitulat Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale. La Editura Polirom au mai fost publicate volumele: Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, Portretul lui M., Un fel de jurnal (1973–1981) şi Mateiu I. Caragiale: recitiri.
A primit de-a lungul vieţii numeroase premii şi distincţii literare: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (2002), Premiul AER pentru ştiinţe umane (2003), Premiul USR pentru eseu şi critică (2006).
Modelul Matei
Moartea lui Matei Călinescu a provocat un şoc între prietenii şi admiratorii săi. Elogiile au focalizat, pe bună dreptate, pe nobleţea spirituală a cărturarului şi valoarea, diversă şi durabilă, a operei. N-ar fi, poate, inutil, în aceste triste momente de despărţire, să ne reamintim modelul întruchipat de acest aristocrat al literelor.
Părăsind România socialismului ceauşist, Matei Călinescu a renunţat, senin, la o strălucită carieră literară şi didactică preferând, cum spunea, „respiraţia minţii“ în libertate, fie şi în cea a exilului, inevitabil traumatic. A continuat, pe ţărmul străin, aventura cunoaşterii şi explorarea expresiei, departe de „închisoarea plină de delatori“ pe care o părăsise, stimulat de fervoarea, performanţele şi contradicţiile Lumii Noi. După trei decenii americane, mărturisea: „În măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat să fiu român, chiar şi atunci când mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci când am detestat nu numai comunismul românesc atât de grotesc şi primitiv, dar şi România ca atare, «România eternă», periferia periferiilor“. Rămăsese, însă, nu doar lingvistic, român, obsedat de destinul ţării în care revine, acum, în nemurire. Un român exemplar, de înaltă cultură şi dotare literară, cosmopolit, cumpănit şi cordial, mobilizat, deopotrivă, de injustiţiile lumii şi enigmele cugetului. Studiile sale despre Eminescu, despre Eliade şi Eugen Ionescu, despre Culianu şi Mateiu Caragiale sunt doar o mică parte din scrierile dedicate culturii române. Cutremurul politic din 1989 l-a găsit, ca pe noi toţi, plin de candide speranţe într-o Românie democrată, europeană, prosperă, angajat spontan, prin scris, în efortul de structurare a unei noi mentalităţi naţionale. Mineriadele, ubicuitatea unor nomenclaturişti recostumaţi peste noapte şi noii-vechi securişti de o eficientă versatilitate l-au dezgustat, ca şi manipularea interesată a dosarelor. Democrat consecvent, fin cunoscător şi lucid al istoriei naţionale, Matei nu suporta accentele xenofobe, puseurile misticoide şi naţionaliste, setea de putere, mahalagismul voios şi culisele murdare ale vieţii publice pe care „tranziţia“ le-a resuscitat cu o penibilă pregnanţă. Respingea maniheismul sub orice formă, îi erau străine vedetismul, resentimentele, aroganţa provincială a unor colegi de breaslă şi evita asocierile echivoce. Îmi amintesc zâmbetul cu care mi-a mărturisit că a refuzat Academia, în care şi-ar fi avut, de drept, locul şi în care, evident, nu-şi avea locul.
Decizia de a se repatria, după pensionarea de la Indiana University, mi s-a părut, totuşi, firească şi l-am şi încurajat în noua aventură. Era stimat în ţară, avea de recuperat proprietăţi şi prietenii şi prestigiul unui nume de marcă. Cu atât mai tulburat am fost când s-a reexilat la Bloomington şi cu atât mai grăitoare mi s-au părut explicaţiile şi resemnarea sa – deloc imprevizibile.
Inteligenţa şi talentul reverberează fast în opera lui Matei Călinescu. Ca şi erudiţia, fireşte, văzută, după propriiile cuvinte, în sens „borgesian“, ca inventivitate. Critica sa nu râvneşte să facă „ordine“ într-un domeniu funciar fluid şi imprevizibil, ci a-i scruta şi spori potenţialităţile şi semnificaţia. Supunerea la obiect, în frapant contrast cu supunerea obiectului la capriciile lectorului, validează orgoliul superior al modestiei celui care cunoaşte vastitatea şi miracolul literaturii. Fidelitate faţă de text, profunzime şi originalitate în interpretare. Asocierile contextuale, adesea surprinzătoare şi mereu strălucite, conferă, de fiecare dată, o regenerată îndreptăţire lecturii şi relecturii.
Poezia şi proza sa pulsează între teluric şi transcendent, cu o rafinată şi acută percepţie a emoţiei, a surdinelor melancolice sau burleşti ale sufletului.
Am fost alături de Matei din chiar momentul când s-a declarat, subit, teribila maladie, până la tăcutul final pe care îl aştepta cu serenitatea dintotdeauna.
Destinul îl restituie, acum, definitiv, Patriei, în cavoul familiei de la Turnu-Severin şi în patrimoniul culturii române.
Gândul însoţeşte cu afecţiune şi durere ultima călătorie a neuitatului prieten.
NORMAN MANEA
Plecare, întoarcere
La moartea prematură a lui Matei Călinescu, literatura română pierde pe cel mai important eseist al său, dublat de un teoretician şi critic literar de primă mână, un interesant prozator şi poet. Fiecare dintre cărţile lui, rezistente la timp, deschide un drum: Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter şi Portretul lui M., Cele cinci feţe ale modernităţii, A citi şi a reciti. Către o poetică a re-lecturii, Mateiu I. Caragiale. Admirabil memorialist (Amintiri în dialog, în colaborare cu Ion Vianu, şi Un fel de jurnal), sunt convinsă că ne va mai aduce încântare şi surprize prin jurnalele postume, inedite.
Când a plecat din ţară, în 1973, traumatizat de presiunile Securităţii şi de tezele din iunie 1971, când Ceauşescu anunţase revoluţia culturală, era nu doar criticul literar numărul unu, nu doar un scriitor foarte apreciat, ci un adevărat mit literar.
„Dacă aş mai fi rămas în România, muream“, mi-a mărturisit odată şi afirmaţia revine într-un interviu luat de Marta Petreu, în 2006, în care spune că, pentru el, rămânerea în România ar fi fost „sinucidere intelectuală şi psihologică“. „Dar şi exilul a fost pentru mine o formă de sinucidere, nu morală şi intelectuală, dar sentimentală“ a adăugat. Urmele acestei suferinţe se văd în Un fel de jurnal şi probabil în cele nepublicate încă.
Nu a crezut că va mai fi posibilă întoarcerea în timp ce căpătase o altă identitate, dar încă mai scria şi româneşte: „După câţiva ani în America, am început să văd România mai de departe, şi ce se întâmpla acolo era, ştiam, dureros, dar şi nespus de rizibil, când citeam în ziare despre «geniul Carpaţilor», «Dunărea gândirii» etc. La un moment dat îmi pierdusem aproape complet imaginea României, care mai revenea, distorsionată şi înspăimântătoare, în câte un coşmar. Căpătam, pe nesimţite, şi o identitate americană – o identitate în bună măsură imaginară, îmi dau acum seama – mai senină, mai tolerantă, mai liberă de constrângerile etnicităţii. Fapt e că identitatea mea românească, exotică aici, cu toate contradicţiile şi răsucirile ei, a putut coexista fără dificultate cu aceea de universitar american în cadrul, de altfel, foarte cosmopolit al lumii academice de aici.“
Nu s-a întors în România imediat după schimbare. Într-un interviu pe care i l-am luat în toamna lui 1990, în Statele Unite, mi-a spus că se va întoarce odată cu Regele, o utopie care a funcţionat în primii ani de după schimbare.
„Simbolic, întoarcerea mea în România s-a produs când am început să scriu iar pentru publicarea în România, în 1992“, spunea în 2006.
Dar nici publicarea nu a mers foarte simplu, decât după ce a devenit unul dintre autorii şi prietenii Editurii Polirom.
A avut la un moment dat proiectul de a trăi o parte a anului în România şi o parte în America, dar, din raţiuni diferite, s-a văzut silit să renunţe.
Nu cred că am făcut ce trebuia ca să se poată întoarce cu adevărat, nu cred că i-am dat locul care i se cuvenea, premiile, cursurile şi festivităţile l-au cam ocolit. Pe lângă durerea pierderii lui nedrepte, e firesc să păstrăm şi ghimpele remuşcării.
GABRIELA ADAMEŞTEANU
Clăditor de punţi
Reflectând la dispariţia din lumea sublunară a lui Matei Călinescu, mă întrebam de ce îmi vine atât de greu să accept şi să înţeleg această dureroasă pierdere. Mi-a venit atunci în minte cum Ivo Andric, într-una din principalele sale cărţi, citează un proverb musulman, potrivit căruia cea mai vrednică faptă a omului este să construiască o fântână, iar imediat apoi este cea de a construi un pod.
Ei bine, mi-am spus, Matei Călinescu a fost eminamente un constructor de punţi. Astfel de oameni nu pot, nu trebuie să ne părăsească.
Iată, mai concret. Vreme de aproape o jumătate de veac am tot descoperit, lent, afectuos sau perplex, straturi şi feţe ale unui suflet încăpător, abundent, bogat în surprize. Am găsit acolo un scepticism relativizant, dar zâmbitor. Am găsit neîncrederi raţionaliste şi ironice în oameni, în lucruri, în cărţi sau sisteme. Am găsit o prudenţă atentă, suspicioasă chiar, oricum mereu la pândă, cu antene mereu deschise spre împrejurimi care puteau să pară adesea periculoase sau ostile. Am găsit înţelepciune, măsură, ştiinţă de carte, temeinicie şi precizie în propria trudă scriitoricească. Ochiul meu a înregistrat cu aproape copilărească bucurie delectările sale genuine, uneori aproape extatice în faţa obiectului estetic – de la muzică la literatură. Am găsit o sensibilitate adâncă, uneori vulnerabilă, o compasiune care putea duce până la angoasă sau la durere, deşi era neîncetat echilibrată de o politeţe şi o sociabilitate jucăuşă. Am găsit o toleranţă amplă, deşi uneori selectivă. Am găsit o complicată dialectică între omenoasa generozitate şi subiectiva concentrare pe sine, între iertare incertă şi o intransigenţă deliberat inhibată. Am descoperit, mai adânc decât acestea, mai ascuns, un strat al mâhnirii, al nostalgiei, al resentimentului chiar, la urma urmelor al unei tristeţi saturniene, neîncetate, pe care puţini o bănuiau sub politeţea blândă, sub cordialitatea curtenitoare a lui Matei Călinescu.
Dar cupola amplă în umbra căreia coexistau toate aceste trăsături, am ajuns eu să înţeleg treptat, era setea tenace, neostoită după reconciliere, după compromisul raţional al contrariilor, era dorinţa de împăcare generală, era căutarea pasionată a unui centru odihnitor, liniştitor, era pofta de seninătate. Matei Călinescu dorea într-adevăr să fie pe aceeaşi lungime de undă cu toţi semenii săi, dorea să-i poată simpatiza sau iubi pe toţi. Nu se poate numi această aspiraţie altfel decât nobilă şi frumoasă.
Or, tocmai aceste râvne şi neobosite căutări l-au împins de timpuriu pe Matei Călinescu să devină un iscusit, un capabil clăditor de punţi (şi l-au păstrat astfel). Punţi între grupuri de oameni cu vederile lor contrastive, punţi între sisteme şi continente, punţi mai ales între prezent şi trecut. „Şaizecist“ în fond, adânc împlântat în lumea scriitorilor şi intelectualilor tineri pe atunci, el simultan privea îndărăt cu anume duioşie spre o Românie mai veche, cu cele bune şi cele rele ale ei. Academic şi boem totodată în tinereţe, caută compatibilitatea între aceste modalităţi diferite. La maturitate punţile mereu dorite erau cele care ar fi putut apropia continentele şi sistemele, cine ştie? – poate chiar binele şi răul! Mai aproape de senectute îi plăcea să-l citeze pe Descartes când filosoful lăuda locuirea în mai multe lumi, ţări sau locuri.
Nu este foarte frecventă la români, nu este foarte frecventă niciunde în univers, din păcate, o astfel de poziţionare a temperamentului şi a intelectului. Dimpotrivă, este lucru preţios, greu de găsit şi de primit, care merită stimă şi admiraţie.
Este vorba de un adevărat model, care ar trebui să nu se piardă, să nu fie uitat, după cum ne rugăm şi sperăm încrezători ca Matei Călinescu să-şi găsească alinarea, iertarea, odihna şi împăcarea în preajma şi în îmbrăţişarea Atotputernicei Trinităţi Divine.
VIRGIL NEMOIANU
Un mare umanist
Profesorul Matei Călinescu a fost un spirit generos, deschis, un om al dialogului, interesat deopotrivă de idei, de istorie, de tot ce ţine de uman. Pe scurt, un mare umanist. Am fost prieteni apropiaţi, am colaborat în câteva importante proiecte, inclusiv postfaţa ediţiei americane a Istoriei Românilor de Vlad Georgescu (Ohio State University Press).
Republica literelor pierde un cetăţean demn şi respectat.
VLADIMIR TISMĂNEANU
Prieten de neînlocuit
Prin dispariţia profesorului Matei Călinescu, care împlinise, pe 15 iunie, 75 de ani, mica noastră comunitate universitară din Bloomington pierde pe unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, care va lăsa un gol de neumplut în inimile noastre. Mulţi l-au cunoscut şi apreciat ca pe un proeminent scriitor şi critic literar, pornind de la inegalabilul portret al lui Zacharias Lichter (una dintre cărţile decisive ale adolescenţei mele intelectuale) şi terminând cu volumul dedicat celor cinci feţe ale modernităţii, cartea interdisciplinară a unui profesor universitar ajuns la vârsta sintezei şi a maturităţii. Alţii l-au cunoscut prin intermediul mişcătorului portret pe care l-a făcut fiului său, Matthew, dispărut şi el prematur în urmă cu şase ani (varianta engleză a cărţii a apărut în urmă cu câteva luni la Indiana University Press). În fine, alţii, printre care mă număr şi eu, au avut ocazia să admire direct la Matei, pe lângă erudiţia sa discretă şi pasiunea adâncă pentru idei, căldura umană, umorul cinic şi blândeţea moderaţiei, care i-au marcat întreaga viaţă.
De la muzica pe care o iubea şi poezia pe care o aprecia în profunzime, până la ceaiurile exotice pe care le savura ca puţini alţii, Matei a fost un estet solitar, un pelerin aflat în căutarea sării pământului. Într-o lume universitară caracterizată de mode trecătoare, el a fost un profesor care şi-a urmat consecvent pasiunile şi obsesiile intelectuale, departe de isteria extremelor şi luminile rampei. Nu era atras de poziţii de conducere şi nu avea vanităţi de lider sau de director de conştiinţe. Avea un mod de a fi nepretenţios, care nu putea să nu te cucerească. Deşi se simţea bine în mijlocul Americii, a rămas un spirit profund european, ataşat de valorile fundamentale ale culturii europene, pe care a studiat-o şi cunoscut-o în profunzime. Era un meloman rafinat, o prezenţă constantă la excelentele concerte de muzică de cameră în Auer Hall în Bloomington, unde l-am acompaniat adesea. Muzica lui Haydn, Mozart, Brahms şi Messiaen, care ne fermecase de atâtea ori, va răsuna altfel de acum înainte în sufletul meu, după cum diferite vor fi şi plimbările prin pădure, la Griffy Lake, unde Matei obişnuia să-şi invite prietenii la o drumeţie.
Faţă de lumea agitată din ţară, Matei obişnuia să aibă o atitudine tolerantă, înţelegătoare şi detaşată în acelaşi timp. Îi displăceau lucrurile făcute superficial, înverşunările de tot felul, bârfele pe la spate şi impulsurile distructive. Preţuia, în schimb, fidelitatea prietenilor, vechi şi noi, şi era curios să cunoască oameni tineri, deschişi către universul culturii. Studenţii români care au venit la Bloomington au găsit la Matei mereu o uşă deschisă, chiar dacă prea puţini dintre ei s-au grăbit să-i citească scrierile. Dacă întoarcerea în sânul culturii române s-a produs treptat după 1989, prin multele cărţi pe care le-a publicat la Iaşi şi Bucureşti, întoarcerea fizică în sensul deplin al cuvântului nu a mai fost cu adevărat posibilă. După cursul pe care
l-a predat ca profesor invitat la Universitatea din Cluj, în urmă cu aproape 5 ani, îmi mărturisise că se simţise străin şi neatras de universul studenţilor de astăzi.
Pornit acum pe drumul fără de întoarcere, Matei Călinescu va rămâne pentru cei care l-au cunoscut o figură luminoasă, un model de generozitate şi cumpătare şi un prieten de neînlocuit. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
AURELIAN CRĂIUŢU
Principiul revenirii continue
Matei Călinescu a fost un eminent cărturar umanist. Dincolo însă de amănuntele erudiţiei şi de performanţele sagacităţii sale, pe mulţi dintre noi ne-a învăţat un lucru extrem de important, pe care culturile religioase îl ştiau, dar pe care cultura noastră pusă pe repudierea religiosului l-a uitat: arta recitirii permanente, echivalentul intelectual al rugăciunii permanente. Pentru Matei Călinescu, actul critic era un act gurmand de savurare a gustului regăsit. O rătăcire prin pădurea înţelesurilor. Mai era, însă, şi un dispozitiv de păstrare în mişcare a gândirii, prin intermediul scandării structurii retorice a operelor. El însuşi avea un stil cu multe şi nebănuite sertăraşe, care evoca, în desfăşurarea lui, o grădină a potecilor ce se bifurcă continuu şi se reunesc neaşteptat. Un stil care servea de minune acelui tip de artă aluvionară a recitirii, pe care îl practica cu virtuozitate şi căruia îi datorăm cele mai semnificative performanţe ale vocaţiei sale de exeget. Din punct de vedere spiritual, reuşita lui Matei Călinescu constă în restituirea importanţei culturale a principiului revenirii continue şi a sensului spiritual al reîntoarcerii pe urmele proprii.
Personal, îi datorez, fără să o ştie, un alt tip de iniţiere: deşteptarea atenţiei faţă de politic. Într-un text citit la Europa Liberă pe la sfârşitul anilor ’70, Matei Călinescu a formulat următoarea observaţie: „Abia ajuns în Occident, şi trăind acolo, mi-am dat seama că noi, în ţară, am fost complet lipsiţi de obişnuinţa de a ne raporta în mod politic la cultură şi la spaţiul public. Depolitizarea extremă a minţilor noastre în condiţiile vieţii într-un stat complet ideologizat este una dintre marile victorii ale regimului comunist de la noi“. Înţelesul era că dimensiunea libertăţii ne fusese extirpată şi că, oricât de liberi ne-am fi simţit în nişa noastră, pe care cu greu şi uneori eroic reuşisem să o smulgem controlului ideologic al regimului, sensul profund al libertăţii ne rămânea inaccesibil, atâta timp cât nu regăseam dimensiunea publică a libertăţii. Chiar şi libertatea noastră subiectivă, câtă era, rămânea tot o formă a sclaviei ori una, mai subtilă, a consimţământului nostru la regim şi a sprijinirii lui involuntare. Asta am învăţat, la sfârşitul anilor ’70, de la vocea inimitabilă, deopotrivă nesigură şi precisă, a lui Matei Călinescu.
H.-R. PATAPIEVICI
Mourir c’est partir un peu
Drumurile mele s-au încrucişat cu cele ale lui Matei Călinescu chiar înainte să-l cunosc, prin cartea sa, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, apărută la sfârşitul anilor ‘60. Eu aveam vreo 20 de ani atunci şi cartea m-a influenţat profund ca stil de scriitură. Într-o oarecare măsură, felul în care l-a descris pe Zacharias Lichter i se potriveşte lui însuşi: „Prea puţini ştiu că sub înfăţişarea lui se ascunde personalitatea incandescentă a unuia dintre ultimii coborâtori ai rasei marilor profeţi de altă dată“.
Ulterior, am avut norocul să-l cunosc şi să fim prieteni. În 2002, m-a rugat să vorbesc la lansarea cărţii lui Despre Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade. Atunci am avut prilejul să omagiez modul lui de a scrie profund, nuanţat şi echilibrat despre cei doi istorici ai religiilor. Am luat împreună, ex aequo, Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), el pentru cartea despre Culianu şi Eliade, eu pentru Imaginea evreului în cultura română. Acum, când Imaginea evreului a apărut în Statele Unite, convenisem să participe el la lansarea cărţii mele la New York. Din păcate, a plecat într-o călătorie în lumea de dincolo. Mourir c’est partir un peu. Mă întâlnisem cu el în Bucureşti şi îmi spusese că e grav bolnav de cancer. Moartea este cel mai important eveniment al vieţii. Îmi scot pălăria şi mă înclin în faţa memoriei lui Matei Călinescu.
ANDREI OIŞTEANU
Universalist prin vocaţie
Mi-aş fi dorit să fi urmat cursurile lui Matei Călinescu. Din păcate, în anii când – după pensionarea sa de la Universitatea din Bloomington – a avut prilejul să revină în ţară pentru a preda cursuri la Masterat ca visiting, împrejurările l-au ţinut la distanţă de Capitală. Clujenii au fost cei care au avut privilegiul de a-l audia... Mi-ar fi plăcut să îl cunosc direct mai bine (prima şi singura mea întâlnire mai consistentă cu el a avut loc la Grupul pentru Dialog Social, cu ocazia lansării Lumii dispărute…). Acum e mult prea târziu. Când l-am zărit ultima dată – anul trecut, la un târg de carte bucureştean – era incredibil de slăbit. Se strecura, neştiut, prin mulţime împreună cu soţia sa – şi mi-am dat seama că e condamnat: aproape de nerecunoscut, pe chipul său era pecetea bolii care avea să-l răpească dintre noi pe 24 iunie 2009. M-a mişcat foarte mult faptul – despre care am aflat indirect – că, în ultimele sale săptămâni de viaţă, la rugămintea de a i se dedica un eventual grupaj aniversar într-o revistă bucureşteană, şi-ar fi exprimat dorinţa să mă număr printre semnatari. Şi asta deşi ştia prea bine că nimic nu mai are rost, că totul este doar deşertăciune. Mi s-a spus atunci că, din cauza extinderii cancerului la nivelul laringelui, profesorul nu mai putea vorbi, dar comunica încă prin e-mail. Şi m-am temut, scriind acel text, că apariţia grupajului nu-l va mai prinde în viaţă pe cel despre care scriam. Dar Matei Călinescu a supravieţuit ceva mai mult de o săptămână aniversării celor 75 de ani. Nu ştiu dacă a apucat, în ultimele luni de boală, să ducă la capăt volumul în şantier despre intelectualii români interbelici şi tentaţia naţionalistă. Mă tem că nu. Au rămas, de fapt, abandonate şi alte proiecte la care lucra. Nu vreau să spun prea multe, aici şi acum, despre anvergura internaţională a criticului, a teoreticianului şi comparatistului, despre extraordinarul memorialist şi scriitor de meditaţii existenţiale în proză sau în versuri, despre hermeneutul exemplar al literaturii şi al istoriei modernităţii, despre calmul şi echilibrul spiritului său civic, de un liberalism luminos. Aş vrea, în schimb, să notez câte ceva despre o anume expresie „fizionomică“, despre sfiala politicoasă şi, în acelaşi timp, caldă, generoasă a zâmbetului şi a privirii sale. Moştenitor al spiritului unei Românii precomuniste definitiv dispărute, Matei Călinescu nu avea aroganţa, vanitatea şi meschinăria multora dintre cei rămaşi acasă, supravieţuitori alteraţi ai ultimelor decenii de comunism. Se eliberase de toxinele regimului. Universalist prin formaţie şi vocaţie, părea în plus cu totul lipsit de acel „complex al periferiei“ specific majorităţii intelectualilor români. De-a lungul anilor, chipul său a păstrat o expresie a firescului şi o candoare mirată pe care puţini sunt în stare să o conserve. Sub aparenţe solare, echilibrate, marele critic – probabil primul dintre criticii noştri postbelici - a fost un spirit neliniştit, atras de nevoia înţelegerii abisurilor existenţei. Acum a descoperit marele Secret cu care toţi, la un moment dat, ne vom întâlni.
PAUL CERNAT
