De același autor
America este in doliu de o saptamana. Imi este greu sa pun pe pagina ceea ce vad, aud si citesc despre ce s-a intamplat in Louisiana si Mississippi. Stiu ca multi vor dezaproba ceea ce simt si voi scrie, dar pentru mine acest dezastru este mai groaznic din punct de vedere uman decat ceea ce s-a intamplat acum patru ani in New York. Nu vreau sa fac comparatii despre cauzele si detaliile grotesti ale celor doua situatii si las deoparte componentele politice ale celor doua dezastre. Dar adevarul este ca New York-ul a supravietuit tragediei de la 11 septembrie cu destul de putine cicatrici fata de ceea ce imi inchipui ca se intampla in New Orleans in acest moment.
New Orleans - un oras chintesential american si, in acelas timp, cu un spirit cosmopolit international. “The Big Easy” - un oras care iti cere sa stii cum sa te bucuri de viata, de clima calda, de apa, pana recent, ademenitoare din jur, de fructele acestei ape - crevetii, pestii, scoicile -, de spiritul de carnaval si de muzica. Muzica ce te invaluie, te transporta, te scoate din banal si te aduce pe strada, pe balcoane, in piete, in parcuri, cu o bucurie si seninatate contagioase.
Nu am trait in New Orleans, dar este unul dintre locurile mele favorite din lume. Parintii mei au trait o vreme in Baton Rouge si s-au intors acolo acum trei ani, dupa o perioada de cativa ani in Europa. De aceea am petrecut multe vacante si craciunuri in Louisiana. Majoritatea vacantelor mele din facultate le-am petrecut sofand catre Baton Rouge, o calatorie de o zi din Illinois, unde imi faceam doctoratul, pe faimosul traseu al autostrazii 57, care urmeaza fluviul Mississippi, asa cum valurile de populatii migratoare din sudul saracit al anilor ‘20 urmau raul in sus, catre Chicago. Este traseul muzicii americane de la dixie si folk, catre bluesul si jazzul pe care le stim astazi, de la Robert Johnson si Satchmo catre Miles Davis si Buddy Guy. In drum catre Baton Rouge imi placea sa poposesc de multe ori la Memphis, pe malul fluviului, sa petrec cateva ore pe Beale Street, unde bluesul este la el acasa, impreuna cu faimosul barbecue.
Dar locul meu favorit de vacanta era New Orleans-ul. Am petrecut doua veri in Baton Rouge, lucrand sau luand cursuri la universitate, dar mi-am petrecut toate serile libere si toate weekendurile vanturandu-ma pe strazile, in barurile, galeriile, parcurile, cafenelele primitoare ale New Orleans-ului. Am iubit acolo, am descoperit lucruri in mine pe care nu le-am trait in nici un alt loc din lume, am suferit, am fost dezgustata si am fost fermecata de spiritul oamenilor din acest loc. Multi ani am glumit ca Louisiana si New Orleans-ul in mod deosebit erau locurile din America cele mai apropiate de Romania, de “acasa”, pentru mine: aici lumea munceste ca sa traiasca, si nu invers, cum este cazul in multe alte locuri din America. Se traieste pe strada, cu volumul la maximum, se petrece cat incape, lumea este mai emotiva, mai ludica decat in multe alte locuri, iar ospitalitatea oamenilor din New Orleans este la fel de calda si generoasa ca cea a romanilor. Exista insa si partea cealalta, a unei dezinteresari fata de bunul public si a unei coruptii care si ele erau ca “acasa” aici. Radeam si de aceste aspecte, pentru ca nu traiam in mijlocul acestei coruptii si al partilor mai putin placute ale Louisianei. Pentru ca realitatea este ca toate aceste lucruri frumoase se combinau foarte des si cateodata socant de nonsalant cu un rasism feroce si naturalizat. Nu e usor sa fii negru in America, iar in Louisiana este si mai dificil. Iar in ultima saptamana acest rasism si-a aratat coltii inumani.
Ultima mea aventura in New Orleans a fost acum trei ani si jumatate, in ajun de Anul Nou, cand am vizitat orasul ca mama a unui prunc de aproape doi ani. Chiar si asa mititel, Dylan s-a bucurat, ca toti ceilalti vizitatori, de exploziile de muzica din piata catedralei din cartierul francez, dansand frenetic un sfert de ora la un solo de saxofon; de minunatul peste innegrit de la faimosul Gumbo Shop; si de delicioasele gogosi (“beigne”) de la Café du Monde. Ma gandeam atunci cu bucurie cat imi doream pentru el sa se poata reintoarce in acest oras magic peste 18 ani ca sa se indragosteasca de el si de oamenii lui, asa cum mi s-a intamplat si mie. As vrea sa cred ca spiritul acesta minunat al New Orleans-ului va reinvia cat mai repede si ca un nou tip de magie va aduce inapoi si bucuria, si frumusetea acestui spatiu.
Dar scenele pe care le urmaresc la televizor, suferinta pe care o simt vorbind cu prietenii refugiati din oras ma tin deocamdata prizoniera unei alte emotii - de durere, depresie si tristete fara de margini. Ma doare sufletul de fiecare data cand ii aud pe Neville Brothers, Dr. John sau Ellis Marsalis. Pe unde mai este Tipatina, Preservation Hall, The Absynthe?
Bloomington, Indiana
