De același autor
De multi ani, iranienii au facut eforturi intense sa dezvolte o tehnologie nucleara. Bineinteles, obiectivele declarate au fost acelea "de a produce energie electrica" si "de a avea capabilitatea de a face cercetari". Asamblarea unor instalatii de imbogatire a uraniului 235 si de extragere a plutoniului din barele de combustibil uzat a demonstrat fara dubiu ca guvernantii iranieni intentioneaza sa produca arme atomice. Realitatea este ca nu numai clericii guvernanti, dar si politicienii din opozitie, ca si majoritatea populatiei iraniene sustin ambitiile nucleare ale autoritatilor. Ceea ce inseamna ca o schimbare de regim nu ar garanta sistarea programului nuclear. Deoarece a semnat Tratatul pentru Prevenirea Proliferarii Armelor Nucleare, Teheranul a fost obligat sa accepte inspectorii de la Agentia Internationala pentru Energie Atomica (AIEA). Neavand intentii de a coopera cu inspectorii, iranienii au ingradit activitatea lor, le-au interzis accesul la facilitati si au oferit explicatii neverosimile cand au fost confruntati cu dovezi incriminatorii.
Dupa exemplul nord-coreean, liderii iranieni creeaza "ambiguitati strategice". Ei ascund instalatiile de productie a materialelor fisionabile si in acelasi timp ameninta ca, daca inspectorii nu renunta la atitudinea "inchizitoriala", Iranul se va retrage din Tratat. Autoritatile iraniene intentioneaza oricum sa renunte la protocolul de neproliferare, dar prefera sa actioneze cand vor ajunge la faza de asamblare a bombelor nucleare. Adica, atunci cand Iranul ar deveni "invulnerabil".
In iunie 2004, cei 35 de membri ai AIEA au aprobat in unanimitate o rezolutie care acuza autoritatile de la Teheran ca nu si-au respectat promisiunile de a-si expune intregul program de activitate nucleara. Spre dezamagirea delegatului american, rezolutia nu a mentionat nici un fel de masuri punitive in cazul in care Iranul nu se supune riguros inspectorilor AIEA. Constienti ca au multi dusmani redutabili, guvernantii actuali de la Teheran sunt obsedati de asigurarea securitatii Republicii Islamice. Caracterizati ca membri ai "axei raului" de presedintele Bush si amenintati in mod repetat, ei sunt convinsi ca Statele Unite si Israelul au intentii malefice fata de tara lor. Autoritatile pretind ca Iranul este obligat sa devina o putere nucleara nu numai ca sa-si mareasca prestigiul, dar mai ales ca sa previna atacuri externe.
Un razboi de opt ani
In septembrie 1980, armata irakiana, reprezentand dictatura araba, nationalista si seculara, a lui Saddam Hussein, a declansat un atac aerian si terestru impotriva Iranului, o tara vecina siita, fundamentalista si revolutionara. In cursul razboiului contra Iranului, majoritatea tarilor arabe, Franta si Statele Unite au sprijinit substantial Irakul. Dictatorul de la Bagdad a primit de la americani ajutoare militare, asistenta navala si informatii militare valoroase obtinute prin sateliti. Dupa opt ani devastanti, soldandu-se cu peste un milion de victime, razboiul dintre Irak si Iran s-a incheiat nedecis in 1989.
Incercarile iranienilor de a instiga siitii din Irak sa se revolte impotriva lui Saddam si, respectiv, ale irakienilor de a provoca o rebeliune a arabilor din Iran nu au avut succes. In timp de razboi, nationalismul a fost mai puternic decat afilierea etno-religioasa.
Detensionarea relatiilor cu SUA
Revolutia islamica din Iran in 1979 a dus la deteriorarea profunda a relatiilor dintre Washington si Teheran. In anii '80 si '90, declaratiile oficialilor din cele doua capitale erau dominate de demonizare reciproca. Incercarile americane de a destabiliza regimul teocratic din Iran prin intermediul armatei irakiene, prin propaganda si prin sanctiuni unilaterale nu au avut rezultatele scontate.
In urma atacurilor teroriste contra Statelor Unite din septembrie 2001, presedintele american George Bush a declarat razboi impotriva terorismului international, a invadat Afganistanul si a alungat regimul taliban. Ulterior, in 2003, in baza unor justificari dubioase, Statele Unite au atacat Irakul si au rasturnat dictatura baatista de la Bagdad. Intamplator, atat regimul taliban, cat si Saddam Hussein erau dusmani inversunati ai regimului teocratic de la Teheran. Alungandu-i pe talibani si inlaturand regimul lui Saddam, fortele armate americane au contribuit enorm la consolidarea pozitiei strategice a Iranului in Orientul Mijlociu.
In baza acestor "interese comune", Departamentul de Stat al Statelor Unite si autoritatile de la Teheran au stabilit multiple contacte secrete in anii 2001, 2002 si 2003. Initial, intalnirile au fost aranjate de Lakhadar Brahimi, reprezentantul special al ONU, care, in 2004, a ajutat coalitia ocupanta sa selectioneze guvernul actual din Irak. In decursul razboiului din Afganistan si in perioada postbelica, intalnirile frecvente dintre americani si iranieni au produs rezultate benefice. Fara cooperarea iranienilor ar fi fost imposibil sa se organizeze un guvern la Kabul sub presedintia "alesului" american, Hamid Karzai. Raspunzand solicitarilor americane, Teheranul a contribuit cu 800.000 USD pentru reconstructia Afganistanului si a construit instalatii pentru cazarea si instruirea a 20.000 de militari ai armatei nationale afgane.
Relatiile cu Al Qaida
In urma prabusirii regimului taliban, sute de membri ai organizatiei Al Qaida au fugit din Afganistan in Iran. Considerandu-i dusmani, guvernul de la Teheran i-a arestat. O parte din ei au fost predati autoritatilor din tarile de bastina, in special Arabia Saudita si Pakistan. Cei care erau suspectati ca ar fi organizat atacuri teroriste impotriva Iranului au fost "retinuti" pentru a fi pedepsiti judiciar.
In primavara anului 2002, un alt grup de lideri Al Qaida, care s-au refugiat in Iran, au fost arestati. Printre ei se afla si Saif Adel, seful securitatii lui Osama, si Saad ben Laden, fiul lui. Americanii au cerut ca iranienii sa le predea acesti prizonieri importanti pentru interogari in afara Iranului. Teheranul a acceptat in principiu, cu conditia ca americanii sa-i predea in schimb pe cei 4.000 de membri ai organizatiei mujahedine Khalk, capturati de americani in Irak. In trecut, acesti dusmani ai Republicii Islamice au fost incitati de Saddam sa organizeze atacuri teroriste in Iran. Neoconservatorii de la Pentagon s-au opus acestui "schimb de teroristi", pe motiv ca membrii mujahedini Khalk ar putea fi utili in viitor pentru destabilizarea regimului teocratic de la Teheran.
Sistarea colaborarii
Intalnirile secrete dintre Washington si Teheran au fost intrerupte brusc in mai 2003, cand americanii au aflat ca unii lideri Al Qaida, "gazduiti" in Iran, au participat la planificarea bombardamentelor teroriste de la Riad, in Arabia Saudita. In plus, americanii descoperisera ca, in urma bombardarii vaporului militar USS Cole in anul 2000, oficialii iranieni incercasera sa stabileasca relatii de colaborare cu Al Qaida, cu intentia de a elabora impreuna alte actiuni teroriste impotriva Americii. Osama ben Laden a refuzat oferta deoarece o colaborare cu serviciile secrete ale siitilor iranieni ar fi ofensat sunitii din Arabia Saudita care finantau Al Qaida.
Conform raportului Comitetului Senatului american de anchetare a circumstantelor care au precipitat evenimentele din 11 septembrie, noua din cei 14 teroristi Al Qaida implicati in atacurile de la New York si Washington au trecut din Afganistan prin Iran la finele anului 2000. Se pare ca autoritatile de la Teheran au ordonat granicerilor iranieni sa faciliteze tranzitul membrilor Al Qaida prin Iran si sa nu le stampileze pasapoartele. Desi investigatorii americani nu au gasit nici o dovada ca iranienii ar fi stiut despre planurile teroristilor, in 2003 si 2004, relatiile dintre Iran si SUA in 2003 au redevenit reci.
Intre timp, clericii fundamentalisti iranieni, care controleaza parghiile puterii in Iran, au luat masuri drastice ca sa diminueze influenta oricum modesta a moderatilor reformatori, si-au consolidat dominatia politica si au accelerat programul clandestin de productie a armelor nucleare.
Ambitii nucleare
Declaratiile oficiale emise de la Teheran sugereaza ca guvernantii iranieni sunt hotarati sa continue programul de dezvoltare a capabilitatii de a produce arme atomice, indiferent de probabile consecinte defavorabile. Postura amenintatoare a Statelor Unite si sanctiunile economice nu au reusit sa previna continuarea programului de nuclearizare in Iran.
In iunie 2004, Marea Britanie, Franta si Germania au incercat sa convinga guvernul de la Teheran ca este in interes propriu sa renunte la programul de productie a materialelor fisionabile. In schimbul sistarii programului, europenii au oferit iranienilor liberalizarea aranjamentelor comerciale, investitii si relatii de colaborare. Simtind ca europenii nu sunt dispusi sa ameninte regimul teocratic sau sa impuna sanctiuni drastice, iranienii au ramas "receptivi" la discutii, fara sa-si schimbe insa ambitiile nucleare.
Neoconservatorii de la Pentagon si exponentii unei politici dure din Israel au declarat insistent ca un Iran fundamentalist inarmat cu arme atomice este intolerabil. Desi in America influenta "durilor" a scazut in urma esecurilor din Irak, ei continua sa preseze in favoarea unei interventii militare care sa distruga instalatiile nucleare din Iran.
In iunie 2004, ministrul de Externe iranian, Kamal Kharrazi, a declarat ca strainatatea trebuie sa accepte apartenenta Iranului la "clubul nuclear". Oficialitatile iraniene sustin ca acum au capacitatea de a completa programul de nuclearizare fara ajutor din exterior. Asistenta tehnica, primita in trecut din Rusia, Coreea de Nord si Pakistan, nu mai este considerata necesara. Ceea ce inseamna ca incercarile oponentilor straini de a preveni inarmarea atomica a Iranului prin amenintari, sanctiuni si embargouri selective sunt sortite esecului.
Singura modalitate de a opri temporar avansul tehnologic spre productia de armament nuclear ar fi distrugerea instalatiilor nucleare iraniene, asa cum s-a intamplat in Irak in 1981. Cu asistenta Frantei, Saddam construise la Tuwaitha un reactor nuclear capabil sa produca plutonium, material fisionabil care poate fi utilizat in producerea bombei atomice. Simtindu-se amenintati, guvernantii de la Ierusalim au ordonat aviatiei israeliene sa bombardeze reactorul irakian. La 7 iunie 1981, avioanele Israelului, in cateva minute, au distrus complet instalatiile nucleare de la Tuwaitha.
Reactorul a fost spulberat inainte de a deveni functional. Odata ce reactorul ar fi fost incarcat cu combustibilul nuclear, bombardarea lui ar fi dus la raspandirea de materiale radioactive extrem de nocive, care ar fi pus in primejdie un mare numar de civili.
Optiunea militara a Israelului impotriva Iranului este riscanta. In 2004, Iranul este mult mai avansat in dezvoltarea tehnologiei nucleare decat era Irakul in 1981. Instalatiile lor au fost dispersate, camuflate si consolidate. Ca sa poata bombarda in Iran, aviatia israeliana ar trebui sa violeze spatiul aerian al unor tari neprietenoase. Deoarece instalatiile de imbogatire a uraniului de la Natanz, cat si reactoarele nucleare iraniene sunt deja functionale, bombardarea lor ar produce o contaminare radioactiva vasta si ar crea "daune colaterale" imense in randul populatiei civile. Condamnarea internationala a Israelului ar fi severa.
In prezent, Statele Unite nu se gasesc intr-o postura favorabila pentru a bombarda Iranul. Clericii de la Teheran, avand o mare influenta asupra majoritatii siite din Irak, au dat de inteles ca, in cazul in care americanii nu renunta la presiuni si amenintari, ei au capacitatea de a forta o explozie armata antiamericana de mare anvergura in Irak. Capacitatea de santaj a iranienilor este considerabila. Nu numai in Irak, dar si in Afganistan. In lipsa altor optiuni acceptabile, s-ar putea ca SUA si Israelul sa fie fortate sa accepte alternativa neplacuta de a coexista cu un Iran nuclearizat.
