De același autor
În timp ce la Londra revoluția antieuropeană își devora copiii, visul Theresei May prindea contur. Cu doar câteva săptămâni în urmă, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Ani de-a rândul de pressing om la om pe holurile din Westminster, într-o autopromovare continuă pentru șefia partidului, n-au adus niciun rezultat. Mulți o evitau deja, chiar dacă n-a pierdut niciodată respectul colegilor. Oportunismul rece, marca Theresa May, inspiră teamă. În fond, câți ar fi reușit să treacă aproape neatinși prin flăcările revoltelor din vara lui 2011 și să transfere întreaga responsabilitate Poliției? Simultan, i-a supus pe oamenii legii la cea mai dură reformă din istoria recentă, genul de mutare care pulverizează cariere aproape instantaneu. Nu și pe a ei.
Theresa May a urmărit cu răbdare felină momentele de impas ale premierului și le-a speculat pe toate, fără excepție. Nu era însă la butoane. Acolo s-a aflat întotdeauna George Osborne, numărul doi în partid. Victoria la parlamentarele din 2015 a confirmat strategia economică a ministrului de Finanțe britanic și, în consecință, mutarea acestuia de la No. 11 la No. 10 părea doar o chestiune de timp.
Pe 23 iunie, istoria s-a schimbat brusc. Odată cu ea și destinul Theresei May. Nu-mi amintesc ca vreun alt premier să fi beneficiat de premise atât de favorabile, culmea, tocmai pe fondul Brexit. Sarcină dificilă? Negocieri dure? Presiune enormă? So what?! Chiar dacă și-ar petrece următoarele luni în fața televizorului fără să miște un deget, May tot câștigă. Un fel de răsplată însutită pentru toți anii de uzură și de pedalat în gol.
Paradoxal, așteptările sunt minime!
În delirul triumfalist post-referendum, electoratul Brexit urmărește un singur obiectiv: stoparea imigrației intracomunitare cu orice preț! Același lucru este valabil și pentru liderii politici informali ai mișcării. Fără nuanțe și fără echivoc. Pentru asta sunt dispuși să renunțe la privilegiile pieței comune. O atitudine unilaterală care, in extremis, echivalează cu negocieri absolut formale. Cu alte cuvinte, ar mai trebui doar semnat.
Pe plan intern, lucrurile par la fel de simple. Țintele de consolidare fiscală au fost abandonate în totalitate, încă dinaintea instalării noului premier. „Larghețea“ este noul cuvânt de ordine. Astfel, „cei uitați de globalizare“ din nordul Angliei sau din Wales ar putea beneficia concret de compasiunea de care Theresa May insistă că este capabilă, chiar dacă nimeni nu o crede.
Un singur lucru îi umbrește vag debutul de mandat: lipsa pedigree-ul de brexiteer. A fost nevoită să aleagă o tabără, dar, în campania premergătoare votului, și-a redus prezența la minimul necesar. Practic, nu a participat.
Complexul Remain poate fi însă depășit rapid. În primul rând, prin intransigența față de imigranți. Aici, May se simte ca peștele în apă, vederile ei pe marginea subiectului rivalizează oricum cu cele ale lui Nigel Farage.
În al doilea rând, alcătuirea propriului Cabinet îi oferă posibilități multiple.
Să începem cu David Davis, prototipul parlamentarului conservator de provincie. Peste ani, euroscepticismul militant i-a fost amplificat de propriile eșecuri politice. Fost ministru pentru Europa în mandatul lui John Major, disprețuiește profund aripa sofisticată a partidului sau „gașca din Notting Hill“ (Cameron, Osborne, Gove etc.) și nu a făcut parte din campania oficială Leave. Era și greu, având în vedere că aceștia s-au distanțat în mod ipocrit de șablonul „Little England“, asociat unora ca Davis. Cam acesta ar fi profilul secretarului de stat pentru Brexit, cel care va da piept cu birocrații versați și ultracosmopoliți de la Bruxelles. O antiteză cum nu se poate mai grăitoare. Și mai la îndemână pentru Theresa May. Nimeni nu-i poate reproșa că nu a dat maximă satisfacție „poporului Brexit“. Aripa dură a euroscepticilor Tory va deconta politic eventuale blocaje în negocieri și nu va mai sabota inițiativele propriului premier, așa cum i s-a întâmplat lui David Cameron. May a preferat această variantă, chiar dacă cel mai calificat potențial negociator șef cu UE, George Osborne, locuia la doar câțiva metri distanță, la ușa vecină din 11 Downing Street. Atât la nivel de omologi, cât și de experți, relațiile cultivate de fostul cancelar al Exchequer în ultimii șase ani rămân nefructificate.
Situația lui Liam Fox este asemănătore cu cea a lui David Davis. Pe fondul unui conflict de interese vecin cu corupția, a trebuit să părăsească umilit vechea echipă guvernamentală. Înverșunarea sa pentru Leave se trage tocmai de aici, iar noul departament înființat special pentru Fox îl neutralizează pe o perioadă nedeterminată. Improvizația instituțională intitulată „Comerț Internațional“ poate să însemne, practic, orice. Dacă se ia realmente în serios, va fi însă un fel de „mission impossible, Brexit edition“. Mai exact, efortul titanic de a încheia zeci de noi acorduri comerciale bilaterale. Un credo de bază al campaniei Leave, de altfel, din seria enunțurilor care sună bine, dar nu au mai fost implementate vreodată. Spre deosebire de cei aproximativ 600 de negociatori specializați ai Uniunii Europene, Marea Britanie dispune în prezent doar de 20. Înaintea invocării Articolului 50, acest corp de experți trebuie întărit semnificativ și eforturile de recrutare au fost deja demarate pe plan internațional. Pe deasupra, durata medie de negociere a unui asemenea contract depășește doi ani și, în funcție de complexitate, poate să ajungă chiar la șase sau la șapte. Așadar, până ce Regatul Unit ajunge să culeagă fructele reorientării economice dinspre Europa către Commonwealth, China sau Statele Unite, Liam Fox va trebui să găsească soluții administrative la fel de ambițioase precum obiectivul propus.
Nominalizarea surpriză a lui Boris Johnson pentru portofoliul Externelor poate fi interpretată în aceeași cheie. Competitorul de serviciu pentru orice premier conservator este acum ocupat. Pamfletarul erudit și caraghios al politicii londoneze de salon, deopotrivă șarmant și respingător, nu trebuie subestimat totuși nici o secundă. Există, într-adevăr, premise serioase pentru un fiasco de proporții. În fond, cu greu mai dai de vreun decident relevant în politica globală pe care Boris să nu-l fi jignit cumva. Însă, de cele mai multe ori, în mod inexplicabil, superficialitatea și disprețul față de detalii, trăsături care-l definesc, au făcut casă bună cu ambiția acestui personaj haotic. Faptul că acum, pe lângă corpul diplomatic, coordonează și cea mai mare parte a comunității de informații (MI6 – informații externe și GCHQ - date) îi îngrijorează pe mulți, dar pentru publicul larg nu poate fi decât o veste bună! În fond, ne putem aștepta la dezvăluirea unor secrete de stat britanice sau americane într-o manieră spumoasă și inedită! De ce nu, poate chiar înaintea terminării mandatului, fără să mai așteptăm memoriile!
Revenind la logica alcătuirii noului Cabinet, controlul riguros al riscurilor politice reprezintă, în mod evident, prioritatea zero pentru Theresa May: la fel cum prima grijă a fost îndepărtarea lui Osborne, rivalul de odinioară, nici Michael Gove nu s-a mai regăsit în noua formulă guvernamentală. Principalul ideolog al Brexit, pe care unii îl suspectează chiar de fanatism, nu se mai bucură azi de sprijin în rândul parlamentarilor Tory. Maniera spectaculoasă în care și-a trădat prietenul și partenerul de campanie, în speță pe Boris Johnson, i-a îndepărtat pe mulți, ba chiar l-a și izolat în bună măsură.
Întâmplător sau nu, portofoliile cu cea mai mare greutate se regăsesc tot în mâinile foștilor susținători Remain. Un plan diabolic de zădărnicire a idealului de „independență“? Cel mai probabil, nu. Mult mai plauzibilă este varianta banală, în care Theresa May își dorește să câștige alegerile la termen din 2020, în baza performanțelor la guvernare. Același lucru ar fi perfect valabil și în ipoteza anticipatelor. Loialitatea față de premier rămâne însă „proba eliminatorie“.