După Prigojin

Evgheni Prigojin aparține acelei categorii de personaje care creează probleme și viu, și mort. Pe cele pe care le-a creat cât a fost viu le cunoaștem: „omuleții verzi”, „fermele de troli”, „orchestra Wagner”, barosul ca „armă de represalii”, „gărzile pretoriene” ale dictatorilor africani (în schimbul concesiunilor miniere), eliberarea deținuților prin înrolare și – în fine – marșul spre Moscova din 24 iunie. La fix două luni de la „evenimente”, pe 24 august, „trădătorul” e pedepsit – în văzul întregii lumi – ca un avertisment pentru cei care ar (mai) fi tentați să pună la îndoială puterea absolută a țarului de la Kremlin.

 Fără îndoială că această execuție (în – deja clasicul – stil mafiot) rezolvă o problemă pentru președintele Putin: ea arată că în Rusia nu există decât un singur stăpân și că oricine, cu orice intenții, i-ar pune la îndoială puterea, va plăti cu viața. Puterea nu se împarte și nu se deleagă; ea rămâne, întreagă, în mâinile unui singur om și e expresia voinței lui, în raport cu care toți (de la ministrul Apărării la ultimul soldat) sunt simpli executanți. În acest sens, Vladimir Putin e deosebit calitativ față de toți supușii săi și reînnoadă tradiția țarilor, care sunt expresia voinței lui Dumnezeu pe pământ (în lista cărora intră, bineînțeles, și Stalin). Cine știe, astfel poate fi înțeleasă și alinierea Bisericii Ortodoxe Ruse la politica țarului: asimilând-o voinței lui Dumnezeu, al cărui singur interpret e „unsul” Său. Fără îndoială, eliminarea lui Prigojin nu a avut ca scop rezolvarea unor subtilități de teologie politică, ci faptul de-a le arăta – tuturor – că, în vreme de război, nu există niciun loc pentru cedări, negocieri și (alte) slăbiciuni. Războiul presupune o „voință de fier”, căreia toți i se supun, ca un singur corp, indiferent de suferințe și de pierderi. Abia odată ce lucrurile capătă această formă, victoria devine posibilă. Oricine se abate – fie și doar în gând – de la țelul fixat de această voință e, automat, un trădător și trebuie să-și primească plata trădării. Explozibilul din avion – sau racheta care l-a lovit – a fost exact barosul ce s-a abătut asupra lui Prigojin și Utkin, din aceleași rațiuni pentru care ei l-au folosit împotriva „trădătorilor”.

Pe cât de limpede e faptul că Prigojin a fost pedepsit pentru hybris-ul de a crede că poate să facă pentru țar mai mult decât i-a stabilit acesta, pe-atât de clar e și acela că – atâta vreme cât s-a mărginit să se încadreze în rolul ce i-a fost fixat – el a avut o certă utilitate în cadrul politicilor lui Putin. Umbra acestui personaj sulfuros îi permitea țarului deopotrivă să facă lucruri care n-ar fi fost acceptabile la vedere și să pretindă că nu știe nimic despre ele. Prigojin, care – formal – nu reprezenta pe nimeni altcineva decât pe sine însuși, putea lua pe seama lui o mulțime de grozăvii care lăsau perplex orice om politic și orice cancelarie occidentală. Iar Putin putea spune: „Ce pot să-i fac? Ăsta e omul! Dar, dincolo de enormitate, el strunește – cu mijloacele lui! – o mulțime de patrioți bine intenționați. Atâta doar că aceștia mai dau peste margini și sunt greu de controlat”. Și, după cum de asemenea se știe, adesea și oamenii politici, și cancelariile occidentale au nevoie doar de niște explicații. Pentru uz intern.

Mercenariatul „sub acoperire” sau „fără însemne” își are însă limitele lui. Cine se mai obosește să parcurgă istoria romană le regăsește cu ușurință: autonomia de care se bucură mercenarii se poate transforma oricând în independență și, din instrumente ale împăratului, prea multă libertate acordată de acesta îi poate transforma în făcători de împărați. Nu e exclus nici ca diatribele lui Prigojin împotriva înalților oficiali ai armatei ruse să fi stârnit niște ecouri în societate, mai ales în rândul familiilor celor „dispăruți în misiuni” și a celor dezamăgiți de perspectiva îndepărtării victoriei. În definitiv, „bucătarul lui Putin” părea a fi singura voce autorizată – sau care-și luase cu de la sine putere autorizația – de a emite critici într-o lume altfel univocă în laudele la adresa țarului și a armatei. Firește că Prigojin n-a fost niciun moment antisistem (și nici nu cred că s-a gândit la înlocuirea președintelui, căci frica și cultul acestuia e tot ce mai leagă Federația); tot ceea ce și-a dorit a fost să-i îndepărteze pe ministrul Apărării și pe șefului Statului-Major din favorurile vojd-ului, devenind – în felul acesta – un fel de super-ministru, cu o putere infinit mai mare decât cea a prim- ministrului. Principalul său argument fiind acela că, jucând pe mai multe planuri, poate mai mult decât cei pe care poziția oficială îi obligă să lupte „la vedere”.

 În fine, omul, cu trecutul lui și cu limbajul lui pitoresc evoca ceva din haiducia atât de legendară în estul Europa de Est. Era, neîndoielnic, un kakourgos (un făcător de rele), dar și un patriot care-și pusese averea și – în cele din urmă – viața în slujba țării sale. Nu poza de la birou, nu apărea doar la reuniuni oficiale, ci se înfățișa – înarmat la fel ca soldații săi – pe linia frontului, cu arma în mână. Că era poză sau nu, asta conta prea puțin, în condițiile în care nici președintele, nici ministrul Apărării nu s-au învrednicit să viziteze tranșeele și să-i îmbărbăteze, de la fața locului, pe luptători. Jucându-și rolul histrionic, Prigojin umplea un spațiu care rămăsese – din inerția celorlalți actori – vid și, pe valul popularității, își crea o bază de putere. Oricât de simbolică ar fi fost aceasta, creșterea ei amenința echilibrul pe care-l voise Putin. Asemenea lui Stalin, angajându-și cei doi mareșali (Jukov și Konev) în cursa pentru Berlin, și Putin a mizat o vreme pe faptul că, transformați din auxiliari în combatanți cu drepturi depline, militarii Wagner vor crea o emulație în rândul armatei regulate, care va duce la operații mai eficiente și la victorii mai rapide. Nu e exclus să-i fi păstrat pe Șoigu și Gherasimov, personaje fără suprafață, ca țapi ispășitori pentru nereușita primei variante a „operațiunii militare speciale” și/sau a blocării războiului în tranșee. Dar, în cele din urmă, a realizat – asemenea lui Stalin, la vremea lui – că niște personaje șterse, dar total manevrabile sunt mai utile decât un entuziast incontrolabil.

Ce lasă Prigojin în urmă? Tentativa de marș spre Moscova, la fel ca numele său, cel mai probabil vor dispărea din discursul public rusesc. Va fi ca și cum șeful mercenarilor și faptele lui de arme nici n-ar fi existat. Aproape sigur, toate reușitele vor fi transferate „măreței armate ruse” și „eroicului popor rus”. „Imperiul” lui – economic și mediatic – va fi destructurat și trecut în seama altora, după principiul medieval al apanajelor. Militarii vor fi sau înrolați în armata regulată, sau „pensionați” (și asta, în Rusia de azi, poate însemna multe); e puțin probabil ca Putin să mai riște armate private. Știm că și alți oficiali au încercat – și au fost încurajați să încerce – astfel de formule, dar, cel mai probabil, ele vor fi încadrate într-o ierarhie unitară (eventual, nu neapărat pe modelul Armatei, ci pe cel al FSB-ului). Întrebarea e ce se va întâmpla cu militarii din Africa și cu diversele afaceri – probabil, multe în nume propriu – ale lui Prigojin din centura francofonă a loviturilor de stat? Mai mult sau mai puțin, aici Putin va trebui să revendice deschis „moștenirea” „bucătarului” său. Iar acest fapt pune mai multe probleme: mai întâi, aceea că – la fața locului – sunt pe teren și vor apărea din ce în ce mai pregnante interesele chinezești. Chinezii s-ar putea să vrea să adune, la preț de Black Friday, ceea ce Putin, scăpând de Prigojin nu mai ține atât de bine. Iar o „eroare” de la fața locului a soldaților – de acum ai Armatei Ruse – ar risca să pună probleme care să producă fisuri în BRICS. Pe de altă parte, ținând cont de valoarea „concesiunilor” obținute de mercenarii Wagner pe continentul negru și de importanța lor pentru o economie supusă embargoului de război, nu cred că se pune nici problema renunțării la ele, nici aceea a împărțirii lor. Ca atare, n-ar fi exclusă păstrarea Wagner-ului exclusiv în afara Rusiei, dar cu o comandă fermă de la centru. Dispariția lui Dmitri Utkin (și, probabil, a altor nume grele ale „orchestrei”) arată că trecerea responsabilității de la șef la secunzi nu era o opțiune. Poate că, departe de casă, Wagner-ul ar fi devenit – profitând de resursele economice pe care le administra – cu adevărat independent. Ideea, la ora actuală, pare mai curând aceea a încadrării soldaților de acolo într-o arhitectură de comandă în întregime supusă Moscovei.

Dar, probabil, pierderea cea mai mare pe care a adus-o eliminarea lui Prigojin o reprezintă faptul că, de acum înainte, lui Vladimir Putin îi va fi aproape cu neputință să mai joace pe două tablouri. Firește că lumea știa și înainte că „fermele de troli” și militarii „fără însemne” sau cei „privați” ai Wagner-ului sunt tot o expresie a Kremlinului. Dar – măcar la nivel formal – exista posibilitatea de a face distincția, de a-l lua pe Putin ca „moderat”, de a acorda credit invocării necunoașterii situației de către el, tentativelor lui de-a-i „tempera” pe exaltați etc. Acum e clar că tot ceea ce se va face va fi din ordinul expres și cu aprobarea personală a președintelui Federației Ruse. Dacă până acum terorismul – sau gangsterismul în relațiile internaționale – putea fi trecut pe seama lui Prigojin, de aici înainte el poate fi considerat „politică de stat” a Kremlinului. Ceea ce înseamnă că pe Vladimir Putin nu-l mai interesează deloc aparențele pe scena internațională. Lichidându-l – public – pe Prigojin, el a anunțat că poate face orice și și-a expus, destul de manifest, metodele. Asta pentru cei care (mai) cred că există lucruri pe care „n-ar îndrăzni să le facă”. Ba da; va îndrăzni. //