De același autor
Fără bani şi cu o economie fragilă, unde nu s-a inovat mai nimic şi în care nu avem vreun produs de excelenţă, cu excepţia Loganului franco-piteştean, ieşim târâş din criză. De fapt ne trag alţii, pentru că, singuri, am fi putut opune tot atâtă rezistenţă cât un copac în calea unei tornade.
Suntem o naţiune captivă în ghearele unui buget de stat incapabil să susţină o economie modernă, să-şi plătească doctorii, astfel încât unii dintre ei să nu mai condiţioneze actul medical de şpagă, sau să dea profesorilor suficienţi bani încât niciun dascăl să nu-şi oblige elevii să-i plătească meditaţii.
Orice guvern s-ar instala în Palatul Victoria ar gestiona ţara cu un buget cât 31% din produsul intern brut (PIB), bani insuficienţi pentru a acoperi cheltuieli obligatorii care se învârt în jurul a 40% din acelaşi PIB. Acesta este, potrivit observaţiilor guvernatorului băncii centrale, Mugur Isărescu, modelul fiscal al României ultimilor ani.
Bugetul ţării este susţinut de taxele pe consum (în măsura în care se percep) şi de impozitele virate de marile companii listate la Bursă, în particular bănci, care nu-şi permit să pitească profitul în investiţii de teamă că acţionarii, flămânzi după dividende, le vor penaliza.
În mare, aceasta este conjunctura locală în care sapă criza economiei globale, care a redus afacerile firmelor la turaţii de subzistenţă.
În primele trei luni ale anului, bugetul statului arată ca o puşculiţă spartă. Statul a încasat vreo 37 de miliarde de lei şi a cheltuit 45,7 miliarde de lei. Dacă şi-ar fi plătit datoriile către firme, deficitul primului trimestru ar fi speriat în devălmăşie atât pieţele financiare, cât şi echipele de evaluare de la FMI &Co. Cei de la Finanţe au preferat să amâne plăţile sau n-au avut bani. În felul acesta însă, au condamnat la faliment mii de firme aflate pe circuitul banilor întârziaţi.
Chiar şi aşa, se vede cu ochiul liber că statul riscă să intre în colaps într-o situaţie de criză. Pentru a putea fi plătită în primele trei luni factura de pensii, a avut nevoie de un transfer de 2,6 miliarde de lei de la bugetul statului. În acest ritm, există riscul ca, la un moment dat, să nu mai poată fi plătite pensiile. În timpul crizei din 1998, Rusia a trecut prin asemenea momente în care n-a putut plăti pensiile timp de mai multe luni, iar o parte din salarii erau achitate în bonuri pentru mâncare.
Din păcate pentru România, riscul unui scenariu de colaps nu a trecut. Dimpotrivă. Situaţia actuală a economiei şi a bugetelor statului s-a deteriorat vizibil în primele trei luni ale anului. Problemele Greciei au dus la o atitudine mai prudentă şi, ca atare, mai rigidă, din partea finanţatorilor internaţionali de tipul FMI şi UE.
Aveam într-adevăr de ales între a majora cota unică la 20%, a mări TVA la 24% şi a reduce cheltuielile de salarii cu 20% sau a tăia noi din cheltuielile statului. Guvernul a ales răul cel mai mic, spune premierul Emil Boc.
Varianta măririi birurilor ar fi echivalat cu o catastrofă şi ar fi însemnat intrarea ţării în recesiune. Plăteam toţi. Sigură, mărirea TVA ar fi alimentat inflaţia, ar fi tăiat din puterea de cumpărare a oamenilor, ar fi redus consumul şi ar fi falimentat afaceri. În plus, creditele s-ar fi scumpit, iar leul s-ar fi devalorizat. Economia s-ar fi comprimat cu 2-3%, ceea ce, în final, ducea inevitabil la încasări mai mici la buget, deci la măsuri de austeritate, cu tăierile lor de pensii, salarii şi locuri de muncă. Creşterea cotei unice la 20% ar fi alungat investiţiile străine directe şi de portofoliu, cu efecte greu de evaluat.
Atitudinea de non combat ar fi echivalat cu întreruperea acordului cu FMI. În acest caz, într-o săptămână, ratingul cădea, afacerile străine se relocau, banii fugeau din România şi leul se prăbuşea. Odată cu el cădea şi economia. Spre deosebire de Grecia, nouă nu ne dădea nimeni bani împrumut să ne finanţăm risipa.
România ar fi putut însă evita situaţia în care să se penalizeze pensionarii, deoarece, pentru majoritatea, o scădere cu 15% a pensiei înseamnă nu austeritate, ci asceză. Pensionarii plătesc acum şi eşecul politicienilor de a reface sistemul de pensii aşa încât să nu conţină privilegii şi să-i pună pe toţi beneficiarii să contribuie. Mai mult, a venit poate vremea să nu ne mai distreze cazurile în care şmecherii din poziţii de şefi şi-au tras pensii de mii de euro, cumulând sporuri aiuritoare şi abuzând clar de funcţii.
Evaziunea fiscală ridicată la rang de sport naţional, contrabanda înflorită în complicitate cu subţirimea portofelului clientului, şmecheria speculantului de terenuri, care nu plătea taxe şi, în general, impresia că statului nu merită să-i plăteşti chiar toate birurile ne-a adus aici.
Afacerea naţională a fost de tip speculativ şi a constat, în esenţă, în vânzarea produselor altora. Cel mai lămuritor exemplu este predat zilnic în pieţe, unde, în afară de pătrunjel şi mărar, aproape toate legumele de pe tarabe cresc prin alte ţări.
De altfel, taraba poate fi o afacere înfloritoare, deoarece, deşi pe ea se lăfăie cam aceleaşi produse ca şi în supermarketuri, nu are apăsarea taxelor.
Prin instituţiile patriei bântuie negustorii cu rucsacul în spinare, din care scot cosmetice, haine, lănţişoare de aur sau de argint, cu plata în tranşe, la leafă şi fără bon fiscal. Lumea e mulţumită, nu simte povara în portofel, aşa, risipită în rate, deşi preţurile pot fi mai mari ca în malluri. Evident, bonul fiscal lipseşte, dar cui îi pasă.
Mediul privat s-a ajustat în criză, spun unii într-un lemnos limbaj tehnic. Adică s-au făcut concedieri şi au fost retezate salariile. Unele salarii au fost ascunse şi mai bine, deghizate în diverse contracte de colaborare. Evident, încasările fondului de pensii scad, deoarece orice bir supradimensionat stimulează imaginaţia contabililor, care găsesc mijloace de a-l redimensiona.
Nimeni nu poate explica de ce, timp de trei ani, între 2006 şi 2008, tranzacţii imobiliare de vreo 25 de miliarde de euro nu au fost taxate. Astfel, în bugetul statului nu au intrat vreo 4,75 miliarde de euro. Suntem săraci.
Contrabanda cu ţigări este o altă afacere în care zboară lei netaxaţi. Jucătorii pieţei oficiale au estimat dimensiunile contrabandei cu ţigări la mai mult de o treime din totalul consumului. „Practic, în fiecare zi intră în ţară cam 1.000 de tiruri de ţigări de contrabandă“, evaluează situaţia avocatul specializat în fiscalitate Gabriel Biriş. Jocul de-a contrabanda durează de 20 de ani, dar, nu-i aşa?, ne-am acomodat. Sărăcia justifică, uneori, oferta ieftină de sub tarabe. Bugetul? O noţiune abstractă. //
